fCURSURI ECONOMIE referat




CURSURI ECONOMIE referat






CURS ECONOMIE

I)ECONOMIA POLITICA

Definitie: Economia Politica este o stiinta sociala care studiaza dezvoltarea relatiilor sociale de productie in interconectare cu factorii de productie si legile care guverneaza productia, respectiv repartitia bunurilor materiale in societatea omeneasca pe diversele ei trepte de dezvoltare. Totodata Economia Politica este o stiinta istorica deoarece cerceteaza dezvoltarea productiei de la etapele ei inferioare catre etapele ei superioare prin prisma progresului economic. Fata de aceste deziderate Economia Politica se ocupa cu productia materiala in forma sa sociala, istoriceste determinata. Ea se bazeaza pe legi si legitati economice proprii modului de productie, respectiv a formatiunilor socio-economice ce antreneaza dezvoltarea produsului. Legile Economiei Politice sunt legi obiective si oglindesc procesele dezvoltarii economice care se savarsesc independent de contributia vietii omenesti. Intr-o abordare mai larga, Economia Politica studiaza probleme ce afecteaza interesele economice si/sau politice ale diverselor clase si categorii social-umane ce se implica in productie. De aceea, nu poate exista o Economie Politica general valabila tuturor claselor si categoriilor sociale raportate in timp. Fiecare dintre economiile politice: burgheza, proletara, etc., incearca sa se adapteze normelor si motivatiilor social-economice in conformitate cu propriile interese si propriile actiuni a.i. categoriile sociale ce decid luarea deciziei sa devina categorie sociala reprezentativa.



1)Etapele procesului de dezvoltare a conceptului de Economie Politice

Notiunea de Economie Politica este cunoscuta practic din antichitate. Ea a cautat o perfectionare continua prin adaptabilitate la noile conditii si progrese tehnice. De aceea, formarea Economiei Politice este un proces complex si indelungat ce a avut la baza atat dezvoltarea economica a proceselor de productie cat si cresterea complexitatii productiei, respectiv progresul calitativ. Aceste principii s-au armonizat permanent si au cautat sa defineasca notiunile de progres economic prin aprofundarea cunoasterii relatiilor din mediul inconjurator, respectiv motivatia subiectiva a comportamentelor umane. Notiunea de Economie Politica apare in jurul anului 1616 prin aparitia conceptului de istoria gandirii economice. Sintagma Economie Politica s-a impus prin motivarea aspectului progresiv economic asistat de catre „decidenti”. Pe parcursul dezvoltarii conceptului de Economie Politica in literatura de specialitate apar segmente s-au curente ce vin sa sublinieze si sa intareasca notiunea dezvoltarii productiei. Adeptii fiecarui curent doctrinar economic si-au lasat amprenta asupra dezvoltarii notiunii si acestia se numesc „filozofii moralei”. Pe de alta parte, imbinarea segmentului economic cu o conotatie politica ajunge la mijlocul secolului trecut sa cunoasca unele din cele mai mari discrepante ale conceptelor economice ale fiecarei natiuni. Prin dezvoltarea continua a notiunii de Economie Politica se creeaza sisteme economice (adica concepte similare ce vin in ajutorul definirii si caracterizarii notiunii de Economie Politica). Pe o anumita treapta de dezvoltare aceasta s-a desprins intr-o stiinta delimitata clar, iar mai apoi a avut loc detasarea treptata a segmentelor adiacente si concurentiale notiunii de Sisteme Economice care a generat aparitia notiunii generale de Economie cu aplicare directa in dezvoltarea segmentului national productiv, cat si al factorului uman. De aceea, in literatura se mentioneaza ca dezvoltarea notiunii de economie s-a realizat pe etape si pe paliere.

2)Obiectul si definitia Economiei Politice

Conceptul de Economie Politica isi are radacinile in filozofia greaca antica. Acest concept a fost definit prima oara de Aristotel si are la baza sintagma cuvintelor grecesti:”oicos” (casa), „normos” (lege, norma). Treptat termenul intra in circulatia internationala si este consacrat ca atare prin aparitia lucrarilor de specialitate la mijlocul secolului al XVII-lea. Pentru definirea conceptului de Economie Politica trebuie prezentat impactul generat de acest concept in sfera sociala datorita faptului ca precizarea obiectului de studiu urmareste finalitati ce sunt specifice acestei stiinte in decursul vremii. Raspunsul la intrebarea: „Ce este Economia Politica?” si care este obiectul fundamental de studiu al ei, nu este usor de stabilit. Pe de o parte pentru ca in decursul istoriei s-au formulat conceptii diferite si s-au dat definitii diferite pentru acelasi principiu, iar pe de alta parte datorita dificultatii intelegerii precizarilor pe care aceasta stiinta le stabileste pentru urmatoarea perioada de timp. Acest principiu, conduce la ideea subiectivitatii notiunii de Economie Politica. In functie de mentorii vremii distingem mai multe tipologii de Economie Politica: mercantilista, fiziocrata, clasica, neoclasica, liberala, neoliberala, conservatorista, marxista, etc. Economia Politica trebuie se puna in evidenta factorii ce actioneaza asupra proceselor si a fenomenelor date respectandu-se rapoartele de conditionare, interdependenta si/sau functional existenta la nivelul fiecarei societati. Astfel Economia Politica poate fi caracterizata ca o stiinta sociala ce studiaza procesele si fenomenele economice in stransa legatura cu factorii si imprejurarile ce determina productia, repartitia, schimbul, comercializarea, consumul bunurilor materiale si a serviciilor in vederea dezvoltarii societatii prin metode si solutii utile si eficiente ale consumului de resurse, respectiv a mobilului cauzal ce determina consumul, cu implicatie pentru fiecare categorie de agenti economici sau decidenti.

3)Trasaturile Economiei Politice:

Economia Politica este o stiinta teoretica care urmareste si se sprijina pe fapte si intamplari, evenimente intalnite in practica. Principala ei preocupare o constituie explicarea acestor fenomene, concretizarea concluziilor si conceptelor pe suporturi legistice si logistice contribuind astfel la formarea gandirii economice moderne. Din aceasta cauza, dezvoltarea laturii aplicative influenteaza aspectul cresterii economice, respectiv a cresterii rolului teoriei economice pentru activitati productive ca urmare a cresterii complexitatii vietii social-economice si a proceselor de cunoastere specializate. Ca si concept, Economia Politica nu poate fi studiata fara ajutorul unor stiinte conexe, realizandu-se astfel sistemul stiintelor economice (structura economica teoretizata). Aceasta structura cuprinde:Stiinte economice fundamentale: economia politica, economia nationala si internationala, istoria mondiala specializata, stiinte economice tehnico-aplicative: (Stiinte economice specializate: finante, moneda, banca, bursa, gestiunea, merceologia, stiinte economice de ramura: economia industriei, economia agriculturii, economia mondiala, stiinte economice de masurare si functionare: statistica, managementul, marketingul, stiinte economice de margine: econometrie, sociologie economica, cibernetica, inginerie economica.). In anumite concepte si literaturi de specialitate se mentioneaza o alta tipologie de economie cunoscuta ca stiinta economica auxiliara prin care in sistemul economic este introdusa matematica si informatizarea economica. Datorita acestor puncte de vedere se poate spune ca economia se afla in stransa legatura si relatie de colaborare cu stiinte anexe: stiinte politice: ca urmare a faptului ca economia se ocupa cu organizarea sociala si nu face nota discordanta cu partidele guvernamentale; psihologia: deoarece economistii au in vedere aspectul deciziei indivizilor pentru o anumita situatie si intr-o gama variata de raspunsuri; drept: pentru ca deciziile agentilor economici sau a factorilui uman independent si totodata actiunile guvernamentale sunt influentate de restrictiile legii si prin protectia sociala aplicata unor grupuri de indivizi sau colectivitati; istorie: evenimentele actuale privite prin prisma economica au intotdeauna responsabilitate fata de efectele economice anterioare, respectiv evenimentele istorice ce au influentat o anumita perioda pentru o anumita natiune; matematica: analiza, caracterizarea si vizualizarea efectelor economice  se raporteaza pe suportul legilor si functiilor matematice care caracterizeaza progresul sau regresul; statistica: efectul realizarii unor progrese vin in ajutorul agentului economic pentru eliminarea notiunii de stoc sau a notiunii de lipsa si totodata prin realizarea progresului tehnico-economic urmarindu-se dimensionarea fenomenelor ce asigura masurarea economica si analiza formatiei numerice; ingineria: productia se realizeaza prin alocare de resurse pentru folosirea acestora in viitor cu consum din rezerva ceea ce implica informarea permanenta asupra cantitatii de resurse, intrucat acestea sunt limitate.

