CONCEPTE JURIDICE - ISTORIC referat





istoric .


Intelesul conceptelor juridice se dezvaluie cu claritate, de cele mai




multe ori, din punctul in care se imbina perspectiva istorica si perspectiva

hermeneutica. Sub aspect istoric, cum este bine cunoscut, notiunile  

fundamentale ale dreptului civil modern isi au radacinile in dreptul privat

roman. Desi este indispensabil recursul la istorie, nu este insa suficient.

Intr-adevar dezvoltarea pretoriana a dreptului privat roman, cu precadere in epoca clasica, dincolo de virtutile sale creatoare de norme, nu a ingaduit decat rareori un efort de sistematizare a regulilor de drept si de elaborare teoretica a notiunilor juridice. Iata de ce, pentru a surprinde cat mai exact gradul inalt de generalitate la care au ajuns astazi conceptele de drept civil si pentru a cuprinde intreaga imbogatire a continutului acestora, este necesar pe langa recursul la istorie, un demers de interpretare a legilor actuale, prin prisma doctrinei si jurisprudentei contemporane, fara a ignora aportul dreptului comparat.

Cele doua perspective, istorica si hermeneutica nu sunt autonome. Ele se influenteza reciproc. Astfel structurat de romani, asa cum este infatisat in universitati, este rezultatul investigatiilor moderne, facute de cercetatorii pasionati, timp de secole pe baza operei de multe ori anonime - a glosatorilor si comentatorilor din Evul Mediu.

Se poate spune chiar ca intregul corp de reguli si notiuni cunoscut sub numele de drept roman, nu numai ca a influentat in mod hotarator evolutia dreptului actual, dar a fost regandit, la randul sau, de stiinta juridica moderna.

In vechiul drept roman, pentru ca un act sa produca efecte, trebuia sa fie imbracat in anumite forme; simpla manifestare de vointa era lipsita de valoare juridica. Astfel, cel mai vechi contract roman, stipulatiunea, isi are originea in sponsio religioasa , care se incheia prin intrebare si raspuns, in forma unui juramant religios, invocandu-se bunavointa zeilor, in sprijinul celor care participa la raportul juridic.

Totusi formalismul are si anumite avantaje. Astfel, in acea epoca, datorita formalismelor actelor juridice, dolul sau violenta nu erau posibile, ceea ce explica, de altfel, si sanctionarea relativ tarzie a viciilor de consimtamant in dreptul roman.

La sfarsitul Republicii, odata cu dezvoltarea accelerata a economiei de schimb, principiul formalismului devine o piedica in calea productiei si circulatiei marfurilor. Rigorile formalismului s-au resimtit in mod negativ in special in domeniul contractelor, legate nemijlocit de productia si circulatia marfurilor. Drepr urmare se constata o transformare a mentalitatii romanilor in directia inlaturarii treptate a formalismului in materia contractelor.

La sfarsitul Republicii, asistam la aparitia unor contracte noi, formate prin simplul acord de vointa al partilor, in conformitate cu cerintele vietii economice. Si totusi contractele consensuale apar ca o exceptie de la regula. Rezulta de aici ca la inceputul secolului al II-lea d.H. cuvantul “contractus” avea inca un sens restrans, desemnand exclusiv contractele consensuale.

Conceptul de “contractus” se consolideaza definitiv abia in legislatia lui Justinian, unde semnifica o conventie destinata sa genereze obligatiuni. Din punct de vedere economic, vanzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, in care isi are originea sa; intr-adevar vanzarea, in sens economic, pare a fi imbracat la origine forma schimbului dintre doua lucruri, din care unul avea valoare de echivalent general ( capetele de vita).

Cu timpul, dupa aparitia barelor de arama si apoi a monedei in sens modern, vanzarea se configureaza ca schimbul unui lucru contra unui pret. Contractul consensual de vanzare, ca forma de realizare a acestei operatiuni a aparut abia spre sfarsitul Republicii, la capatul unei indelungate evolutii.

a)   Vanzarea mancipatiune.

Functia originara a mancipatiunii a fost aceea de a transmite

proprietatea asupra lucrurilor mancipi, in schimbul unei cantitati de arama, dar mancipatiunea este cea mai veche forma pe care a imbracat-o operatiunea juridica a vanzarii.

b)   Vanzarea prin stipulatiune

Cele doua prestatiuni, predarea lucrului si plata pretului faceau

obiectul a doua stipulatiuni distincte. Prima stipulatiune genera obligatia de a preda pretul, iar cea de-a doua , obligatia de preda lucrul.

Vanzarea consensuala a fost practicata mai intai in dreptul public, si

numai dupa aceea a trecut in dreptul privat. Se stie ca prizonierii de razboi erau vanduti, fie de catre stat, fie de catre soldati, pe pietele publice. Cu timpul, datorita avantajelor, aceasta practica a fost preluata de catre particulari si perfectionata prin interventia pretorului. Vanzarea consensuala a fost mai intai utilizata in raporturile dintre cetateni si peregrini si numai dupa aceea a trecut in raporturile dintre cetateni.

In orice caz, simpla conventie a dobandit valoare juridica in materia vanzarii inca de la inceputul secolului I i.H., intrucat actiunile care sanctioneaza vanzarea figurau pe lista actiunilor de buna credinta cunoscuta de QUINTUS MUCIUS SCAEVOLA.

Contractul de VANZARE – CUMPARARE - inteles ca o conventie contractuala, sinalagmatica, judicia bonae fidei – inceteaza sa mai fie doar o simpla reunire de stipulatii separate cum era initial. Caracterul abstract al acestor stipulatii, corelate sub aspect economic, dar independente din punct de vedere juridic, determina autonomia obligatiilor partilor, astfel incat nici una din aceste obligatii nu era cauza celeilalte.

Sesizarea legaturilor dintre aceste obligatii, a permis insa constructia a doua institutii juridice cu deosebita valoare practica : ACTIO REDHIBITORIA si LEX COMMISORIA.

Caracterul abstract al stipulatiilor initiale este abandonat, in noua infatisare a contractului emptio – venditio, in favoarea interdependentei obligatiilor reciproce ale vanzatorului si ale cumparatorului. In jus civile, vanzarea consensuala in perioada imediat urmatoare recunoasterii sale, dadea nastere unei obligatii de garantie pentru viciile nedeclarate cu rea credinta de catre vanzator, spre deosebire de dreptul vechi, in care era necesara interventia unei stipulatii. Mai mult, intr-o asemenea situatie, vanzatorul era dator, pe langa restituirea pretului, sa plateasca si valoarea pagubelor pe care cumparatorul le suferise din cauza viciilor lucrului vandut.

Ulterior, in jus honorarium, obligatia de garantie a fost extinsa si cu privire la viciile ascunse pe care vanzatorul nu le-a cunoscut. Vanzatorul este raspunzator pentru viciile lucrului transmis, iar raspunderea sa cunoaste o reglementare in doua etape distincte : pana la aparitia vanzarii consensuale si dupa sanctionarea contractului de vanzare.

In cadrul vanzarii consensuale, trebuie sa se distinga iarasi intre sistemul dreptului civil si sistemul edililor curuli. Prin vicii ale lucrului intelegem anumite defecte ce il fac impropriu scopului pentru care a fost cumparat sau ii micsoreaza valoarea.

Garantia pentru vicii in cazul vanzarii prin mancipatiune.

La vanzarea realizata prin mancipatiune, daca aceasta poarta asupra unui fond de pamant, vanzatorul raspunde pentru vicii in doua cazuri : cand transmite o suprafata de pamant mai mica decat cea declarata si cand declara ca fondul este liber de orice sarcini (optimus maximusque), desi in realitate acesta este grevat cu servituti.

In primul caz, cumparatorul va avea impotriva vanzatorului actio de modo agri, ce are ca obiect plata unei sume de bani reprezentand dublul valorii suprafetei de teren care lipseste.

In cel de-al doliea caz, cumparatorul poate intenta actio auctoritatis, data pe taram delictual prin care pretinde vanzatorului dublul pretului platit.

Sistemul garantiei pentru vicii, la vanzarea mancipatiune, nu functioneaza decat in cazul transmiterii unor terenuri. Vanzarea realizata prin stipulatiuni nu se bucura insa de aceleasi consecinte. In scopul de a se proteja interesele cumparatorului, inca din epoca veche, s-a creat o stipulatiune speciala pentru vicii. Daca vanzarea imbraca forma mancipatiunii, dar nu purta asupra unui teren, stipulatiunea pentru vicii era alaturata mancipatiei. Cand vanzarea se facea prin doua stipulatiuni, stipulatiunii speciale pentru evictiune, i se adauga o stipulatiune pentru vicii.Dupa aparitia vanzarii consensuale, spunem ca trebuie sa distingem intre sistemul dreptului civil si cel al edililor curuli.