II)ECONOMIA DE PIATA

1)Conceptul de Economie de Piata

Economia de piata este o forma moderna de organizare a activitatii economice, in cadrul careia oamenii actioneaza in mod liber, autonom si eficient, in concordanta cu regulile dinamice ale pietii. Acest lucru face posibila valorificarea eficienta a resurselor existente pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor. Economia de piata este o economie de schimb monetar. Institutional-formal, economia de piata se bazeaza pe institutii juritice (dreptul de proprietate individuala) si economice (firma privata, piata ca relatie intre cerere si oferta, statul ca agent economic autonom. Din punct de vedere tehnico-institutional, economia de piata se intemeiaza pe promovarea concurentiala a unor tehnici si tehnologii moderne ce asigura pe aceasta baza cresterea profitului. Economia de piata este caracterizata printr-un mecanism adecvat de functionare, ale carui componente sunt: piata, cererea, oferta, concurenta, costul, pretul, profitul, mediul ambiant. Conditiile de baza care permit aparitia, dezvoltarea si mentinerea economiei de piata sunt: specializarea: se refera la separarea agentilor economici pe activitati, produse, etc; schimbul: este corolarul logic si practic al specializarii, presupunand schimbul de activitati intre agentii economici, intr-un anumit raport de schimb astfel nevoile economice incat sa poata fi satisfacute in cat mai bune conditii pentru toti; moneda: este mijlocul (instrumentul) cel mai bun de intermediere a schimbului economic, datorita faptului ca are cea mai mare lichiditate, proprietatea privata: consta in exercitarea libera a ansamblului atributelor proprietatii (posesie, folosinta, dispozitie, uzufruct). Este asociata deseori cu libertatea economica. Cele patru conditii trebuie indeplinite simultan. In raport cu gradul in care fiecare conditie este indeplinita, se releva si nivelul de performanta al sistemului economic respectiv. Conditiile evolutive ale economiei de piata se sintetizeaza astfel: adancirea specializarii (aproprierea maxima de punctul avantajului comparativ la scara economiei nationale, precum si in raport cu economia mondiala); sporirea lichiditatii monedei; optimizarea dimamica a raportului proprietate privata-proprietate publica.



2)Categorii fundamentale ale economiei de piata

Piata este spatiul economic in care are loc intalnirea cererii cu oferta. Pietele sunt specializate pe obiectul vanzarii-cumpararii: piete de bunuri, piete de servicii, etc. Calificarea pietii trebuie facuta intr-un interval de timp dat si cu referire la zona geografica aferenta. Cererea reprezinta cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care cumparatorii sunt capabili si dispusi s-o achizitioneze la diferite preturi intr-o perioada de timp determinata. Cantitatea ceruta se modifica in functie de pretul produsului in timp ce cererea (functia cererii) se modifica atunci cand se modifica ceilalti factori (venit, gusturi, numar de consumatori, preturile altor produse) in afara de pretul produsului respectiv. Oferta este cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care producatorul este capabil si dispus sa o vanda intr-o perioada de timp determinata la diferite preturi. Cantitatea oferita se modifica odata cu pretul, ceilalti factori ramanand constanti, dar oferta (functia ofertei) se schimba odata cu modificarea celorlalti factori (rata dobanzii, rata profitului, salariilor, etc) in afara pretului. Pretul pietei (pretul de echilibru) apare atunci cand cantitatea ceruta este egala cu cantitatea oferita dintr-un anumit bun, piata respectiva fiind in echilibru si se formandu-se pretul pietei. El poate sa coincida sau nu cu asteptarile producatorului sau cumparatorului. Are un caracter obiectiv, fiind cel mai important semnal cu privire la alocarea resurselor. Pretul pietei in Economia de piata este o marime obiectiva care se formeaza in mod dinamic si fluctueaza permanent in jurul punctului de echilibru al pietei. Concurenta exprima comportamentul specific al agentilor economici in conditiile liberei initiative, atestand raportul dinamic de forte dintre participantii la actele de vanzare cumparare. Profitul, in teoria economica este un venit al intreprinzatorului, ca recompensa pentru functia sa antreprenoriala de asumare a riscului de inovare, previziune, management si control asupra firmei. Profitul este un venit rezidual al intreprinzatorului, adica ceea ce ramane din veniturile incasate ale unei firme, dupa ce ceilalti factori de productie au fost platiti. Profitul indeplineste rolul de parghie principala si instrument de conducere a firmei si de stimulare a lucratorilor in desfasurarea unei activitati eficiente. Rolul statului, al administratiei centrale si locale in economia de piata atat ca agent economic, cat si ca autoritate in reglementarea echilibrului economic si de asigurarea protectiei sociale si a mediului inconjurator se manifestain mod activ. Toate categoriile economiei de piata pot fi abordate atat la nivel microeconomic, cat si la nivel macroeconomic. Functionarea economiei de piata se bazeaza pe stabilizatori automati. Principalul stabilizatorla nivel micro este concurenta. La nivel macroeconomic functioneaza urmatorii stabilizatori automati sistemul taxelor proportionale si rata dobanzii care reduc fluctuatiile economice. Rolul statului este de a administra in mod coerent acesti stabilizatori automati in vederea reducerii inflatiei si somajului, realizarii protectiei sociale si a mediului natural.

3)Trasaturi si principii ale economiei de piata

Principiile care asigura functionarea eficienta a mecanismelor economiei de piata sunt: prevalarea, garantarea si dezvoltarea proprietatii private; formarea libera (liberalizarea) a tuturor categoriilor de preturi; mentinerea unui prag functional al proceselor de agregare structurala a proprietatii private din economie; interventia statului exclusiv prin instrumentele economiei de ajustare. Politicile economice trebuie sa fie exclusiv indicative, informationale; transparenta si penetrabilitatea pietelor (libera circulatie a bunurilor, informatiilor si factorilor de productie). Tratasaturile definitorii ale economiei de piata performanta sunt: caracter predominant industrial al structurii; criteriul avantajului comparativ de specializare nu mai opereaza din perspectiva inzestrarii proprii cu factori de productie ci, mai ales din perspectiva posibilitatii economice de acces la factorii de productie; dinamica ridicata a inovatiei tehnologice; principalul element de decizie microeconomica devenind costul salarial; predominanta firmelor mici si mijlocii; prelevanta ofertei asupra cererii (cresterea frecventei crizelor economice de supraproductie); dinamica concreta a somajului si inflatiei; informatia devine element de decizie si calcul economic.

III)PRODUCTIA.FACTORII DE PRODUCTIE.

1)Productia

Productia este activitatea economica de prelucrare-transformare a bunurilor materiale si serviciilor existente in forma naturala sau secundar fabricata urmarind realizarea bunului finit adica realizarea satisfactiei umane. Datorita faptului ca productia trebuia sa satisfaca consumatorul, producatorul trebuie sa urmareasca: realizarea organizarii productiei in vederea obtinerii de produse finite si semifinite care sa se regaseasca in gama solicitarilor consumatorilor; activitatea depusa asupra unui produs aflat in productie sa nu se autodepaseasca, adica sa urmareasca o tehnologie anterioara sau posterioara etapei; activitatea economica trebuie sa urmareasca atragerea de clienti vandabili pe piata, iar utilizarea resurselor destinate productiei si sa nu duca la epuizarea sau saturarea pietei. Notiunea de piata cuprinde sfere de orientare organizate astfel: productia de bunuri materiale (primare sau secundare) si productia de servicii sau terti. Productia primara este faza bruta de prelucrare a produsului in vederea prelucrarii ulterioare sau a stocarii, depozitarii acestuia pentru o perioada de timp. Productia secundara reprezinta forma de prelucrare-finisare a bunului material in vederea comercializarii sau consumului. Productia de servicii reprezinta aspectul economic pe care o intreprindere sau agentie o presteaza in favoarea factorului uman creandu-i acestuia satisfactii. Pe langa factorii traditionali de productie: natura, munca si capital, se poate considera si un neofactor de productie si anume abilitatea intreprinzatorului. Prin prelucrarea bunului material in productie primara sau secundara acesta capata caracter de marfa.

2)Caracterizarea generala a factorilor de productie

Punctul de plecare in analiza factorilor de productie il constituie resursele economice sau productive: ansamblul mijloacelor disponibile si susceptibile de a fi valorificate in producerea de bunuri materiale si in prestarea de servicii. Indiferent de felurile lor si de modificarea continua a acestora, resursele pot fi analizate atat ca stocuri, cat si ca fluxuri. Privite in cadrul unei tari, ele se prezinta ca avutie nationala, respectiv totalitatea resurselor de care dispune un popor (stat, natiune) la un moment dat. Ea caracterizeaza starea economica a acestei tari, puterea ei economica, si in ultima instanta gradul bunastarii poporului respectiv. Potentialul economic al unei tari consta din ansamblul elementelor avutiei nationale intrate sau care pot fi atrase in circuitul economic. In raport de posibilitatile de punere efectiva in valoare a diferitelor sale componente, potentialul economic se prezinta in trei ipostaze: MAXIM, respectiv toate elementele avutie nationale susceptibile de a fi utilizate, indiferent de faptul ca exista sau nu tehnologii si solutii adecvate si daca pragul de eficienta atinge un nivel acceptabil; VALORIFICABIL, reprezinta acele resurse pentru care exista necesitatea si posibilitatea punerii in valoare la un moment dat; ATRAS, reprezinta resursele a caror atragere nu mai intampina restrictii tehnice, economice, sociale. Diferenta dintre potentialul valorificabil si cel atras se datoreaza unor cauze ce tin de nivelul cererii, nevoia de rezerve, starea conjuncturala, existenta unor dezechilibre structurale. Factorii de productie constau din potentialul de resurse economice atrase in circuitul economic, respectiv resursele economice disponibile in activitatea economica ca fluxuri sub forma de servicii ale factorilor de productie. Initial au existat doi factori denumiti factori primari (originali): MUNCA si NATURA. Apoi a aparut si factorul derivat traditional: CAPITALUL. Indiferent de modul de grupare si clasificare a resurselor atrase in circuitul economic, analiza si interpretarea lor trebuie sa fie dinamica, vizand ameliorarea continua a factorilor de productie. O viziune de perspectiva asupra resurselor economice este posibila in masura in care se are in vedere atat evolutia lor cantitativa cat si cea calitativa, progresul calitativ al factorilor de productie fiind hotarator in cresterea randamentului folosirii lui in activitatea economica.

a)MUNCA este un factor activ, determinant, primar si original de productie, reprezinta o activitate specific umana, constienta, fizica si/sau intelectuala prin care oamenii isi folosesc aptitudinile, cunostiintele si experienta, ajutandu-se, in acest scop, de instrumente corespunzatoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuintelor imediate si de perspectiva, precum si atingerea scopului propriu. Munca a fost si va ramane factorul de productie activ si determinant. Ea este aceea care produce factorii derivati de productie, ea ii antreneaza, ii combina si ii foloseste eficient. In conditiile actuale, aprecierea rolului muncii trebuie facuta mult mai nuanata si mai concret. De pilda, intr-un fel se pune in evidenta rolul muncii intr-o unitate economica robotizata si in alt fel se face intr-o ferma mecanizata. Sub aspect calitativ, analiza factorului de productie munca nu poate fi despartita de cea asupra populatiei, a factorului demografic in general. Din acest punct de vedere, resursele de munca reprezinta totalitatea populatiei cu varsta si apta de munca, si se compun din: populatia ocupata si persoane apte de munca dar inactive. Populatia apare intr-o dubla ipostaza: ca suport al factorului de productie si ca destinatar al rezultatelor productiei. Calitatea factorului munca se afla in stransa legatura cu nivelul de cultura generala si de instruire profesionala, cu preocuparea pentru atingerea nivelului de performanta. Factorul de productie munca, fiind asemenea bunurilor si serviciilor o marfa, face obiectul vanzarii si cumpararii pe o piata specifica a carei functionare este guvernata de legile cererii si a ofertei. Calitatea muncii, privita prin intermediul calificarii pune in evidenta potentarea capitalului capacitiv de munca a resurselor pentru munca existenta. Ea repreazinta conditia fundamentala a ridicarii eficientei muncii pentru cresterea calitatii muncii.



b)Ca factor de productie, NATURA reprezinta un ansamblu de elemente la care oamenii fac apel pentru a produce. Aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin munca. In acest sens, natura asigura substanta, conditiile materiale, cadrul desfasurarii vietii insasi, ca si majoritatea energiei primare necesare oricarei activitati economico-sociale. Cea mai importanta parte a naturii, pe care omul si-a apropriat-o este PAMANTUL care din punct de vedre economic cuprinde si apa. Pamantul, ca factor de productie, se caracterizeaza prin cateva trasaturi specifice: este un dat preexistent omului, adica un element neprodus de om. Societatea umana nu este posibila fara Terra, aceasta fiind: locul de amplasare al societatii umane insasi, suport material al oricarei activitati, furnizor de materii prime date o data pentru totdeauna sau reproductibile anual (recolta), locul unde s-au gasit intotdeauna unelte. Pamantul este un element durabil, teoretic indestructibil, dar limitat. Consecintele unui consum irational sunt acuzabile, cu toate sperantele pe care si le pune omenirea in stiinta si tehnologie.

c)Din punct de vedere juridic, CAPITALUL are sensul de ansamblu al drepturilor de proprietate si de creante pe care o persoana le detine si de care beneficiaza. Din punct de vedere contabil, capitalul se identifica cu aportul initial si cu cel adus pe parcurs de actionari la care se adauga beneficiile acumulate, investitile noi facute. Din punct de vedere economic, capitalul consta din mijloacele de productie avansate si folosite sau din ansamblul resurselor eterogene a caror utilizare face posibila obtinerea periodica a unui venit. CAPITALUL este acel factor de productie care consta din ansamblul bunurilor produse, acumulate, eterogene si reproductive, folosite pentru obtinerea altor bunuri materiale si servicii, destinate vanzarii cu avantaj economic, cu profit. Este constituit din stocul de active fizice care sunt la dispozitia intreprinzatorilor in vederea organizarii de activitati de producere de bunuri economice si de vanzare a lor cu profit. Activele fizice se numesc si active reale sau capital real- proprietarul lor poseda hartii de valoare ce exprima dreptul lor de proprietate asupra activelor reale utilizate in economie. Activele financiare reprezinta imaginea din oglinda a pietei sau fotografia baneasca a proprietatii asupra activelor reale. Cel ce poseda activul financiar are drept de proprietate si asupra celui real. Stocat sub forma de bani, capitalul ramane inactiv si din aceasta postura el nu mai poate fi privit ca un factor de productie, ci ca factor potential de productie. Spre deosebire de factorii de productie primari, capitalul se caracterizeaza prin: este un rezultat al produselor economice anterioare, consta din bunurile intermediare, din bunurile-mijloace de productie, in sfera sa se includ doar banii activi. In prezent factorul de productie capital are mai degraba sensul de capital lucrativ, decat de capital productiv. Capitalul lucrativ corespunde unei anumite organizari institutionale, care recunoaste dreptul de proprietate asupra prodfactorilor si permite titularilor sa obtina un venit fara ca acesta sa desfasoare o munca concomitenta cu folosirea bunurilor-capital. Capitalul-factor de productie are in conditiile actuale o structura tehnica si materiala foarte eterogena. Criteriile care stau la baza impartirii capitalului tehnic in fix si ciculant sunt: nivelul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de bunuri, felul in care se consuma in activitatile economice, modalitatile de inlocuire a acestora in momentul in care sunt consumate/uzate. CAPITALUL FIX este aceea parte a capitalului tehnic care participa la mai multe procese economice, se consuma treptat, parte cu parte, si se inlocuieste periodic atunci cand este consumat integral sau cand este uzat moral. Amortizarea este procesul de recuperare a pretului de cumparare a capitalului fix, ea reprezentand acea parte din pretul capitalului fix care se transmite prin utilizarea lui in productie asupra bunurilor create. CAPITALUL CIRCULANT reprezinta acea parte a capitalului tehnic care se consuma in fiecare ciclu al productiei, participa cu intreaga lui expresie baneasca la formarea costurilor si se inlocuieste dupa fiecare consumare, odata cu reluarea unui nou ciclu, cantitatea de stocuri de materiale, materii prime, combustibili si semifabricate de care dispune intreprinzatorul. Pe masura dezvoltarii economiei, elemantele capitalului fix sunt supuse unor modificari multiple in baza proceselor: formarea de noi capitaluri, innoirea si modernizarea celor existente, deprecierea sau uzarea capitalului fix, scoaterea din functiune a acestuia. Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuarii de investitii. Acestea sunt formate din totalitatea cheltuielilor facute in intreprinderi pentru dezvoltarea capacitatilor de productie. Aceste investitii au rol de vector al cresterii economice, ele avand drept sursa o parte a beneficiului obtinut de producatori si fondul de amortizare constituit. Investitia totala facuta de o intreprindere, o administratie, de o familie, intr-o anumita perioada (an, trimestru) se numeste investitie bruta, avandu-se in vedere toate sursele de investitii. In masura in care investitia este privita doar prin prisma acumularii nete, ca parte a profitului si a economiilor de familie, ea se numeste investitie neta. Scoatera din functiune a capitalui fix este rezultatul deprecierii sale datorita uzurii: fizice- pierderea treptata a proprietatilor tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive si a actiunii factorilor naturali; morale- pierdrea unei parti a pretului de achizitie al utilajului, a valorii lui, ca urmare a scoaterii din functiune inainte de termenul prevazut in proiectul de fabricatie, adica inainte de a se fi amortizat complet. Gradul de depreciere al capitalului fix, ca stare a acestuia, la un moment dat se masoara prin: coeficientul uzarii capitalului fix (bm) care se calculeaza ca raportul dintre uzura capitalului fix (uk) si stocul de capital fix la preturile initiale de achizitie (kt): bm=uk/kt.; coeficientul starii fizice (bf) se calculeaza ca raportul dintre valoarea ramasa a capitalului (kf) si stocul fix la valoarea initiala (kt): bf=kf/kt. Cei doi indicatori reflecta starea capitalului fix din punctul de vedere al expresiei lui banesti. Pentru determinarea gradului de depreciere tehnica a capacitatii functionale a capitalului fix, se folosesc o serie de metode analitice de evaluare a uzurii echipamentului. Masura generala a progresului tehnic consta in eficienta economica si sociala obtinuta pe seama tuturor costurilor ocazionate de promovarea si implementarea noilor tehnici si tehnologii. Caracteristicile revolutiei tehnico-stiintifice actuale sunt urmatoarele: are un caracter multilateral, cuprinzand si influentand toate elementele factorilor de productie; determina schimbarea functiei sociale a stiintei; cercetarile stiintifice contemporane impunand folosirea unor uriase forte energetice; micsorand tot mai mult ponderea energiei umane in totalul energiei folosite in productie si face sa creascand, totodata, energia tehnica; scurtand considerabil perioada care desparte descoperirea stiintifico-tehnica de aplicarea ei in practica, in productie; necesita, de regula, investitii uriase pentru introducerea tehnicii moderne; determina schimbarea esentiala a locului si rolului omului in procesul de productie; transforma invatamantul, educatia si cultura in factori cauzali ai dezvoltarii. Capitalul lichid se transforma in capital tehnic urmarind unirea lui cu ceilalti factori de productie in urma caruia se obtin bunuri destinate vanzarii pe piata. Capitalul marfa trece din nou in forma de bani cu un surplus ce reprezinta profitul (valoarea adaugata in timpul acestei miscari).

d)ABILITATEA INTREPRINZATORILOR este un neofactor de productie. In epoca moderna, procesul de amplificare si diferentiere a resurselor atrase si utilizate in activitatea economica a continuat, celor trei factori clasici adaugandu-li-se altii noi. Pornind de la rolul intreprinzatorului in economie se mentioneaza abilitatea acestuia ca factor distinct al activitatii economice. Abilitatea este apreciata ca un tip special de resursa umana, care se reflecta in capacitatea de a combina in modul cel mai eficient natura, munca si capitalul, in creativitatea si initiativa de a produce bunuri si de a gasi noi cai de comercializare a acestora, in asumarea riscurilor calculate in cadrul activitatii economice. Intreprinzatorul este acela care are initiativa de combinare a resurselor, de producere a bunurilor si serviciilor. Este cel care dirijeaza politica firmei, cel care incearca introducerea de noi produse, tehnologii si instrumente, de noi forme de organizare a intreprinderii si totodata purtatorul riscului. Rasplata pentru timpul, efortul si abilitatea sa poate fi sub forma de profit, dar si de pierdere sau chiar faliment.