Potrivit dreptului civil, vanzatorul raspunde pentru vicii numai in doua situatii: cand atribuie lucrului calitati pe care nu le are, si cand era de rea credinta.Asadar cumparatorul putea intenta actio empti atunci cand facea declaratii false cu privire la calitatile lucrului(dicta, promisa), precum si atunci cand nu declarase viciile lucrurilor, desi le cunostea (reticentia).

In cel de al doilea caz, pentru a se putea intenta actio empti, trebuia ca viciul sa preexiste contractului, sa nu fie aparent si sa nu fi fost cunoscut de cumparator.Edilii curuli, magistrati insarcinati cu politia pietelor si jurisdictia in contractele incheiate in acele locuri, au emis doua edicte, unul relativ la vanzarea de sclavi – de mancipiis venduntis –si altul avand ca obiect vanzarea de animale – de iumentis venduntis.

Prin aceste edicte au fost create actio redhibitoria si actio de quanti minoris.Cumparatorul pagubit datorita viciului ascuns al obiectului vanzarii, avea posibilitatea sa ceara prin prima actiune intr-un termen de 6 luni, desfiintarea vanzarii si restituirea pretului, sau, prin a doua actiune in timp de un an, reducerea pretului proportional cu micsorarea valorii lucrului vandut.

Creatia edililor curuli a fost apoi aplicata si in alte locuri decat pietele, precum si in situatii in care obiectul vanzarii era altul decat un sclav, sau un animal, fiind practic generalizata la finele perioadei postclasice.Cele doua actiuni care alcatuiesc acest sistem sunt expresia practica a interdependentei obligatiilor vanzatorului si ale cumparatorului.

Desigur, intrucat notiunea generala de rezolutiune nu era inca formulata la acea epoca, romanii nu aveau cum sa priveasca actiunea redhibitorie ca pe o forma particulara de actiune in rezolutiune.


CAPITOLUL I

RAPUNDEREA CİVİLA– FORMA A RASPUNDERİİ SOCİALE

1.1 UNIVERSALİTATEA APLİCARİİ PRİNCİPİULUI RASPUNDERİİ IN TOATE RAMURİLE DE DREPT

ACCEPTIUNEA NOTİUNİİ DE RASPUNDERE CİVİLA


Cu o semnificatie mai generala, institutia raspunderii functioneaza in afara de dreptul civil si in alte ramuri ale dreptului, cum ar fi: dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul constitutional, dreptul international s.a. Este firesc sa fie asa, deoarece problema raspunderii se ridica oriunde intalnim o activitate omeneasca, ca o sanctiune generala a tuturor normelor de conduita, inclusiv a tuturor regulilor de drept; in orice societate omeneasca, existenta unor anumite forme de conduita si asigurarea respectarii lor reprezinta o necesitate vitala, iar “imensa majoritate a actiunilor umane sunt susceptibile sa genereze o forma sau alta de raspundere.

In literatura juridica, s-a subliniat in mod deosebit importanta institutiei raspunderii: ea “tinde sa ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului in totalitatea sa; in fiecare materie, in toate directiile se ajunge la aceasta problema a raspunderii, in dreptul public si in dreptul privat, in domeniul persoanelor sau al familiei, ca si in acela al bunurilor, ea este a tuturor momentelor si a tuturor situatiilor; raspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor institutiilor noastre” .

Astfel se intampla ca o persoana sa nu-si indeplineasca obligatiile care ii revin in virtutea unui contract sau in baza legii ori sa le indeplineasca necorespunzator sau cu intarziere; o alta persoana, in exercitarea drepturilor sau atributiilor sale poate sa comita un abuz care duce la incalcarea dreptului pe care il are un alt membru al colectivitatii; altcineva poate sa cauzeze, din neglijenta, o paguba in dauna altei persoane sau sa savarseasca o fapta care atinge viata, integritatea corporala sau bunurile altuia s.a.m.d.

Toate aceste activitati intra, intr-un fel sau altul, sub incidenta unei norme juridice sanctionatorii, adica reprezinta cazuri de raspundere.In scopul restabilirii ordinii incalcate, autorii acestor fapte vor fi, dupa caz, destituiti din functie, deferiti justitiei si condamnai condamnati la o pedeapsa privativa de libertate sau obligati sa repare prejudiciul pe care l-au creat prin fapta sau atitudinea lor, obligati sa dezminta in mod public afirmatiile care ating onoarea sau demnitatea victimei s.a.m.d.

Prin urmare, notiunea de raspundere nu este specifica in excusivitate dreptului; prin universalitatea sa institutia raspunderii depaseste sfera dreptului fiind, in primul rand, o institutie proprie societatii ca atare.Raspunderea sociala este raportata “la interesele generale ale societatii si cerintele obiective ale dezvoltarii sociale, comportament care, in functie de respectare sau nerespectarea normelor sociale constituie temeiul antrenarii unor reactii, respectiv a unor diverse consecinte pe plan social” ; ea implica atat o apreciere, cat si o sanctionare sociala a unei atitudini si – in functie de natura relatiilor sociale lezate si de normele care au fost incalcate – se poate prezenta sub forma specifica de raspundere politica, juridica, morala, sau civica.

Datorita premisei comune – norma de conduita in societate – cat si interdependentei dintre diferitele forme sub care se prezinta (politica, juridica, morala sau civica), institutia raspunderii sociale are, in toate formele sale, aceeasi esenta de clasa.In socialism – datorita intereselor generale ale societatii socialiste – specific este caracterul unitar al raspunderii.Intrucat fiecare forma a raspunderii sociale actioneaza asupra celorlalte forme, ca un rezultat al acestei interactiuni se stabileste nivelul general al raspunderii sociale. Nivelul general al raspunderii este dat de nivelul de constiinta politica si cetateneasca al membrilor colectivitatii, de simii, de simtul lor de raspundere fata de societate, de gradul de etica sociala existent.

Nerespectarea normelor sociale antreneaza – dupa caz si uneori cumulativ – o raspundere politica, morala sau juridica, toate aceste forme ale raspunderii, inclusiv cea juridica (afara de raspunderea civila, unde accentul cade pe repararea pagubei cauzate), avand un rol constructiv in actiunea de formare a comportamentului individual in spiritul cerut de normele sociale; in socialism, raspunderea sociala, sub toate formele sale, constituie un important mijloc de garantare si de aparare a normelor sociale.

Raspunderea juridica, forma principala – se poate spune esentiala, daca se are in vedere eficienta acvesteia – a raspunderii sociale este prezenta, la randul ei, in diferitele ramuri de drept; raportanduse la anumite norme de conduita in societate – si anume la obligatiile prescrise de normele de drept – raspunderea juridica este organic legata de stat si drept.

Facand parte dintr-un tot (raspunderea sociala), raspunderea juridica este supusa unei influente puternice din partea celorlalte forme ale raspunderii sociale.

Se vorbeste astfel despre raspunderea pentru neindeplinirea unei obligatii contractuale, despre obligatia de a repara un prejudiciu creat prin fapta proprie sau prin fapta sltuia, despre raspunderea statelor sau a unui guvern pentru datoriile contractate de catre guvernul precedent sau a persoanelor fizice care au pregatit declansarea unor razboaie de agresiune si de exterminare (savarsind crime impotriva pacii si umanitatii sau crime de razboi), despre raspunderea sefului statului, raspunderea ministeriala si a functionarilor, despre raspunderea penala a infractorilor s.a.m.d.

Din caracterul de generalitate si multilateralitate al raspunderii sociale deriva caracterul de omniprezenta al raspunderii in drept; daca existenta unei colectivitati implica, in mod necesar, anumite norme de conduita si deci, totodata, o raspundere, este cu atat mai firesc ca normele juridice – de a caror esenta este caracterul de obligativitate – sa fie insotite de sanctiune, deci de raspundere, iar institutia raspunderii sa fie plasata in centrul fiecarei ramuri de drept.

Omniprezenta raspunderii in drept este reflectata de insasi structura normei juridice din care face parte si sanctiunea. Intrucat “dreptul nu reprezinta nimic fara un aparat in stare sa impuna prin constrangere respectare normei de drept” , de esenta normei juridice fiind prevederea unei sanctiuni pentru ipoteza in care un membru al colectivitatii nu no va respecta, elementul de constrangere reprezinta o insusire fara de care raspunderea este de neconceput; asa fiind, se poate explica de ce are un camp de aplicatie atat de mare incat depaseste, in unele cazuri, dreptul si tinde sa treaca printre regulile de organizare si de normare a activitatii in societate.

Asa cum sanctiunea intra in structura normei juridice, la randul sau, raspunderea (pe un plan mai larg) apare ca o parte integranta a dreptului si ca un corolar al normelor care reglementeaza conduita in societate; este o sanctiune la un nivel mai general. “Raspunderea aplicata de organele statului este tocmai o masura de constrangere la respectarea normelor de drept, aplicata de organele statului impotriva celor ce savarsesc fapte ilicite” ; in acest sens, putem spune ca raspunderea ocupa – in cadrul dreptului – pozitia pe care o are sanctiunea in cadrul normei juridice, fiind insa o expresie concentrata, generalizata si mai cuprinzatoare a constrangerii prevazute in fiecare caz in parte.