3)Combinarea si substituirea factorilor de productie

Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a acestora, indeosebi unirea factorului munca cu capitalul, in vederea producerii de bunuri si a vanzarii lor cu scopul de a obtine profit. In caracterizarea combinarii factorilor de productie este necesar sa se tina seama de doua aspecte: divizibilitatea factorilor de productie care consta in proprietatea acestora de a fi impartiti in unitati simple, in subunitati omogene, fara a fi afectata calitatea respectivului factor de productie. Cel care hotareste cat de mici sunt aceste diviziuni este intreprinzatorul. Divizibilitatea pentru unele bunuri este perfecta (grau, benzina, energie electrica), foarte dificila sau chiar imposibila (centrale nucleare, barajul unei hidrocentrale), adaptabilitatea factorilor de productie se defineste ca acea proprietate a unui anume factor de productie de a se asocia cu un numar mai mare sau mai mic de unitati dintr-un alt factor de productie. Subtituirea factorilor de productie exprima posibilitatea, respectiv realitatea, inlocuirii unei cantitati date dintr-un factor de productie printr-o cantitate determinata dintr-un alt factor de productie, prin aceasta pastrandu-se neschimbata productia realizata. Se disting astfel: factori perfect substituibili, factori ce nu sunt substituibili si factori imperfect substituibili. Combinarea si substituirea factorului de productie are, in conditiile economiei de piata, doua laturi: una tehnica si una economica. Alegerea tehnologiei de fabricatie este o problema tehnico-inginereasca. Deoarece economia se caracterizeaza prin rationalitate si este opusa risipei, pentru a produce o cantitate data de bunuri un intreprinzator cauta sa foloseasca cat mai putini factori de productie. Deseori, sunt posibile si se practica mai multe tehnici si tehnologii. Pe baza multiplelor tehnologii posibile, intreprinderea opteaza, economic vorbind, pentru acea combinatie de factori care costa mai putin. Curba izocuantei (izoprodusul) desemneaza ansamblul combinatiilor posibile intre mai multi factori, fiecare din ele putand asigura obtinerea aceluiasi volum de productie. Ea este descrescatoare, convexa la origine si nonsecanta. Rata marginala de substitutie evidentiaza numarul de unitati din factorul de productie Y, care poate inlocui o unitate din factorul X, in conditiile obtinerii aceluiasi volum de productie: Rms=!-dx/dy!=fx/fy; unde dx este scaderea factorului x si dy este cresterea factorului y; iar fx, fy reprezinta produsele marginale ale factorilor de productie x si y. Functia de productie este un concept ce exprima raportul tehnologic dintre cele doua variabile economice calitatea si cantitatea si depinde de de cantitatea de factori de productie utilizata in una dintre posibilele combinatii. In acest fel forma de productie stabileste legatura cantitativa si cauzala dintre productie si factorii utilizati. Raportul dintre capitalul folosit si munca folosita privita ca numar de lucratori reprezinta intensitatea capitalului si semnifica volumul si valoarea capitalului ce revine pe lucrator ocupat. In cazul structurilor capitalului tehnologic, acest raport se numeste inzestrare tehnica de munca.

4)Marfa

Marfa reprezinta o categorie economica specifica destinata schimbului. Ea are un caracter economic care serveste productiei sau satisfactiei clientilor si totodata indeplineste caracterul de trebuinta intrucat este consumata. In acest sens, putem spune ca marfa este un bun economic care produce si realizeaza satisfactii umane. Marfurile se pot clasifica in: marfuri propriu-zise, bunuri libere (marfuri sau produse prelucrate partial sau final) si produse oferite de natura (pot fi comercializate sau consumate). Bunurile pentru a fi consumate trebuie sa dispuna de utilitate de satisfactie a trebuintelor si de domeniu de utilizare. Toate produsele ce capata caracter de marfa trebuia sa isi adjudece si conceptul de utilitate. Utilitatea reprezinta capacitatea unui produs de a satisface intr-o anumita maniera nevoile si trebuintele sociale. Faptul ca marfa se vinde inseamna ca trebuie sa aiba o valoare. Valoarea unui bun este data de cantitatea totala de munca necesara pentru producerea acestuia. Valoarea trebuie sa cuprindaconsumul total de munca vie si energie consumata pentru obtinerea bunului. In aceste conditii, marfa reprezinta o suma algebrica a capacitatii de productie, a valorii necesare producerii si a valorii de productie a produsului in faza anterioara. In aceste conditii, valoarea unui produs reprezinta cantitatea baneasca pe care produsul o reclama la tranzactii.

IV) CEREREA SI OFERTA

1) Cererea

Capacitatea de cumparare a consumatorului de satisfactori, ca si prodfactori consta din resurse banesti disponibile, numai acestea generand cerere solvabila. Vointa de cumparare reprezinta latura subiectiva a deciziei de repartizare efectiva a unor disponibilitati banesti pentru cumpararea de bunuri. Cererea exprima relatia dintre cantitatea dintr-o marfa, calitativ omogena, dorita de cumparator, pe care acesta este dispus sa o achizitioneze intr-un interval de timp si la pretul existent. Cererea poate fi : individuala, ce rezulta din optiunea consumatorului-cumparator si din reactiile lui fata de variatiile venitului pe care-l poate aloca pentru achizitionarea unui bun, ca si fata de modificarile pretului acelui bun, cerere de piata care este suma cantitatilor solicitate dintr-un anume produs, la fiacare nivel de pret, cu conditia ca cei ce solicita bunul sa ia deciziile lor independent unul de altul, si cerere totala. Dinamica generala a cererii este una descrescatoare, adica la o scadere a pretului, cererea sporeste in cantitate. Acest efect al scaderii pretului asupra dinamicii cererii se explica prin legea utilitatii marginale descrescande, consumatorul cautand maximum de satisfactie din sporirea cantitatilor consumate. Legea generala a cererii exprima raporturile esentiale ce apar pe o piata libera intre modificarea pretului bunului oferit si schimbarea marimii cantitatii cerute din acel bun. Asupra dinamicii cantitatii cerute actioneaza o serie de factori: nivelul pretului propus pentru acel bun, modificarea veniturilor consumatorilor. (Pentru bunurile normale, intre evolutia veniturilor familiei si cererea pentru acele bunuri exista o relatie directa si pozitiva. Pentru bunurile inferioare exista o reactie negativa.), modificarea preturilor altor bunuri (Pentru bunurile substituibile, intre modificarea pretului bunului A si cererea pentru bunul B exista o relatie pozitiva. Pentru bunurile complementare relatia dintre cresterea pretului unui bun si cererea pentru celalalt este negativa.), numarul consumatorilor, preferintele consumatorilor si anticiparile privind evolutia pretului si venitului. Elasticitatea cererii reprezinta gradul de sensibilitate al cererii la schimbarea factorilor care o influenteaza. Aceasta se masoara cu ajutorul coeficientului elasticitatii: Ec,p=-(c1-c0/c0):(p1-p0/p0) sau Ec,v=(c1-c0/c0):(v1-v0/v0). Tipurile normale de manifestare a elasticitatii cantitatii cerute sunt: cererea cu elasticitate unitara cand modificarile celor doua variabile au loc in aceeasi proportie, cererea inelastica cand la o scadere a pretului cu o unitate cantitatea ceruta din bunul in cauza va spori cu mai putin de o unitate, cererea elastica cand cantitatea ceruta dintr-un bun sporeste intr-o masura mai mare decat scade pretul, cerea perfect inelastica cand cu toate ca pretul scade cantitatea ceruta din acel bun ramane constanta, cerera perfact elastica in conditiile mentinerii constante a pretului, cantitatea ceruta din acel bun creste.

2)Oferta

Oferta reprezinta o relatie intre cantitatea dintr-un bun material sau dintr-un serviciu, dintr-o grupa de bunuri pe care un vanzator este dispus sa o cedeze contra-cost, intr-o perioada determinata de timp, la nivelul pretului existent. Oferta apare sub diferite forme si anume: oferta de marfuri corporale si oferta de servicii, oferta ferma sau oferta facultativa, oferta interna sau oferta externa. Legea generala a ofertei exprima acea situatie relationala in care, la un anumit nivel al pretului, se ofera o anumita cantitate de bunuri. Factorii care influenteaza cantitatea oferita sunt: nivelul pretului, modificarea pretului, nivelul si dinamica costului de productie, modificarile in marimile altor bunuri (daca pretul bunului X creste, iar pretul bunului Y scade sau ramane constant, oferta bunului X va creste), numarul firmelor care aduc acelasi bun pe piata, previziunile privind evolutia pretului (asteptarea unui pret mare in viitor are ca efect reducerea ofertei prezent si invers), evenimentele social-politice, conditiile naturale. Elasticitatea ofertei reprezinte sensibilitatea ofertei marfii la variatiile diferitilor factori in deosebi la variiatiile pretului. Se masoare prin coeficientul elasticitatii ofertei: Eo,p=(o1-o0/o0):(p1-p0/p0), Eo,v=(o1-o0/o0):(v1-v0/v0). In functie de marimea modificarii ofertei, elasticitatea ofertei este de mai multe feluiri: elasticitate unitatra cand oferta se modifica in acelasi raport cu pretul, elasticitate net fluida atunci cand sporirea ofertei o depaseste pe cea a pretului, elasticitate rigida atunci cand oferta creste intr-o masura mai mica decat pretul, elasticitate nula mentinerea cantitatii oferite indiferent de modificarea pretului, elasticitate perfecta volumul ofertei sporeste fara ca pretul sa se modifice.pe termen foarte scurt, modificarea pretului are loc ca urmare a cresterii cererii, oferta ramanand perfect inelastica. Pe termen scurt, oferta are caracter inelastic datorita posobilitatii elasticitatii folosirii capitalului circulant. Pe perioade lungi asigura posibilitatea unei oferte elastice a bunului, producatorii reusind sa-si sporeasca oferta prin procesul investitional sustinut.





V)PRETUL DE ECHILIBRU

Se considera ca piata unui produs este echilibrata atunci cand cantitatea ceruta este egala cu cantitatea oferita. Pretul de echilibru apare atunci cand se realizeaza egalitatea dintre cantitatile cerute si cele oferite dintr-un produs. Coincidenta intre cerere si oferta este un punct catre piata tinde in baza presiunilor vanzatorilor si cumparatorilor. In realitate, in permanenta, pe piata exista fie o situatie de penurie (c>o), fie o situatie de surplus (o>c). Trasaturile caracteristice ale pretului de echilibru sunt: aparitia spontana, ca rezultat al jocului liber al fortelor pietei, formarea lui este legata si de situatia pietelor independente, echilibrul pietei nu inseamna stagnare, respectiv absenta schimbarilor. Formarea pretului de echilibru se realizeaza in moduri diferite, in functie de orizontul de timp, in care se confrunta cererea si oferta (pe intervale foarte scurte de timp cererea este cea care se constituie din factorul principal al formarii pretului, oferta adaptandu-se automat la cerintele consumatorului, pe perioade scurte producatorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea volumului factorului munca. Pretul astfel format se numeste pret normal, adica acel pret ce presupune egalitatea costului marginal cu pretul de vanzare. La acest nivel de pret producatorii pot vinde orice cantitate de bunuri, pe termen lung, oferta reprezentand factorul determinant al evolutiei pretului. Studiul mecanismului de schimb impune realizarea pretului de echilibru, fapt ce va influenta reglarea parghiilor economice ale cererii si ofertei. Intrucat marimea sau valoarea de referinta a pretului stabileste cantitatea de marfa tranzactionata pe piata, atat ofertantii cat si consumatorii vor cauta sa-si atraga maximul de profit. Studiul valorii de schimb in acest context al mecanismului formarii pretului constituie un domeniu prioritar si de referinta al stiintei economice. Nu exista fenomen economic care sa participe in piata in care sa nu fie implicat pretul. Preturile, ca evaluari concrete reprezinta masa monetara care trebuie platita pentru consumarea unui bun sau serviciu. Intrucat pretul este considerat ca expresie baneasca a valorii de intrebuintare, el are la baza sistemului de calcul munca omeneasca incorporata in produsul destinat tranzactionarii. In aceste conditii, pretul depinde direct de doua variabile: marimea valorii pretului si puterea de cumparare a banilor. Relatia cerere-oferta trebuie privita in dublu sens, deoarece orice modificare a variabilei cerere impune o modificare a variabilei oferta, intrucat se incearca pastrarea pretului de echilibru pentru produsul de comercializat. In aceste conditii, modificarea uneia este uneori cauza, alteori efectul modificarii celeilalte legi economice. De obicei, cererea impune oferta. In conditiile pietelor normale, pretul determina un mecanism automat de echilibrare a cererii si ofertei. In cazul pietelor imperfecte: piata de monopol sau de oligopol stabilirea nivelului pretului este o variabila ce apartine fie producatorului, fie consumatorului unic. Pe ansamblu, modificarea pretului la crestere economica influenteaza deplasarea curbelor de vizualizare in sensul urmator: marirea pretului atrage diminuarea cererii ceea ce ofera blocaj ofertei, deci realizarea stocurilor cu implicatii asupra micsorarii ofertei deci si micsorarea pretului. Supraproductia va impune limitarea ofertei sau cresterea cererii. Subproductia va impune cresterea cererii si a ofertei. Pentru piete imperfecte pe termen scurt curbele de reprezentare sunt: cu cat pretul e mai redus cu atat cantitatea este mai mare, iar unicul ofertant va acumula cifra de afaceri numai in ipoteza stabilirii pretului real de echilibru in functie de cerere. Pentru prognoza pe termen lung nu se pot da verdicte cu privire la preturile de referinta datorita imposibilitatii prognozei ansamblului cerere-oferta. Modificarea preturilor orienteaza atat deciziile producatorilor, cat si pe cele ale consumatorilor, deoarece posibilitatile de absorbtie pe piata sunt practic constante, iar factorul care determina unitatea este doar cel al satisfactiei. In conditiile concurentei imperfecte, firmele fac tot posibilul sa controleze nivelul pretului, adica intervin cu sisteme perturbatoare la reglarea echilibrului pretului. Astfel, in stabilirea pretului, in conditiile economiei contemporane intervin urmatoarele serii de fundamente economice ce impun preturile: costul de productie pentru produs ca fiind costul mediu al produsului comercializat; formele de concurenta privite ca forme de impact al calitatii; capacitatea de productie privita ca oferta concurentiala; elemente ce tin de politicile guvernamentale in acordarea unor anumite facilitati sau subventii similar unor ofertanti si unor consumatori; mijloacele de informare si modul de penetrare pe piata a produsului privit sub aspectul cunoasterii publicitare si a increderii consumatorului catre producator. De aceea, pretul este considerat ca instrument banesc ce reflecta prin marimea lui atat cheltuielile de munca destinate obtinerii produsului cat si cheltuielile de dezvoltare privite prin prisma gradelor de utilitate sau raritate pentru un anumit bun sau serviciu. Masurarea unui bun material sau serviciu ne confera pe de o parte gradul lui de trebuinta, necesitate, iar pe de alta parte justifica masa monetara utilizata in obtinerea bunului respectiv. Fata de aceste conditii, preturile cunosc la randul lor mai multa tipologii numite functii: functia de justificare, evaluare a cheltuielilor (in cadrul calculului acestei functii sunt incluse totalitatea cheltuielilor destinate producerii fizice a produsului, cat si cheltuielile destinate dezvoltarii produsului ulterior); functia de corelare justifica impactul pe care un produs il creaza pe piata cererii si a ofertei in stabilirea nivelului pretului de echilibru; functia de informare prezinta gradul de utilitate al produsului comercializat la care se adauga cheltuielile de publicitate sau informare (de tip Internet); functia de stimulare a producatorului permite producatorului sa modifice conform propriilor strategii nivelul pretului, intrucat cresterea calitatii produsului impune o atractie de consumatori cu consecinte asupra posibilitatilor de supravietuire a firmei pe termen lung si mediu; functia de distribuire a veniturilor prin analiza careia producatorul poate stabili masa monetara pe care si-o permita a fi dezvoltata in conditiile cresterii calitatii produsului.