Se considera necesar a se sublinia caracterul de drept comun al raspunderii civile in raport cu raspunderea din celelalte ramuri ale dreptului. Elaborata initial ca o institutie de aplicatie generala, raspunderea civila s-a delimitat si s-a detasat treptat de alte forme de raspundere, in special de raspunderea penala, dar nu si-a pierdut aptitudinea de va fi folosita in continuare ca o regula generala in materie.

Teoria raspunderii si institutia ca atare a fost elaborata in primul rand pe terenul dreptului civil. Mai mult, atunci cand au aparut cazuri si ipoteze noi pe care legiuitorul nu le avusese in vedere la data edictarii codului civil, prin elaborarea de noi acte normative (legi speciale pentru anumite materii) sau solutii jurisprudentiale, s-a ajuns sa se gaseasca solutii noi fie prin interpretarea si extinderea textelor existente, fie prin completarea acestora.

Ca atare, textul din codul civil referitor la raspunderea civila, intrucat contine un principiu general de drept, este asa de general si intr-atat de cuprinzator, incat orice activitate ilicita si prejudiciabila este susceptibila sa intre sub incidenta lui; de aceea, in ipoteza in care lipseste o reglementere speciala, se recurge la principiul general al raspunderii civile.

Se recurge la raspunderea civila pentru a tempera, uneori, aplicarea dispozitiilor considerate prea stricte sau pentru a mari, alteori, reparatiile legale considerate insuficiente sau, in sfarsit, mergand dincolo de sanctiunea prevazuta, pentru a adauga o condamnare la daune interese pe care legiuitorul nu le prevazuse in mod expres. Supletea si caracterul cuprinzator pe care-l au regulile raspunderii civile ii permit sa indeplineasca in afara de rolul normal, sanctionator, si rolul de regulator.

Rolul insemnat al regulilor raspunderii civile a fost mereu subliniat in lucrarile de specialitate, aratandu-se ca raspunderea civila nu a devenit numai “centrul dreptului”, dar ar fi pe cale sa “absoarba” dreptul in totalitatea sa.

Daca raspunderea, in general, ocupa un loc central in orice domeniu al dreptului datorita faptului ca ea tine de ceea ce denumim eficienta dreptului (de sanctiune), raspunderea civila, la randul sau, detine un rol prim in raport cu celelalte forme de raspundere.

ACCEPTİUNEA NOTİUNİİ DE RASPUNDERE CİVİLA

Notiunii de raspundere i s-au dat in dreptul civil mai multe acceptiuni. Unii juristi s-au preocupat de notiunea de “raspundere” in sensul cel mai larg, considerand ca se poate vorbi de raspundere nu numai atunci cand cel pagubit se poate indrepta impotriva cuiva pentru dezdaunare, dar si atunci cand nu se poate indrepta decat fata de el insusi deoarece, “exista totusi un responsabil si acesta este victima” ; alti juristi au dat un sens mai restrans notiunii de raspundere si au aratat ca ar fi nprea larga definitia potrivit careia “o persoana este responsabila de fiecare data, cand ea suporta o dauna”.

Dar raspunderea se defineste ca “obligatia de a repara dauna cauzata altcuiva” ; or, daca este conceputa aceasta institutie ca un raport juridic – ceea ce este si firesc – trebuie, prin ipoteza, sa fie exclusa din notiunea de raspundere cazul in care titularul unui bun isi distruge bunul propriu, caci, prin aceasta actiune materiala a sa, el nu a creat un raport juridic de drept civil, un caz de raspundere propriu-zisa.

Exista insa si alte cazuri cand, desi s-a cauzat o paguba, raspunderea civila nu poate interveni (de exemplu cand autorul a actionat fara culpa). Analiza raspunderii civile are drept scop sa stabileasca care sunt cazurile si conditiile in care victima, adica persoana care a suferit prejudiciul, poate pretinde unei alte persoane – fizice sau juridice repararea prejudiciului cauzat.

RASPUNDEREA CİVİLA

Sİ CELELALTE SANCTIUNİ DE DREPT CİVİL

Cu toate ca raspunderea civila are un caracter sanctionator ca multe alte institutii ale dreptului civil (rezolutiunea, rezilierea, nulitatea actelor juridice, resciziunea pentru cauza de leziune, revocarea donatiilor, nedemnitatea, actiunea oblica si cea pauliana, incapacitatea de a primi o liberalitate, prohibitia substitutiilor fideicomisare, inopozabilitatea actelor s.a.), ea constituie o institutie juridica distincta.

Raspunderea civila constituie o sanctiune ce se aplica in cazul incalcarii unor norme civile, sanctiune care este asigurata de stat prin convingere si prin constrangere (sau prin posibilitetea folosirii ei) ; in majoritatea cazurilor, raspunderea civila isi gaseste temeiul in condamnarea conduitei autorului faptei ilicite, iar in unele cazuri, in stimularea unei persoane la o anumita activitate in interesul societatii. İntervenind in cazuri de o deosebita gravitate sociala, raspunderea civila functioneaza in scopul restabilirii raporturilor care au fost vatamate.

Din aceasta cauza, fapta cauzatoare de prejudiciu constituie unul din izvoarele de obligatii in dreptu civil. Daca raspunderea civila genereaza un drept, respectiv o obligatie, in schimb celelalte santiuni de drept civil, in principal, sting drepturi si obligatii (spre exemplu : revocarea donatiei, rezolutiunea si rezilierea contractelor), opresc nasterea drepturilor si, respectiv, a obligatiilor,(nulitatea, nedemnitatea, actiunea pauliana, prohibitia substititiilor fideicomisare) sau le limiteaza efectele (inopozabilitatea). Deci o prima diferenta priveste efectele pe care le produce raspunderea civila spre deosebire de celelalte sanctiuni de drept civil, acestea din urma caracterizandu-se prin nerecunoasterea actelor juridice in cauza lipsindu-le in general, de eficienta juridica pentru carte erau destinate.

In al doilea rand, cu exceptia raspunderii delictuale, toate celelalte sanctiuni de drept civil privesc obligatii care se nasc din acte juridice sau evenimente care sunt legate de acte juridice, deci acte eminamente voluntare.

In al treilea rand, daca in cazul raspunderii civile se sanctioneaza in general o conduita reprobabila, antisociala, in cazul celorlalte sanctiuni de drept civil, acest caracter reprobabil al activitatilor sanctionate iese mai putin in evidenta. In sfarsit, actiunea reclamantul poate primi satisfactie pe calea unei alte actiuni. Raspunderea civila difera de asemenea si de institutia actiunii in restituire (condictio indebiti sau actio de in rem verso) pentru ca in timp ce bprima presupune – in general – un fapt ilicit si culpabil, cauzator de prejudicii, celelalte implica acte – de regula – voluntare si licite.

De aceea, in cazul faptei generatoare de prejudicii, cuantumul daunelor se stabileste astfel, incat sa se repare integral prejudiciul creat. ; imbogatitul fara justa cauza va fi tinut sa restituie insa numai in masura imbogatirii sale si a saracirii debitorului ; de asemenea, in cazul gestiunii de afaceri, geratul nu este tinut decat pentru cheltuielile utile si necesare, daca gestiunea a fost utila ; in cazul platii nedatorate, accipiensul va restitui tot ceea ce a primit nedatorat, buna sa credinta producand efecte in ceea ce priveste fixarea cuantumului restituirii.    

RASPUNDEREA CONTRACTUAlA

ELEMENTELE STRUCTURALE ALE RASPUNDER

Elementele constitutive ale raspunderii contractuale sunt :

fapta prejudiciabila a debitorului, constand in neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau tardiva a obligatiei, prejudiciul susceptibil de reparare cauzat creditorului prin neexecutare, si legatura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabila si prejudiciu.

FAPTA PREJUDICIABILA

Fapta debitorului este prejudiciabila cand neexecutarea sau executarea defectuoasa ori tardiva a obligatiei a cauzat un prejudiciu creditorului.

A. Neexecutarea. Neexecutarea unei obligatii poate fi totala sau partiala, culpabila sau neculpabila.

a)Neexecutarea totala sau partiala In caz de neexecutare totala, angajarea raspunderii este certa ; pe cand, in caz de neexecutare partiala, se face distinctia urmatoare : daca obiectul obligatiri este indivizibil, neexecutarea angajeaza raspunderea debitorului, iar daca obiectul este divizibil, urmeaza a se aprecia masura in care obligatia poate fi considerata executata.                                                                                                       

b) Neexecutare culpabila si neculpabila. Neexecutarea este culpabila cand, desi, de exemplu, executarea este posibila, debitorul refuza cu rea credinta de a o indeplini ; si este neculpabila in caz de imposibilitate materiala de executare ; de exemplu, distrugerea bunului vandut intr-o catastrofa naturala ; sau in caz de imposibilitate juridica de executare ; de exemplu, bunul vandut a fost sechestrat in interes public.