VI)PIATA SI MECANISMUL PIETEI

In general, piata este locul de intalnire, mai mult sau mai putin abstract, dintra oferta vanzatorilor si cerea cumparatorilor, prima fiind forma de manifestare a productiei in conditiile economiei de schimb, a doua exprimand nevoile umane solvabile, insotite de capacitatea oamenilor de a cumpara marfurile oferite. Functiile generale ale oricarei piete sunt multiple, dintre care cele mai importante sunt: verifica concordanta sau neconcordanta dintre volumul, structura si calitatea bunurilor oferite cu masa, componentele si calitatea celor cerute; ofera informatii obiective, ieftine si rapide tuturor agentilor economici. Principalele criterii de clasificare a piatelor si formelor de piata sunt: dupa natura economica a bunurilor ce fac obiectul tranzactiilor avem piata satisfactorilor si piata prodfactorilor; in functie de existenta sau inexistenta obiectelor in momentul tranzactiei avem piata reala si piata fictiva; dupa locul desfasurarii relatiilor de schimb avem piete locale, piete regionale, piete nationale, piete internationale si piata mondiala; in functie de raportul dintre cerera si oferta unui bun, a unei categorii de bunuri avem piata vanzatorului si piata cumparatorului; in functie de natura obiectelor schimbului avem piete omogene si piete eterogene; dupa gradul de cunoastere a mediului economic avem piete opace si piate transparente; dupa numarul si importanta relativa a participantilor avem piata cu concurenta perfecta-pura si piata cu concurenta imperfecta: de tip monopol sau oligopol. Desigur toate aceste forme ale pietei se intrepatrund, formand un tot organic. Ele se influenteaza si se determina reciproc, astfel incat evolutia si unitatile din oricare parte a pietei se reflecta si afecteaza evolutia si unitatile in celelalte segmente de piata si, implicit, ale pietei in ansamblu. Aparitia schimbului de bunuri si evolutia acestuia a dat nastere la piata. Ea a aparut ca urmare a dezvoltarii diviziunii sociale a muncii prin sciziunea care s-a realizat intre producatori si consumatori, separare care a determinat ca bunurile produse sa ajunga de la producator la consumator prin intermediul pietei, respectiv aschimbului. Piata este o categorie complexa, ce reflecta totalitatea relatiilor de vanzare-cumparare care au loc in societate si interactiunea lor in stransa legatura cu spatiul economic in care au loc. Piata, prin rolul sau (acela de pune fata in fata producatorii si consumatorii), se prezinta si ca un mecanism de reglare a vietii economice. In acest sens, piata-ca mecanism-este in acceptiunea clasica „mana invizibila” care reglementeaza activitatea economica, este „forta universala” care actioneaza dincolo de capacitatea de interventie a participantilor la diviziunea muncii si schimbul de activitate. Piata s-a extins si s-a diversificat in concordanta cu dezvoltarea factorilor de productie si cu cresterea productivitatii si randamentului utilizarii acestora. Piata contemporana este complexa si eterogena. In cadrul ei se contureaza si de dimensioneaza numeroase forme si tipuri de piata. Piata trebuie analizata atat prin prisma fenomenelor si proceselor care au loc in cadrul ei, precum si prin prisma structurii rpivite din mai multe puncte de vedere. Astfel, pornind de la obiectul tranzactiei de vanzare-cumparare, distingem existenta mai multor categorii de piata: piata bunurilor si serviciilor (piata bunurilor de consum, piata serviciilor, piata priduselor manufacturiale, piata bunurilor de productie), piata factorilor de productie (piata fortei de munca, piata capitalurilor si titlurilor de valoare, piata resurselor nationale, piata pamantului, piata monetara). Aceste piete nu reprezinta in sine piete unice, ci sunt constituite la randul lor din alte piete sau se impart in segmente de piata distincte. Echilibrul economic partial in cadrul fiecarei piete conditioneaza echilibrul economic general. Problema formarii preturilor este conditionata nu numai de echilibrul partial al unei singure piete, ci el pune deopotriva in cazul pietei independente. Este firesc ca echilibrul sau dezechilibrul unei piete sa fie influentat de procesele si sistemele proprii ale pietei respective si ca efect programat de ceea ce se intampla pe alte piete la nivel local, national si international. Intrucat produsele supuse proceselor de vanzare-cumparare din piata (pentru a putea fi transferate de la producator la consumator) trebuie evaluate, marimea echivalentului platit pentru achizitionarea marfii, valoarea lui reprezentandu-se in bani.

VII)BANII

Banii reprezinta un acord, o conventie sociala prin care se convine asupra instrumentelor general acceptate, de mijlocire a schimburilor si de strangere a datoriilor persoanelor fizice si juridice. Fiecare din aceste instrumente poate fi definit, schimbat pe bunuri sau pe alte monede nationale, imprumutat, conservat. Natura banilor poate fi mai usor inteleasa pe baza trasaturilor esentiale ale evolutiei lor in calitate de instrument general al economiei de schimb intrucat are: caracterul obiectiv necesar instrumentului monetar acceptat de generatii; natura banilor nu este dependenta de corpul lor material, ci de functiile sociale indeplinite; dematerializarea banilor si trecerea de la un intrument la altul a facilitat desfasurarea tranzactiilor pe piata, a fluxuriloe economice in general; realizarea functiilor banilor, definirea, transferul sau conservarea puterilor de cumparare se bazeaza pe increderea pe care o au fata de ei posesorii efectivi sau potentiali (aceasta incredere se manifesta devenind ban universal); instrumentele monetare au caracter nedeterminant, general si imediat. In evolutia lor istorica, banii au imbracat mai multe forme: forma marfa-bani (troc); forma de aur sau argint (lingouri sau monede); forma banilor de hartie (bilete de banca, bancnote, titluri de valoare). Biletele de banca au urmatoarele trasaturi: sunt convertibile la prezentari si la purtator, se bucura de incredere maxima, sunt emise pe baza unor garantii certe si reale ce reprezinta bunurile economice. Banii de hartie reprezinta inscrisuri care, in procesul circulatiei, inlocuiesc banii cu acoperire in bunuri reale. Ei au urmatoarele trasaturi: hartia-moneda nu este convertibila, circula in virtutea unui curs fortat decretat de stat, nu este acoperita cu metal pretios, se emit pentru finantarea cheltuielilor neproductive, militare sau a bugetelor economice. Functiile banilor: alaturi de capital si specializare, banii constituie un al treilea aspect al vietii economie moderne. Fluxul de bani dirijeaza si conduce sistemul. Banii ne furnizezaza de asemenea etalonul de masura al valorilor. Rolul banilor, importanta lor in organizarea si desfasurarea vietii economice a unei tari, iese mai bine in evidenta din analiza functiilor pe care le indeplinesc. Banii sunt un instrument de stimulare a activitatii economice. Ei indeplinesc trei functii esentiale (doua in spatiu si una in timp): in spatiu: banii sunt pe de o parte instrument al circulatiei marfurilor si pe de alta parte etalon de masurare a activitatii, banii sunt contracte de garantii; in timp: banii permit o rezerva a valorii (aceasta functie are doua aspecte banii pastreaza si acumuleaza valori si permit realizarea valorilor viitoare). Banii contemporani indeplinesc cel putin doua functii : mijloc al schimburilor de marfuri, masura a valorii. Aceste functii esentiale se realizeaza prin intermediul functiilor  conexe: mijloc de tezaurizare, mijloc de plata. Toate aceste functii se manifesta in forme specifice si in planul relatiilor economice internationale.


VIII)TREBUINTELE ECONOMICO-SOCIALE

Intrucat prin existenta pietei de bunuri materiale si marfuri produsul comercializat capata caracter marfal, agentii economici sunt obligati sa-si satisfaca propriile optiuni sau strategii in conformitate cu asigurarea satisfactorilor influentati de cealalta categorie de agenti economici. In acest sens, structura de proprietate pune in evidenta formele de proprietate existente in economie precum si ponderea fiecarei forme in ansamblul proprietatii, a modului de organizare a acesteia in cadrul fiecarei forme particulare de proprietate. Daca ne raportam la contextul economic general, trebuintele reprezinta aspectul economic fata de care individul uman trebuie sa faca raportarea asupra necesitatii in vederea asigurarii sistemului de trai. Trebuintele sociale reprezinta interdependenta dintre rolul esential al procesului de productie si necesitatea in vederea realizarii sistemului uman. In aceste conditii, putem evidentia urmatoarele esente ale procesului de reproducere a caracterului social si anume: punctul de pornire asupra realizarii conceptului de trebuinta in comparatie cu conceptul de necesitate; punctul final de actiune al agentilor economici in vederea realizarii productiei; factorii de legatura precum si momentele generatoare de trebuinta economica; elementele de evidentiere si fundamentare a mecanismului economic. Intrucat trebuintele economico-sociale sunt multiple, ele formeaza un sistem integrat care influenteaza si este influentat de gradul de dezvoltare economica. In aceste conditii, ele se caracterizeaza astfel: dupa natura: naturale (biologice, fiziologice), economice, sociale si spirituale, ale satisfactiilor, ale necesitatiilor, de bunuri materiale; dupa participarea subiectilor purtatori: individuale, de grup, ale societatii; dupa ciclul activitatilor umane: zilnice, saptamanale, bilunare, lunare, momentane; dupa raportul de repartitie: ale populatiei, ale productiei. Tot aici putem introduce trebuinte ale serviciilor si realizarii conceptului de multumire. Din sistemul trebuintelor se detaseaza natura trebuintelor economice. Acest concept reprezinta forma de dezvoltare pe care un individ, grup social si-o manifesta in vederea realizarii satisfactiei. De cele mai multe ori trebuintele economice sunt practic neglijate si datorita faptului ca nu sunt suficient cunoscute. Trebuintele personale sunt destinate consumului personal de bunuri materiale si servicii in vederea realizarii conceptului social de multumire sau satisfactie. Bunurile materiale capata aspect de trebuinta numai in cazul in care individul uman sau colectivatatea nu se poate dispensa de confortul pe care acesta il ofera prin consumatie. Cei care realizeaza bunuri materiale si servicii se numesc agenti economici. Agentii economici reprezinta categoria de indivizi producatori sau consumatori care participa in piata dand valoare bunurilor materiale tranzactionate. Practic, economia nationala se bazeza pe numarul si pe rata de participare a agentilor economici. In acest sens, putem spune ca agentii economici sunt indivizi sau organizatii care participa la viata economica nationala indeplinind anumite roluri sau obligatii dispuse si in conformitate cu participarea celorlalti agenti economici. In acelasi sens, agentii economici sunt persoane fizice sau juritice care dispun de factorii de productie, ii utilizeaza, ii transforma si ii revand sub o forma prelucrata. Gruparea mai multor agenti economici genereaza sisiteme ce pot imbraca mai multe forme: intreprinderea (unitatea economica care indiferent de felul in care este organizata, da forma prin prelucrare bunurilor materiale pana la productia finita sau semifinita, participarea in sistemul economic are ca forma prestarea de servicii, respectiv vanzarea produselor in scopul obtinerii veniturilor); gospodariile individuale (forma de manifestare a agentilor economici in care liderul dispune dupa propria optiune de natura comportamentului economic); administratiile (forme ale agentilor economici care au ca obiect de activitate realizarea unor procese organizate de comportament investitional, aceasta categorie include procesele existente atat in cadrul intreprinderilor cat si in cadrul gospodariilor individuale); unitatile publice (reprezinta forme asociative care realizeza activitati administrative, locale si centrale ale statului urmarind ca veniturile incasate din serviciile prestate sa fie reorientate catre populatie); institutii de credit si companii de asigurare (acesti agenti economici realizeaza o activitate de satisfacere a trebuintelor factorului uman si realizezaza venituri prin redistribuirea acumularilor percepute ca taxe si impozite, veniturile acestei categorii se constituie in economii temporare sau la perioada determinata realizand cresteri economice sub forma capitalizata); strainatatea (agenti economici care imprumuta altora patrimoniul pe care-l detin percepand renta, aceasta tipologie de agenti economici utilizand neconditionat formele de bunuri materiale si servicii existente in patrimoniu).



XI)EFICIENTA ECONOMICA

Intreprinderea reprezinta o forma de organizare a activitatilor economice ce reuneste si combuna factorii de productie sub conducerea intreprinzatorului in vederea obtinerii de profit realizat din vanzarea productiei sau inchirierea serviciilor. Obiectivele sau activitatea intreprinderii trebuie controlata intr-o anumita masura astfel incat modalitatea prin care organizeaza productia sa reprezinte propriile interese ale firmei. Obiectivele activitatii intreprinderii reprezinta modul in care este abordata motivatia intreprinzatorului  si se suprapune cu comportamentul fata de progres. Profitul total al intreprinderii reprezinta diferenta dintre valoarea totala incasata din distribuirea productiei si cheltuielile efectuate considerate ca si cost total de productie. Profitul va fi maxim atunci cand incasarea suplimentara realizata din vanzarea unei unitati marginale sau suplimentare este egala cu costul total de productie. Profitul poate fi influentat de organizarea firmei in sensul in care managerul dispune realizari de cheltuieli favorabile sau nefavorabile firmei. Odata ce marile intreprinderi au devenit componenta esentiala a vietii economice se pune problema realizarii unui echivalent in care conceptiile de dezvoltare sa fie orientate spre activitati caracteristice sau proprii intreprinderilor traditionale. In aceste conditii se preleva faptul ca maximul profitului imediat poate fi atins doar daca cerintele de supravietuire pe piata permit aceasta sau in cazul in care firma impinge excesul monetar spre mobilizare realizand insuficienta de lichiditati. Aceasta abordare este de fapt o orientare a intreprinzatorului spre strategii de dezvoltare pe termen scurt si mediu, dar care are influenta datorita necesitatii pastrarii nivelului de profit pe terman lung. In acesta conditii profitul ramane principalul obiectiv de urmarit in activitatea oricarei firme si este abordat nu numai ca raspuns imediat, ci si cu orientari pe termen lung necesare investitiilor. Dintre regulile ce conduc si ghideaza activitatea intreprinderilor mentionam: maximul cifrei de afaceri (obiectiv ce duce firma catre progres si poate fi urmarit doar in cazul in care firma vrea sa impiedice intrarea ei in competitie cu altele), profit global nul (poate fi promovat doar in cazul in care firma urmareste sa se apere de influenta concurentilor si astfel ea contribuie la eliminarea pierderilor prin acoperiri evidente dar neelocvente, este de obicei intalnit in cadrul firmelor publice, administratii de stat, fundatii, caz in care acoperirile sunt realizate datorita contribuabililor), tarifarea costului marginal (modalitate frecvent intalnita in firme monopol ce gestioneaza si au influenta asupra puterii publice, gestiunea ce vizeza utilizarea resurselor fiind raportata asupra formarii unui cost virtual in care resursele trebuie se delimiteze natura firmei. Prin acest concept se demonstreaza impactul pe care segmentul bugetar il aduce economiei nationale prin utilizarea de resurse, o rezolvare a acestei probleme putandu-se face prin incasari de taxe si impozite), trainicia intreprinzatorului (lupta cu concurenta de pe piata), cresterea si mentinerea independentei financiare si a imaginii firmei. Un rol important il are pretul factorului de productie impus de intreprinderi si timpul de realizare a investitiilor. Cand tehnica este mai scumpa sau intreprinzatorul dispune de insuficiente lichiditati atunci productia poate creste pe baza angajarii de personal. Daca salariile au crescut peste cota suportabila atunci intreprinzatorul poate opta pentru economisiri prin disponibilizari si achizitionari de tehnica. Alegerea variantei optime din punct de vedere economic are la baza combinarea factorilor de productie si respectiv alegerea cotei de participare a acestora ce trebuie sa se suprapuna cu posibilitatile de realizare a investitiilor si cheltuielilor. In combinarea factorilor de productie adaptarea cheltuielilor orienteaza productia spre alocarea de resurse ce pot fi grupate generic astfel: limite interne tehnologice (analiza acestui fenomen determina si caracterizeaza momentul si faptul prin care se poate estima sau masura randamentul intreprinderii. Nivelul randamentului va fi influentat de substituirea factorilor de productie ce intra in fenomenul clasic de productie si se urmareste obtinerea unui randament de substituire la nivel tehnologic. Prioritar se substituie munca fizica cu automatizarea. Posibilitatea de subtituire variaza functie de tipul specific de productie. Legea randamentului neproductiv exprima relatia ce exista intre volumul productiei obtinute si schimbarile factorilor de productie. la cresterea progresiva a cantitatii dintr-un factor de productie, celalalt factor ramane constant si productia totala creste mai intai intr-o proportie mai mare si apoi dupa atingerea unui apogeu urmareste o crestere scalara.) si limite externe (studiaza comparatia pietelor cu influenta directa asupra productiei si respectiv a costului de valorificare. La acest nivel pentru utilizarea combinarii factorilor de productie intreprinzatorul se comporta virtual ca si cumparator si cumparatorul ca si vanzator. De obicei se urmareste achizitionarea unei cantitati mari la preturi mici urmarindu-se vanzari masive la preturi exagerate obtinandu-se astfel profit. In acest caz, forma de piata are influente asupra doleantelor diferentiale si cauzale ale intreprinzatorului constituind drepturile de limita. In conditiile concurentei pure intreprinzatorul nu poate influenta pretul pietei. In cazul concurentei imperfecte intreprinzatorul trebuie sa se adapteze cerintelor de calitate la preturile stabilite pentru pietele de oligopol si monopol. Un rol esential in rezolvarea problemei limitelor il au strategiile sau politicile anticoncurentiale. Acestea prevad actiuni asupra costurilor, a politicii cererilor, a strategiilor de investitii, a strategiilor de inovatie si dezvoltare. Eficienta economica este un concept general economic prin care se exprima cantitatea generala a activitatilor economice. Acest concept se realizeaza in favoarea utilizarii in mod rational a factorilor de productie necesari procesului de productie justificat de obiectul intreprinderii. Eficienta econoimica reprezinta o cerinta esentiala pentru economie si ea trebuie sa conduca actiunile si deciziile economice. Astfel, eficienta economica se exprima ca un raport intre rezultatul activitatii si eforturile depuse exprimate prin cantitatea factorilor de productie utilizati. Desi, eficienta economica reprezinta un rezultat al actiunii intreprinderii, nu va impune realizarea profitului global pentru acel sector. In analiza eficientei economice se utilizeaza si indicatori fizici de exprimare a eficientei priviti prin concept economic valoric. Formele de exprimare a eficientei reprezinta valoarea productiei realizate si valoarea resurselor utilizate. Acestea pot fi: randamentul factorilor de productie si reprezinta raportul dintre valoarea productiei sau venitul incasat si consumul de factori de productie; consumul specific al factorilor de productie care reprezinta raportul dintre consumul factorilor de productie si valoarea productiei privita ca venit; capital care reprezinta raportul dintre capitalul total al intrarilor si productia totala realizata; coeficientul mediu al capitalului care reprezinta raportul dintre capitalul total si venitul valoric total; coeficientul marginal de capital care este raportul dintre variatia capitalului si variatia productiei; rentabilitatea productiei care este capacitatea intreprinderii de a aduce venit privit ca si profit prin utilizarea unor metodologii specifice actului de productie si este raportul dintre profit si capitalul consumat; productivitatea muncii care este un criteriu caracteristic fiecarei intreprinderi in analizarea eficientei in functie de obiectivele impuse, asigura legatura dintre productia obtinuta si factorii utilizati; productivitatea marginala a muncii reprezinta capacitatea agentului economic de a ridica productia utilizand aceleasi metode spre obtinerea unui bun material sau serviciu adaugat, este rapotul dintre cresterea productiei si cresterea factorului munca sau variatia numarului de angajati. Productivitatea fiind un indicator de performanta economica a carui evolutie reflecta rezultatele intr-o forma sintetica a perfectionarii tehnicii si tehnologiilor, a organizarii fortei de munca si a perfectionarii salariatilor. La nivelul intreprinderii reprezinta cresterea cantitatii de realizat si este un factor de baza al asigurarii realizarii bunurilor materiale si serviciilor utilizand acelasi numar de angajati. Productivitatea intreprinzatorului este de fapt raportul cauzal ce se stabileste intre numarul de persoane angajate si rezultatul muncii lor. Valoric productivitatea intreprinderii reprezinta produsul dintre numarul de angajati si productivitatea muncii lor. Cresterile productivitatii muncii contribuie la reducurea costului de productie. Astfel, trebuie respectata legea prin care costul de productie se reduce doar cand productivitatea muncii creste mai repede decat cresterile salariale. Ridicarea productivitatii muncii a reprezentat baza progresului economic si tehnic deoarece are o contributie directa, principala si hotaratoare la cresterea productiei de bunuri materiale si servicii marimea medie a fortei de munca se reduce considerabil; a creat posibilitatea unor redistribuiri a factorilor de productie; a permis reducerea puternica a consumului pe unitatea de produs.