B). Executarea defectuoasa. Este defectuoasa executarea la care prestatia nu corespunde clauzelor contractuale sau standardelor uzuale ; asemenea prestatii necorespunzatoare sunt relativ frecvente in contractele de vanzare-cumparare si in cele de prestari de servicii.

Problema executarii defectuoase se poate pune numai la obligatiile in natura ; ea nu se pune la obligatiile pecuniare, care pot fi executate intotdeauna prin monede, respectiv prin semne ale monedei legale sau de plata, adica cea care are curs legal la locul platii ; ceea ce inseamna ca numai la obligatiile in natura se poate vorbi de calitatea prestatiei, nu si la obligatiile pecuniare.

C. Executarea tardiva. Intarzierea in executarea obligatiilor comporta, dupa imprejurari, doua solutii : daca termenul de executare a fost prevazut ca esential in contract, creditorul poate refuza primirea prestatiei, situatie in care obligatia va fi considerata ca neexecutata ; insa, fara a deosebi dupa cum termenul de executare a fost prevazut ca esential sau neesential, daca creditorul primeste prestatia, el va avea dreptul numai la plata de daune -interese moratorii.

CAUZAREA UNUI PREJUDİCİU REPARABİL

Pentru a fi reparabil, prejudiciul patrimonial cauzat prin fapta debitorului trebuie sa fie cert, actual si previzibil.

A. Prejudiciul trebuie sa fie cert. Prejudiciul trebuie sa fie sigur atat in ce priveste existenta sa, cat si in ce priveste posibilitatea de a fi stabilit, adica de a fi constatat si evaluat in bani.



Aceasta intrucat, in cazul in care incertitudinea priveste existenta prejudiciului, nu se poate sti daca s-a nascut dreptul la actiunea in reparatiune ; iar in cazul in care incertitudinea priveste intinderea prejudiciului, nu se poate stabili valoarea creantei ce urmeaza a fi reclamata.

Cu precizarea ca cerinta certitudinii este indeplinita nu numai cand prejudiciul este matematic determinat, ci si cand exista o posibilitate suficienta de determinare a prejudiciului ; ca de exemplu, stabilirea cheltuielilor necesare pentru vindecarea victimei unuiaccident de transport.

B. Prejudiciul trebuie sa fie actual. Aceasta cerinta complineste cerinta certitudinii prejudiciului.

Intr-o interpretare initiala, s-a considerat ca indeplineste cerinta de a fi actual numai prejudiciul care s-a produs deja si care astfel poate fi cu precizie stabilit.

Intr-o interpretare ulterioara, extensiva si realista, se considera ca, pe langa prejudiciul actual propriu-zis, care s-a produs in intregime, indeplineste prin anticipatie cerinta de a fi actual si prejudiciul care prin natura sa se prelungeste in viitor ; adica asa-numitul prejudiciu viitor potential, a carui mproducere comporta indeobste mai multa cartitudine decat incertitudine.

C. prejudiciul trebuie sa fie previzibil.

In cadrul raspunderii contractuale este prin lege reparabil numai prejudiciul prevazut in contract sau previzibil in mod normal la data incheierii acestuia.

Astfel, conform art. 1085 C. Civ., « debitorul nu raspunde decat de daunele-interese care au fost prevazute sau care au putut fi prevazute la facerea contractului, cand neindeplinirea obligatiei nu provine din dolul sau ».

Acest text legal cuprinde : in prima parte o regula, aceea ca in materie contractuala numai prejudiciul prevazut sau previzibil este reparabil, regula ce se justifica prin faptul ca obligatia partilor contractante de a repare prejudiciile pe care si le-ar aduce una alteia prin neexecutarea, executarea necorespunzatoare, sau tardiva a prestatiilor ce le incuba rezulta intocmai ca si contractul din vointa lor, si anume : fie din vointa exprimata in contract prin stabilirea anticipativa a daunelor ; fie din vointa prezumata de lege, care limiteaza daunele la cele previzibile ; este o restrangere ce se explica prin presupunerea ca un debitor prudent nu se angajeaza la repararea unui prejudiciu peste limita a ceea ce el a putut sa prevada la incheierea contractului ; iar in partea finala, textul prevede o exceptie, aceea ca, neexecutarea dolosiva obliga pe debitor la repararea integrala a prejudiciului, adica atat a celui previzibil, cat si a celui imprevizibil, intocmai ca la raspunderea delictuala ; exceptia se justifica prin rationamentul ca debitorul de rea-credinta nu merita beneficiul unei reguli limitative de raspundere.

RAPORTUL DE CAUZALİTATE

Pentru angajarea raspunderii contractuale se cere ca intre fapta prejudiciabila a debitorului si prejudiciu sa existe o legatura de la cauza la efect.

Stabilirea legaturii de cauzalitate este o chestiune de fapt, instantele de judecata sunt chemate sa observe de la caz la caz daca intre fapta debitorului si prejudiciu exista o cauzalitate necesara.

Prezumtia de cauzalitate. Legea prezuma ca prejudiciul suferit de creditor provine din neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau cu intarziere a obligatiei de catre debitor.

Prezumtia rezulta din prevederile art. 1082 C. Civ., conform caruia debitorul este tinut la plata de daune-interese, afara daca neexecutarea, executarea defectuoasa ori intarzierea in executare provin dintr-o « cauza straina care nu-i poate fi imputata ».

In temeiul acestei prezumtii, numita si prezumtie de responsabilitate, creditorul este scutit de dovada legaturii de cauzalitate dintre fapta debitorului si prejudiciu.

Totodata, insa, debitorul poate rasturna prezumtia de cauzalitate, dovedind ca prejudiciul suferit de creditor provine dintr-o cauza care nu-i este imputabila ; prin aceasta dovada se exclude legatura de cauzalitate dintre fapta debitorului si prejudiciu, ceea ce il exonereaza de raspundere.

EXONERAREA DE RASPUNDERE

Evenimentele si faptele care il exonereaza pe debitor de raspundere sunt : forta majora, cazul fortuit, fapta creditorului sau fapta unui tert.

1. Forta majora sau (si) cazul fortuit.

Conform art. 1083 C. Civ., debitorul nu datoreaza daune-interese cand dintr-o forta majora sau un caz fortuit a fost impiedicat sa-si execute obligatia.

A. Forta majora (vis maior). Denumirea de forta majora este utilizata in doua sensuri : intr-un sens larg (lato sensu), care include si cazul fortuit, potrivit caruia forruia fota majora evoca un eveniment irezistibil si imprevizibil, neimputabil debitorului, ce-l pune pe aceste in imposibilitatea de a-si executa obligatia ; si intr-un sens restrans, (stricto sensu), care exclude cazul fortuit, potrivit caruia evenimentul de forta majora trebuie sa fie exterior persoanei si activitatii debitorului.

a) İmposibilitatea de executare. Cerinta esentiala pentru ca un eveniment natural sau social sa poata fi calificat caz de forta majora este aceea ca evenimentul sa-l puna pe debitor in imposibilitate de a-si executa obligatia(art. 1083 C. Civ.).

Imposibilitatea trebuie sa fie absoluta, sa existe in mod obiectiv fata de oricine, astfel incat nimeni sa nu poata indeplini prestatia datorata de catre debitor( ultra posse nemo obligatur ; a l' mpossible nul n' est tenu). Aprecierea imposibilitatii se face in abstracto (art. 1080 C. Civ.) ;fac exceptie prestatiile strict personale, in cazul carora moartea sau boala debitorului atrag imposibilitatea de executare.

b) İmprevizibilitatea evenimentului. Pentru a exonera de raspundere, evenimentul de forta majora trebuie sa fi fost imprevizibil la data incheierii contractului.

c) Exterioritatea evenimentului. In intelesul restrans al notiunii de forta majora, evenimentul care impiedica executarea obligatiei trebuie sa fie exterior persoanei debitorului si sferei sale de activitate. Asemenea evenimente pot fi naturale ori sociale.

B. Cazul fortuit (casus fortuitus). Aceasta denumire evoca un eveniment irezistibil si imprevizibil privind persoana sau activitatea debitorului, neimputabil acestuia, care il pune in imposibilitate de a-si executa obligatia.

C. Pozitia jurisprudentei. Jurisprudenta romana face numai distinctie terminologica intre forta majora si cazul fortuit, pentru a indica originea lor diferita : evenimente externe in privinta fortei majore si evenimente interne activitatii debitorului in privinta cazului fortuit.

In ce priveste regimul si efectele fortei majore si ale cazului fortuit, jurisprudenta le considera identice, ca fiind deopotriva exoneratorii de raspundere daca au fost inevitabile, imprevizibile si neimputabile debitorului.

In contractele sinalagmatice, exonerarea de raspundere a debitorului datorita unui caz fortuit sau de forta majora inseamna suportarea de catre aceste si a riscului contractual (res perit debitori)

2. Fapta creditorului sau fapta unui tert.

Fapta creditorului si fapta unui tert fata de contract au fost asimilate de jurisprudenta cu forta majora, adica sunt considerate exoneratorii de raspundere daca au fost pentru debitor irezistibile, imprevizibile si l-au pus in imposibilitate de a-si executa obligatia.

A. Fapta creditorului.

Fapta creditorului este exoneratorie de raspundere fara a deosebi dupa cum ea este sau nu este culpabila ; se cere doar ca fapta creditorului sa fie cauza neexecutarii obligatiei de catre debitor.

Exonerarea de raspundere a debitorului poate fi – dupa caz – totala sau partiala ; va fi totala cand neexecutarea obligatiei se datoreaza exclusiv faptei creditorului ; si va fi partiala cand neexecutarea obligatiei se datoreaza in parte faptei culpabile a creditorului iar in parte faptei culpabile a debitorului, sub forma culpei comune sau a concursului de culpe.

B.Fapta unui tert. Daca un tert de contract a pus pe debitor in imposibilitate de a-si executa obligatia, el va fi in princiopiu exonerat de raspundere.

DAUNELE-İNTERESE

Despagubirile banesti pe care debitorul trebuie sa le plateasca creditorului pentru neexecutarea, executarea defectuoasa ori cu intarziere a obligatiei sunt numite generic daune-interese.

Ele sunt de doua feluri : cele care indemnizeaza pe creditor pentru neexecutarea sau executarea defectuoasa a obligatiei, numite daune- interese compensatorii, sau prescurtat daune compensatorii ; si cele care indemnizeaza pe creditor pentru intarziere in executarea obligatiei, numite daune –interese moratorii sau prescurtat daune moratorii.

Daunele-interese compensatorii si moratorii pot fi stabilite prin anticipatie de catre partile contractante, caz in care se numesc daune-interese conventionale ; daca insa partile nu o fac, daunele se stabilesc si se acorda, la cerere, de catre instanta de judecata, caz in care se numesc daune-interese judiciare ; iar cum si unele si altele se exprima in bani ele se numesc si despagubiri.

Rezulta ca daunele-interese constituie mijlocul juridic supletiv si de drept comun, pentru executarea prin echivalent a obligatiilor contractuale

1.Daunele compensatorii

Denumirea de daune compensatorii desemneaza cu precizie ca acestea sunt menite a compensa printr-un echivalent banesc, adica printr-o despagubire, prejudiciul suferit de creditor, ca urmare a neexecutarii executarii necorespunzatoare ori cu intarziere de catre debitor a obligatiei sale ; adica, daunele constituie o reparare prin compensare a prejudiciului cauzat creditorului.

Daunele compensatorii privesc numai asa-numitele obligatii in natura, intrucat numai acestea sunt susceptibile si de o executare si printr-un echivalent banesc ; ele nu se aplica obligatiilor pecuniare.

Daunele compensatorii cuprind doua elemente, si anume : pierderea efectiv suferita de creditor (damnum emergens), care consta intr-o micsorare patrimoniala ; si castigul pierdut de creditor (lucrum cessans), care consta in sporul patrimonial pe care creditorul l-ar fi realizat daca debitorul si-ar fi executat obligatia asumata.

In ce priveste intinderea daunelor, conform art. 1085 C. Civ., precitat, debitorul raspunde numai pentru daunele prevazute sau previzibile, afara de cazul neexecutarii dolosive, cand el raspunde si pentru daunele imprevizibile

2. Daunele moratorii

Denumirea de daune moratorii(de la cuvantul latin mora, care inseamna intarziere) desemneaza despagubirea in bani pe care debitorul aflat in intarziere (mora debitoris) trebuie sa o plateasca creditorului pentru intarzierea in executarea obligatiei.

Daunele moratorii pot fi obtinute daca sunt indeplinite doua cerinte, si anume : creditorul sa faca dovada prejudiciului suferit si debitorul sa fie pus in intarziere. Prin exceptie, conform art. 1079 C. Civ., debitorul se afla de drept in intarziere in cazurile precis determinate de lege, si anume, cand s-a prevazut expres in contract ca debitorul va fi pus in intarziere la implinirea termenului, fara a mai fi nevoie de notificare si cand obligatia nu putea fi indeplinita de cat pana la un termen pe care debitorul l-a lasat sa treaca.

Daunele moratorii privesc deopotriva obligatiile in natura si cele pecuniare.

In ce priveste obligatiile in natura, daunele se pot stabili de catre partile contractante, sub forma de daune moratorii conventionale ; iar daca partile nu o fac, daunele se vor stabili, la cerere, sub forma de daune moratorii judiciare.

In ce priveste obligatiile pecuniare, daunele moratorii se stabilesc printr-un procent la suma datorata, adica la capital si poarta denumirea specifica de dobanda, care poate fi de doua feluri : dobanda conventionala, cand este stabilita prin contract, iar daca partile contractante nu o fac, se va aplica dobanda legala, care consta in plafonul maxim al ratei dobanzii permis de lege.

CONVENTİİ PRİVİTOARE LA RASPUNDERE -- NERASPUNDERE


Cum dispozitiile legale referitoare la raspunderea contractuala sunt preponderent supletive, inseamna ca in aceeasi masura sunt admisibile, cu titlu de regula implicita, si derogarile conventionale de la aceste dispozitii legale supletive ; si aceasta fie prin modificarea dispozitiilor legale, fie chiar prin inlaturarea lor, adica prin exonerarea totala de raspundere.

1.Clauza penala

Intelegerea prin care partile contractante evalueaza cu anticipatie si forfetar cuantumul daunelor-interese pentru eventualitatea neexecutarii, executarii defectuoase sau cu intarziere a obligatiei poarta denumirea de clauza penala. Ea poate fi prevazuta in contract, suf forma de clauza contractuala, sau sub forma de conventie accesorie contractului.Clauza penala prezinta o vadita utilitate, si anume : dispenseaza pe creditor de sarcina dovedirii existentei si cuantumului prejudiciului ; evita discutiile si dificultatile evaluarii judiciare a daunelor-interese.

In ce priveste cuantumul daunelor interese stabilit prin clauza penala, textul art. 1087 C. civ. Prevede ca acesta este nemodificabil. Astfel nu este permis controlul judiciar al clauzei penale, chiar daca interventia instantei ar fi vadit necesara.

Clauza penala are un caracter accesoriu, in sensul ca fata de obligatia debitorului de a executa prestatia datorata in natura sa specifica, obligatia sa de a plati daune-interese este accesorie ; de accea ineficacitatea obligatiei principale face inoperanta si clauza penala (accessorium sequitur principale) nu insa si invers.

.Clauze limitative sau exoneratorii de raspundere

Clauzele contractuale sau conventiile accesorii contractelor, prin care se micsoreaza sau se inlatura cu totul raspunderea debitorului, sunt considerate de principiu ca admisibile in temeiul libertatii contractuale.

Nu sunt insa valabile, tot de principiu, clauzele prin care debitorul ar fi exonerat de dol sau de culpa sa grava.

A. Clauze limitative de raspundere. Sunt limitative de raspundere clauzele prin care partile contractante stabilesc un plafon maxim de la care debitorul nu mai raspunde chiar daca daunele suferite de creditor depasesc acest plafon.

B. Clauze exoneratorii de raspundere. Clauzele de inlaturare totala a raspunderii sunt valabile cu urmatoarele rezerve : sunt nevalabile clauzele de exonerare absoluta a debitorului, adica prin care acesta se obliga pur potestativ ; sunt de asemenea nevalabile clauzele prin care se inlatura raspunderea debitorului in caz de dol sau culpa grava a acestuia.

CAPITOLUL II

GARANTİA CONTRA VİCİİLOR LUCRULUI VANDUT

OBLİGATIA DE GARANTİE A VANZATORULUI

2.1 NOTİUNE

Obligatia de garantie a vanzatorului decurge din principiul ca el trebuie sa faca tot ce-i sta in putinta pentru a asigura cumparatorului stapanirea – linistita si utila – a lucrului vandut. Rezulta ca obligatia de garantie are o dubla infatisare (art. 1336 C. civ.) ; vanzatorul trebuie sa-l garanteze pe cumparator de linistita folosinta a lucrului, adica contra evictiunii (I) si de utila folosinta a lucrului, adica contra VİCİİLOR (II).

Astfel fiind, vanzatorul raspunde de viciile ascunse ale lucrului, daca din cauza lor lucrul este impropriu intrebuintarii dupa destinatie sau daca viciile micsoreaza intr-atat valoarea de intrebuintare incat cumparatorul, in cunostinta de cauza, nu ar fi cumparat sau ar fi platit un pret mai redus. (art. 1352 C.civ.).