X)COSTURI SI VENITURI

Costul de productie este ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de produs. Costul reprezinta evaluarea eforturilor implicate de un proces economic. El este determinat de activitatea de productie efectiva. In acest caz distingem urmatoarele tipologii de costuri: costul real care reprezinta suma cantitatilor de bunuri si servicii realizate de intreprinderi privite prin prisma conditiilor de munca si a factorilor de productie necesari pentru obtinerea bunului respectiv; costul monetar care reprezinta suma evaluarilor in moneda sau pret de achizitie pentru procurarea factorilor de productie necesari costului real; costul de oportunitate care reprezinta evaluarea cantitatilor de bunuri si servicii ce vor putea fi produse in cadrul intreprinderii din cauza producerilor intr-un mediu antedeterminant (distingem doua componente: costurile explicite ce reprezinta forma sau natura platilor facute pentru procurarea de materii prime, materiale si energie cunoscute si sub denumirea de costuri ale ofertei firmei si costuri implicite- acele cheltuieli ce nu presupun plati catre terti). Costurile utilizate la acest nivel sunt implicite la nivelul intreprinderii dar explicite la nivelul atelierului. Se numeste functie a

costurilor ansamblul relatiilor existente intre costul total de productie si cantitatea de bunuri produse. Costurile se clasifica in: costuri globale (ansamblul costurilor corespunzatoare unui volum de productie dat) care sunt: costuri fixe (aceea gama de costuri ce nu se modifica indiferent de volumul productiei-chirii, dobanzi, asigurari) si costuri variabile (acele costuri ce sunt influentate de marimea productiei: cheltuieli directe-efectuate in vederea achizitionarii de materii prime si materiale, energie electrice, chetuiele indirecte-comune unei sectii, firme fiind considerate ca si cheltuieli generale ale unitatilor-intretinerea, chetuieli administrative, cheltuieli de desfacere, transport si depozitare) si costuri totale (suma valorica a costurilor fixe si variabile); costuri marginale (cresterea costului total in cazul cresterii productiei, este egal cu raportul dintre sporul costului total si sporul productiei); costuri medii-unitare(costuri globale pe unitate, cheltuielile pentru producerea unui produs unitate, este raportul dintre costul total si valoarea productiei) sunt : costulfix-mediu, costul variabil-mediu, costul total-mediu; costurile de ex post (costuri determinate strategic in vederea reducerii costului total de productie); costuri ex ante (costuri determinate pe baza unei gestionari previzibile si avantajoase).

Veniturile sunt recompensarea factorilor de productie si au ca efect rezultatele activitatii umane distribuite intre cei ce participa la desfasurarea activitatii de productie. In aceste conditii pentru fiecare factor de productie distingem urmatoarele forme de retribuire: munca-salariu; pamant-renta; capital-dobanda; abilitatea intreprinzatorului-profit.

XI)SALARIUL

Salariul este suma platita pentru a obtine serviciul factorului munca. Se obtine dupa ce munca s-a consumat, deducandu-se din pretul incasat pentru bunul de producere a acestuia sau la care serviciul a contribuit, deci salariu este un venit, de fapt cea mai frecventa forma de venit, nivelul sau conditionand situatia economica a unui numar semnificativ de angajati. Salariul exprima atat retributia muncii de executie a actiunii de producere sau serviciul prestat catre consumator cat si facilitatea capacitatii fortei de munca consumata si acceptata de proprietarii productiei in favoarea posesorului fortei de munca. El face parte din gama instrumentelor de masura a capacitatii de munca si este considerat instrument de plata pentru serviciul prestat. Pentru ca salariul revine posesorilor de timp ocupat sau a oamenilor liberi economic si juridic, el reprezentand pretul serviciilor aduse de acestia . ca pret platit pentru serviciul adus de factorul munca, se stabileste dupa efectuarea muncii, el fiind diferit de la individ la individ si in functie de capacitatea productiva a fiecaruia si de gradul de instruire. Cand salariul se considera insuficient pentru munca prestata se intervine prin ajustari salariale la corectarea lui. Pe langa salariul incasat de fiecare individ s-au mai constituit alte categorii salariale: salariul colectiv este atribuit in mod global tuturor angajatilor intreprinderii, iar participarea acestuia la imbunatatirea nivelului salarial individual poate cota din beneficiul intreprinderii sau prin eliberarea unor facilitati; salariul social este parte din venitul national prin care societatea intervine pentru a spori nivelurile salariale reale. Ele se acorda unor categorii sau grupari de salariati ce sunt considerate cazuri particulare si ca facand parte din clasele defavorizate. In cazul salariului social, statul intervine cu cote de participare impuse iar acestea pot fi distribuite angajatilor doar in cazul in care unitatea economica inregistreaza profit. In general salariul este format din: salariul nominal care este suma platita de producator-stabilita in conformitate cu mecanismele pietelor reale; salariul global care este salariul fata de care se porneste in cazul negocierilor; salariul real care este cantitatea de bunuri si servicii ce se poate cumpara pe baza salariului nominal. El difera de la om la om, de la piata la piata si de la economie la economie si este raportul dintre salariul nominal si indicele preturilor din piata. Formele de salarizare sunt modalitati prin care se exprima marimea si dinamica salariului. Ele realizeaza legatura intre elementele ce revin salariatilor si activitatea depusa de acestia. Salarizarea in regie asigura retributia salariatilor in conformitate cu timpul real lucrat dar fara a se preciza in mod expres cantitatea sau volumul muncii desfasurate. El depinde doar de timpii normati productiv. Se practica in acele sectoare in care lipsa de omogenitate a angajatilor face practic imposibila diferentierea muncii pentru fiecare lucrator in parte. Salarizarea in acord consta in remunerarea angajatilor in conformitate cu valoarea productiei sau serviciilor desfasurate. Durata timpilor de munca poate fi diferita de la un angajat la altul si prestabilita doar in functie de nivelul de calificare al angajatilor sau gradulul de dezvoltare a unitatii. Acesta forma de salarizare, desi conduce la productivitate, in multe cazuri, dar conduce si la noncalitate. Salarizarea mixta consta dintr-o reunire a formelor de salarizare anterioare iar aceasta se stabileste in functie de indeplinirea conditiilor tehnice, tehnologice si a formelor de organizare a productiei. Fiecare conditie are un anumit tarif acordat pe timpul efectiv lucrat iar valoarea si calitatea productiei contribuie la marirea cuantumului salarial. Aplicarea acestor metode, in unele cazuri, este contestata de salariati sau de firme. In acesta conditii interventia statului poate influenta rata nivelului salarial. Sunt cunoscute urmatoarele tipologii de prestabilire a nivelului salarial: corectia salariilor (se aplica la toate formele de salarizare si contribuie la sporirea sigurantei mentinerii acestuia, la pastrarea cuntumului ocupat al fortei de munca sau al nivelurilor de reconversie profesionala a angajatilor. Adaptarea salariului la conditiile scaderii preturilor produselor atrage dupa sine diferente intre categoriile sociale, respectiv diferente intre conditiile de munca la nivelul intreprinderii); participarea salariala (redistribuirea unei cantitati din profitul firmei catre angajati in una din formele: participare directa-cota procentuala din profit sau acordarea de actiuni sau salarii proportionale cu rezultatele agentului economic), socializarea (include alte forme de retributie acordate in cazul unor grupuri de salariati aflati in dificultate). In mod obiectiv marimea salariului trebuie sa fie situata intre doua limite stabilite de comun acord intre angajatori si angajati. Limita inferioara este stabilita in conformitate cu cerintele angajatilor si reprezinta cuantumul minim suportabil pe care acestia il pot primi pentru munca prestata. Pentru stabilirea marimii salariului unui angajat trebuie luat in consideratie nivelul de instruire, forma de activitate prestata si efectele muncii prestate. Limita maxima a salariului este totalitatea venitului realizat de agentul economic de la care acesta isi permite realizarea tarifelor salariale. In conditiile stabilirii salariului se disting doua efecte ale acestuia: efectul de substituire (angajatul dornic de acumulare a unui nivel salarial cat mai ridicat renunta la timpul liber in favoarea timpului ocupat. Ca efect se mareste cuantumul venitului global lunar in defavoarea refacerii fortei de munca), efectul de venit (comportament pe care salariatul il manifesta in momentul acumularii unui venit care sa-i satisfaca aspiratiile renunta la timpul ocupat auxiliar in favoarea timpului liber. Ca efect al acestui comportament se realizeaza o diminuare progresiva a acumularilor simple banesti cu respectarea conditiilor de trai si comportament antestabilit, iar salariatul dupa o perioada de timp se intoarce la primul efect). In conditiile pietelor perfect salariul se stabileste conform mecanismelor prezentate. Daca se cunoaste oferta totala a fortei de munca si cererea totala de efort, la intersectia celor doua curbe economice se realizeaza salariul de referinta. La monopol salariile sunt salariile sunt impuse de angajati prin intermediul sindicatelor care vor cauta depasirea punctului optim. Sindicatul are menirea de a elimina concurenta catre producator si obligatia de asumare a ocuparii fortei de munca. Salariul de monoxon este salariul impus de agentul economic pentru ca este singurul cuparator al fortei de munca. El stabileste timpul de munca, conditiile de munca si pretul efectiv platit. Salariul minim este o cale de a controla puterea monoxului iar statul impune nivelul minim al salariului oferit de monoxon. Stabilirea salariului minim are un efect de crestere a salariilor dar si de reducere a numarului de angajati si al acceptarii fortei de munca


loading...








Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Scriitori romani