Cand lucrul vandut este afectat de un viciu in sensul art. 1352 C. civ., situatia prezinta asemanare cu viciul de consimtamant al erorii (sau dolului) asupra substantei obiectului contractului (art. 954 alin. 1 C. civ.). Intre aceste doua situatii exista insa deosebiri esentiale ; in cazul erorii asupra substantei obiectului (error in substantiam), din cauza acestui viciu de consimtamant, cumparatorul nu a putut cumpara, in substanta sa, lucrul voit si poate cere anularea contractului ; in schimb, in cazul viciilor vizate de art.1352 C. civ. Cumparatorul a cumparat lucrul voit, numai ca acesta este impropriu intrebuintarii dupa destinatie, sau din cauza viciilor se micsoreaza valoarea de intrebuintare – deci eroarea se refera numai la calitatea lucrului – si cumparatorul nu poate cere anularea contractului, ci are o actiune in garantie (redhibitorie sau estimatorie) contra vanzatorului. De exemplu, daca se vinde o casa despre care vanzatorul afirma ca este construita din caramida, iar in realitate este din material lemnos, se poate cere anularea, In schimb, daca casa este construita din caramida, dar este afectata de vicii, va intra in functie obligatia de garantie pentru vicii.

Deoarece in cazul viciilor vizate de art. 1352 C. civ. Cumparatorul – daca nu se multumeste cu reducerea pretului – poate cere rezolutiunea contractului printr-o actiune in garantie numita redhibitorie(vb. Lat. redhibere, a lua inapoi, a restitui) aceste vicii s-au numit redhibitorii.

CONDİTİİ

a) Trebuie ca viciul sa fie ascuns (art. 1352 C.civ.) ; vanzatorul nu raspunde de « viciile aparente si despre care cumparatorul a putut singur sa se convinga » (art. 1353 C.civ.). Prin urmare, viciul poate fi considerat ascuns numai daca cumparatorul nu l-a cunoscut si, dupa imprejurari, printr-o verificare normala, dar atenta, nici nu putea sa-l cunoasca, nefiindu-i comunicat nici de catre vanzator. Viciul pe care vanzatorul dovedeste ca l-a adus la cunostinta cumparatorului nu poate fi considerat ascuns, indiferent de natura sa.

In practica judecatoreasca posibilitatea cumparatorului de a lua cunostinta de viciul lucrului se apreciaza in abstracto, avandu-se in vedere un cumparator prudent si diligent. « Lipsa de informare, de experienta, cat si nepriceperea cumparatorului nu fac ca viciile pe care aceste nu le-a putut constata singur sa fie considerate vicii ascunse ».

b) Trebuie ca viciul (cauza defectiunilor manifestate ulterior) sa fi existat in momentul incheierii contractului (chiar daca predarea lucrului se face ulterior). Pentru viciile ivite ulterior contractarii – deci cand lucrul se strica, se defecteaza sau isi pierde calitatea din cauza viciilor ivite dupa vanzare – vanzatorul nu raspunde, deoarece prin efectul incheierii contractului, riscurile trec asupra cumparatorului odata cu dreptul de propietate. In cazurile in care propietatea nu se transmite din momentul incheierii contractului, vanzatorul raspunde si pentru viciile ivite ulterior vanzarii, dar pana in momentul transferarii dreptului de proprietate.

c) Trebuie ca viciul sa fie grav, adica din cauza lui lucrul sa fie impropriu intrebuintarii la care este destinat dupa natura sa ori potrivit conventiei sau sa se micsoreze intr-atat valoarea de intrebuintare, incat cumparatorul, in cunostinta de cauza, n-ar fi cumparat sau ar fi platit un pret mai redus. Nu se cere insa ca viciul sa se refere la substanta, la esenta lucrului (ca la anularea pentru eroare).

Toate cele tri elemente care conditioneaza obligatia de garantie a vanzatorului pentru vicii trebuie sa fie dovedite de catre cumparator. Raspunderea nu este conditionata de catre vanzator (art. 1354 C.civ.); numai intinderea raspunderii lui difera dupa cum a avut sau nu cunostinta de existenta viciului (art. 1356-1357 C.civ.).

In conditiile aratate, obligatia de garantie pentru vicii se aplica la orice vanzare (vanzare sub conditie, cu plata pretului in rate, de drepturi litigioase etc.), inclusiv antecontractul de vanzare-cumparare, indiferent ca lucrul vandut este un bun mobil sau imobil, in stare noua sau uzata (de ocazie), cu doua exceptii:

- nu exista obligatia de garantie in cazul vanzarii prin licitatie publica (art. 1360 C.civ.), care se face prin intermediul justitiei;

- in cazul vanzarii de drepturi succesorale – daca nu s-a obligat sa garanteze continutul universalitatii – vanzatorul raspunde numai de calitatea sa de mostenitor (art. 1399 C.civ.), nu si de calitatea bunurilor din mostenire.

2.2 EFECTELE Sİ INTİNDEREA RASPUNDERII VANZATORULUİ PENTRU VİCİİ

Daca conditiile aratate sunt intrunite, cumparatorul are facultatea de a cere fie rezolutiunea vanzarii fie o reducere a pretului (art. 1355 C.civ.), iar daca vanzatorul a fost de rea-credinta si daune interese (art. 1236-1357 C.civ.), inclusiv beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

a) Dreptul de optiune al cumparatorului intre actiunea redhibitorie si actiunea estimatorie. Actiunea prin care cumparatorul cere rezolutiunea vanzarii se numeste redhibitorie (actio redhibitoria). Ea este admisibila chiar daca natura viciului n-ar face lucrul absolut impropriu destinatiei sale normale. Totusi, instanta poate aprecia ca dreptul de optiune a fost exercitat abuziv si sa acorde numai o reducere din pret, daca viciul este de mica importanta.

In caz de admitere a actiunii redhibitorii, vanzatorul este obligat ca, reprimind lucrul, sa restituie pretul si cheltuielile vanzarii suportate de cumparator (art. 1355 si 1357). Daca cumparatorul a instrainat lucrul, actiunea redhibitorie poate fi exercitata de subdobanditor.

In loc de rezolutiune, cumparatorul poate cere o reducere din pret proportionala cu reducerea valorii lucrului datorata viciului. Actiunea speciala de reducere se numeste estimatorie (actio estimatoria sau quanti minoris), deoarece deprecierea valorii lucrului se estimeaza prin expertiza. Cu toate ca legea reglementeaza numai optiunea intre cele doua actiuni, in literatura de specialitate si practica judiciara se intrevede si posibilitatea “remedierii defectiunilor” (inlaturarea viciilor) de catre sau in contul vanzatorului, “cand aceasta reparare e posibila si cand ea n-ar ocaziona cheltuieli disproportionate cu valoarea lucrului” si, daca o asemenea solutie nu contravine cumparatorului (mai ales in cazul cumpararii unui lucru in stare noua).

b) Acordarea de daune interese. Spre deosebire de materia evictiunii, in care si vanzatorul de buna credinta poate fi obligat la plata daunelor-interese, in cazul viciilor ascunse, vanzatorul, este obligat sa plateasca daune-interese, numai daca cumparatorul dovedeste cu orice mijloace de proba (inclusiv prezumtii) ca vanzatorul a fost de rea-credinta (a cunoscut viciili lucrului – art.1356 C.civ.), considerandu-se ca aceste daune sunt imprevizibile si deci datorate numai in caz de dol (art.1085 C.civ.). Daca el nu cunoaste viciul lucrului, poate fi obligat numai la restituirea pretului, si cheltuielilor vanzarii (art.1357 C.civ.).

Potrivit dreptului comun, dovada prejudiciului (de exemplu, majorarea pretului, paguba suferita de cumparator sau despagubirea platita tertilor pentru paguba cauzata prin accidentul survenit datorita viciului lucrului etc.) trebuie sa fie facuta de cumparator.

Desi art.1356 C.civ. vizeaza plata daunelor numai in cazul actiunii redhibitorii, ea se admite si in cazul actiunii estimatorii.

c) Riscul pieirii lucrului afectat de vicii. Daca lucrul a pierit din cauza viciilor, vanzatorul este obligat sa restituie pretul si cheltuielile vanzarii, iar daca a fost de rea-credinta poate fi obligat si la plata daunelor-interese (art.1358 alin.1). In schimb, daca lucrul afectat de viciu a pierit fortuit (sau datorita culpei cumparatorului), vanzatorul nu raspunde pentru vicii (art.1358 alin.2).

d) Modificari conventionale ale garantiei pentru vicii. Dispozitiile de drept comun analizate privind existenta, conditiile, efectele si intinderea obligatiei de garantie pentru vicii au caracter supletiv, partile fiind libere sa limiteze sau chiar sa inlature ori, dimpotriva, sa agraveze prin conventia lor aceasta obligatie a vanzatorului printr-o clauza expresa.

In ceea ce priveste clauza de limitare sau de inlaturare a garantiei pentru vicii, ea este valabila si deci produce efecte numai daca vanzatorul a fost de buna credinta (nu a cunoscut viciile- art.1354 C.civ.). Dovada cunoasterii viciilor de catre vanzator trebuie sa fie facuta de cumparator, cu orice mijloace de proba, (inclusiv prezumtii, de exemplu, in cazul vanzatorului profesionist). In caz de rea-credinta a vanzatorului, rezultand din tainuirea viciilor la incheierea contractului, clauza de exonerare – totala sau partiala -, nu ar putea fi invocata fata de cumparatorul de buna-credinta, care nu cunostea aceste vicii.

Cu respectarea acestei conditii (necunoasterea viciilor), clauzele de inlaturare sau de limitare a garantiei pentru vicii pot fi foarte variate (suprimarea totala a garantiei, posibilitatea intentarii numai a actiunii estimatorii, asigurarea numai a pieselor de shimb sau a reparatiilor necesare etc.). Mentionez ca limitarea garantiei poate fi stipulata si sub forma scurtarii termenului de un an, respectiv, de trei ani, in care viciile ascunse pot fi descoperite (de exemplu, vicii descoperite intr-o luna de la data vanzarii autoturismului folosit). In acest sens Decretul nr.167/1958 precizeaza ca prin dispozitiile cu privire la data inceperii curgerii prescriptiei, nu se aduce nici o atingere termenelor de garantie, legale sau conventionale (art.11 alin.3). In schimb, termenul de prescriptie insusi (de 6 luni sau de 3 ani), nu pate fi modificat prin conventia partilor, o asemenea clauza fiind nula (art.1 alin.3).

Clauzele de agravare a obligatiei de garantie nu comporta limitari (raspundere si pentru vicii aparente, pentru vicii aparute ulterior vanzarii, pentru buna functionare a motorului o perioada determinata etc.). Se precizeaza ca, stipularea unei clauzei de agravare pentru orice vicii, inclusiv cele aparente, sau de buna functionare in cadrul unui termen mai scurt decat cel prevazut pentru descoperirea viciilor ascunse, nu atrage dupa sine – la expirare –incetarea garantiei pentru viciile ascunse, daca termenul legal stabilit pentru descoperirea acestora nu a expirat inca. Clauza de agravare nu poate fi transformata, prin interpretare, in contrariul ei. Pentru ca, o data cu raspunderea pentru orice vicii sau de buna functionare in cadrul unui termen de garantie mai scurt de 1 an, respectiv, de 3 ani, sa inceteze si raspunderea de drept comun pentru vicii ascunse, trebuie sa fie stipulata o clauza expresa in acest sens, care va fi, deodata, de agravare a garantiei (si pentru vicii aparente sau calitati convenite) si de limitare a ei in timp (la o perioada mai scurta pentru descoperirea viciilor ascunse).




2.3 PRESCRİPTİA PENTRU VİCİİLE LUCRULUI

a) PRESCRİPTİA PENTRU VİCİİLE APARENTE ALE LUCRULUI

Domeniul prescriptiei extinctive pentru viciile aparente ale lucrului poate fi precizat pe baza urmatoarei idei de principiu : exista prescriptie numai in masura in care transmitatorul este tinut sa raspunda – fie in temeiul legii, fie in temeiul conventiei – pentru viciile aparente ale lucrului.

In prezent, in raporturile dintre persoanele fizice, izvorate din contractul de vanzare-cumparare, nu se raspunde pentru viciile aparente, afara de cazul in care s-a prevazut expres, vanzatorul raspunde si pentru asemenea vicii (clauza de agravare a raspunderii potrivit art. 1351 C. civ.

In trecut, legea prevedea o asemenea raspundere in urmatoarele cazuri :

1. in raporturile dintre organizatiile socialiste izvorate din contractele economice care aveau ca obiect transmiterea de lucruri(produse)

2. in raporturile dintre unitatile socialiste-vanzatoare si persoanele fizice-cumparatoare.

Termenul de prescriptie pentru viciile aparente ale lucrului era diferit, dupa categori de raporturi in care se raspundea pentru asemenea vicii. Astfel se puteau distinge urmatoarele doua categorii de raporturi :

1. raporturile dintre organizatiile socialiste, in care termenul de prescriptie era de 6 luni, prevazut de art. 4 lit. A din Decretul nr.167/1958.

2.celelalte raporturi, dintre unitatile socialiste si persoanele fizice, in care, in lipsa unui termen special de prescriptie, se aplica termenul general de prescriptie pentru aceste raporturi, adica termenul de 3 ani prevazut de art.3 din Decretul 167/1958.

In legatura cu termenul de prescriptie pentru viciile aparente, se propunea de lege ferenda ca legiuitorul sa unifice termenul de prescriptie pentru ambele feluri de vicii ascunse si aparente, stabilindu-l la 6 luni. Totodata se observa ca termenul de prescriptie pentru vicii aparente nu trebuia sa fie confundat cu termenele prevazute in reglementarea speciala in care trebuiau reclamate viciile lucrurilor cumparate de la organizatiile socialiste.

Inceputul cursului prescriptiei extinctive pentru vicii aparente ale lucrului, era reglementat, in mod expres si special, pentru ipoteza raporturilor dintre organizatiile socialiste ; intr-adevar, potrivit art.10 din Decretul nr. 167/1958 : « In raporturile dintre organizatiile socialiste, prescriptia dreptului la actiune, izvorat din transmiterea unor produse calitativ. necorespunzatoare incepe sa curga de la data cand produsele au fost efectiv preluate de organizatia beneficiara, indiferent daca a fost sau nu intocmit proces – verbal de constatare a lipsurilor ».(Gh. B.)

Pentru celelalte raporturi, neexistand o regula speciala privind inceputul prescriptiei extinctive, se aplica regula generala in materie, adica cea prevazuta in art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 : « Prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune ».

In determinarea inceputului prescriptiei pentru vicii aparente trebuia sa se tina seama si de faptul ca raspunderea pentru vicii aparente, este o raspundere in cadrul termenului de garantie ; prin urmare inceputul termenului de garantie, marca si inceputul cursului prescriptiei. Semnificative din acest punct de vedere, erau dispozitiile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 7/1977 : « Termenul de garantie curge de la data livrarii produsului. In cazul utilajelor si instalatiilor complexe realizate prin cooperare in productie, termenul de garantie curge, fata de toti furnizorii, de la data livrarii acestor utilaje sau instalatii ».

Inceputul cursului prescriptiei pentru vicii aparente, putea fi guvernat, in anumite cazuri practice, si de art. 7 alin. Final din Decretul nr. 167/1958 : « Daca dreptul este sub conditie suspensiva, sau cu termen suspensiv, prescriptia incepe sa curga de la data cand s-a implinit conditia sau a expirat termenul » ; aici era avuta in vedere ipoteza termenului suspensiv mai ales.

Sea ajunsese la aplicarea acestei reguli speciale intrucat, potrivit art. 31 alin.1 din İegea nr. 7/1977, « Unitatile producatoaresunt obligate sa stabileasca, in conditiile prevazute in contracte, de comun acord cu beneficiarii si proiectantii, masuri si termene de remediere sau de inlocuire a produselor necorespunzatoare. In cazul in care, furnizorii nu accepta remedierea sau inlocuirea produselor, beneficiarii le vor restitui, solicitand despagubirile legale ».(Gh. B.).

In cazul in care, pana la implinirea termenului stabilit, nu se realiza dreptul creditorului, el putea introduce actiune la organul competent, actiune a carei prescriptie incepea sa curga tocmai de la expirarea termenului de remediere a viciului aparent.

Cat priveste suspendarea prescriptiei pentru vicii aparente, se sublinia ca in principiu erau aplicabile regulile din Decretul nr. 167/1958, privind suspendarea cursului prescriptiei extinctive, art. 13-14. In afara de aceste cauze generale de suspendare, in materie exista si o suspendare speciala a prescriptiei extinctive.

Era vorba de ipoteza bunurilor de folosinta indelungata ; daca modalitatea de inlaturare a viciului aparent era « repararea lucrului, prin unitatea socialista obligata la aceasta, timpul scurs intre data reclamarii viciului aparent si data repunerii bunului in stare corespunzatoare, nu se lua in calculul termenului de garantie, pe aceasta durata cursul prescriptiei extinctive fiin suspendat ».

b) PRESCRİPTİA PENTRU VICİİLE ASCUNSE ALE LUCRULUI

Domeniul prescriptiei extinctive pentru vicii ascunse este domeniul raspunderii instrainatorului lucrului fata de dobanditor. Acest domeniu al raspunderii pentru vicii ascunse are atat o reglementare de drept comun, cat si o reglementare speciala. Reglementarea de drept comun este cea din Codul civ. Art. 1352 si urm.

Esentiala, pentru intelegerea mecanismului prescriptiei extinctive a actiunii pentru vicii ascunse ale lucrului, este stabilirea exacta a domeniului raspunderii pentru asemenea vicii. Intr-adevar prescriptia dreptului la actiune in repararea prejudiciului datorat viciului ascuns al lucrului presupune existenta dreptului la actiune (in sens material) ; dreptul la actiune presupune existenta dreptului subiectiv la repararea pagubei datorata viciului ascuns ; dreptul subiectiv, la randul sau, presupune existenta obligatiei corelative, de a garanta impotriva viciilor ascunse, obligatie care este un efect al contractului (de vanzare-cumparare, de furnizare). Prin urmare, a stabili domeniul raspunderii pentru vicii ascunse inseamna de fapt, a stabili durata obligatiei de garantare pentru aceste vicii.

In trecut, este de observat ca, din punct de vedere terminologic, legislatia nu folosea atributul « de garantie » pentru a desemna intreaga durata a raspunderii pentru vicii ascunse ; intr-adevar, numai Legea nr. 7/1977 folosea doua notiuni, diferite de cea de « termen de garantie », si anume : « durata (termenul) de utilizare » si « perioada de utilizare normata ». Care era in realitate, natura acestor « durate » sau « termene » ? Se crede ca, in esenta si aceste intervale de timp erau tot termene de garantie ; mai precis, erau termene de garantie pentru vicii ascunse.

In favoarea acestei calificari, erau invocate cel putin urmatoarele doua argumente :

1.termenul de 1 an prevazut de art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 a fost calificat – ca « termen legal(general) de garantie » pentru vicii ascunse ; potrivit alin. Final al aceluiasi art. 11, termenul acesta de 1 an nu se aplica daca legea sau conventia prevedea alt termen de garantie ; dar daca termenul de 1 an era un termen (general) « de garantie », atunci si termenul care-l inlocuia (legal sau conventional) era tot un termen « de garantie » ; deci, natura juridica a termenului inlocuit si a celui inlocuitor trebuia sa fie aceeasi ;

2.trebuie sa se tina seama de faptul ca, in ce priveste viciile ascunse ale lucrului, « termenul de garantie », in sensul art. 31 din Legea nr. 7/1977, « se imputa » asupra duratei de serviciu normata, in sensul ca, in cuprinsul acestei durate intra, si termenul de garantie ; dar daca pentru aceasta parte a duratei de serviciu normata termenul era « de garantie » (pentru orice fel de vicii, deci si ascunse) de ce in continuare, acest termen ar fi trebuit sa aiba o alta natura juridica ? Desigur, raspunderea pentru vicii ascunse, in termenul de garantie si in intervalul cuprins intre expirarea termenului de garantie si implinirea « duratei de serviciu normata » functiona in conditii diferite (mai ales din punctul de vedere al probei) ; nu mai putin insa conditiile diferite ale raspunderii, in intervale diferite, dar tot pentru vicii ascunse, nu erau de natura a schimba calificarea – unitara – a intervalului, intreg, in cadrul caruia se raspundea pentru vicii ascunse ; in esenta, intreg intervalul, desemnat de lege cu expresia « durata de serviciu normata » avea acceasi natura : de termen de garantie pentru vicii ascunse.

Dupa cum se poate observa, legiuitorul a distins intre « termenul de garantie » si « durata de serviciu normata » voind sa deosebeasca intervalul in care se raspundea si pentru vicii aparente de intervalul in care se raspundea numai pentru vicii ascunse ; in realitate existau doua termene de garantie pentru calitate : termenul de garantie pentru vicii aparente si termenul de garantie pentru vicii ascunse ; atat doar ca, din punctul de vedere al viciilor ascunse, primul termen se includea in cel de-al doilea, caci inceputul ambelor termene era acelasi : predarea produselor. Pentru inlaturarea eventualelor neintelegeri, in unele cazuri, trebuiau deosebite doua « predari » ; intr-adevar daca era vorba de « produse » destinate consumului productiv, in sensul ca beneficiar era o unitate care le utiliza in procesul de productie, trebuia sa se aiba in vedere doar « predarea » de catre unitatea producatoare unitatii beneficiare ; cand, insa « produsele » erau destinate consumului populatiei, se avea in vedere si « predarea » pe care o facea unitatea vanzatoare catre cumparator.

Dupa cum se poate observa, prima ipoteza presupunea un singur raport juridic,cel dintre furnizor si beneficiar, pe cand a doua ipoteza presupunea doua raporturi juridice, distincte, dar succesive ; cel dintre producator si beneficiar si, apoi, cel ditre unitatea vanzatoare si persoana fizica cumparatoare. In cadrul fiecarui raport problema raspunderii pentru vicii ascunse trebuia analizata in mod distinct ; chiar reglementarea juridica a raspunderii, in cele doua categorii de raporturi juridice era distincta.

Pentru aratarea « domeniului » prescriptiei era necesara o precizare ; aceasta precizare conditiile raspunderii pentru vicii ascunse. Dupa cum rezulta din alin. 1 al art. 31 din Legea nr. 7/1997, deficienta de calitate care, consta intr-un viciu ascuns, trebuia sa fi « aparut » in termenul de garantie, iar dupa expirarea acestui termen, viciile ascunse rezultate din fabricatie defectuoasa sa fi « aparut » in perioada de utilizare normata. Aceasta insemna ca, pentru a exista raspunderea producatorului pentru vicii ascunse, se cerea in afara de alte conditii, ca aceste vicii sa fi « aparut » in oricare din momentele ce formeaza durata de serviciu normata, durata care era tocmai durata raspunderii pentru vicii ascunse. Deci legea nu cerea ca aceste vicii sa fi fost « constatate » sau « descoperite » in cadrul acestui termen. Precizarea este necesara deoarece nu intodeauna momentul in care viciul ascuns « aparea » era si momentul in care el se « constata » ; ori, pentru existenta raspunderii, legea cerea ca viciul ascuns sa « apara » in cadrul duratei de serviciu normata, chiar daca « constatarea » aparitiei lui in cadrul termenului s-ar fi facut dupa implinirea duratei de serviciu normata ; cu alte cuvinte, legea nu facea din « constatarea » , in cadrul duratei de serviciu normata, a viciului ascuns, o conditie a existentei raspunderii pentru un asemenea viciu. Numai daca, pana la expirarea duratei de serviciu normata,viciul ascuns n-ar fi « aparut », raspunderea producatorului inceta, nemaipunandu-se deci, nici problema prescriptiei extinctive ; in continuare, problema se stramuta de pe terenul raspunderii, pe cel al suportarii riscului.

In concluzie, putem spune ca domeniul prescriptiei pentru viciile ascunse ale lucrului, era termenul de garantie pentru acele vicii, daca aceste vicii au aparut in interiorul acelui termen ; numai viciile ascunse ale lucrului aparute in acel interval, dadeau dreptul dobanditorului sa ceara instrainatorului repararea pagubei astfel pricinuita ; existand un asemenea drept subiectiv exista si dreptul la actiune (in sens material), a carui prescriptie incepe sa curga dupa regulili la care ma voi referi mai jos.

TERMENELE DE PRESCRİPTİE PENTRU VİCİİLE ASCUNSE ALE LUCRULUİ

Aceste termene cer – pentru precizare lor o dubla distinctie : pe de o parte, distingem intre viciile ascunse cu viclenie, si cele ascunse fara viclenie – distinctie intalnita in reglementarea actuala, si, pe de alta parte distingem intre raporturile dintre unitatile socialiste si dintre alte subiecte.

Tinand seama de dispozitiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958(coroborat cu art. 3 al aceluiasi decret) si pe baza distinctiei de mai sus, termenele de prescriptie pentru vicii ascunse sunt de :

- 6 luni, daca viciile nu sunt ascunse cu viclenie, indiferent de calitate

a partilor raportului juridic ;

- 3 ani daca viciile sunt ascunse cu viclenie, iar partile raportului juridic, sunt fie persoane fizice, fie o persoana juridica si o persoana fizica ;

İar conform legislatiei anterioare – 18 luni, daca viciile era ascunse cu viclenie, iar partile era unitati socialiste – persoane juridice.

Inceputul cursului prescriptiei extinctive pentru viciile ascunse ale lucrului, se determina potrivit regulii statornicita in art. 11 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 : « Prescriptia dreptului la actiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis, incepe sa curga de la data descoperii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea unui an de la predarea lucrului de orice natura , iar in cazul constructiilor cel mai tarziu de la implinirea a trei ani de la predare » (Gh. B.). Dupa cum s-a observat textul stabileste doua momente de la care poate curge prescriptia : un moment « subiectiv » - cel al descoperii viciilor si un moment obiectiv – cel al implinirii termenului de 1 an (afara de cazul in care legea sau conventia stabileste alt termen de garantie).

Dat fiind faptul ca in practica jurisdictionala se pun probleme in legatura cu inceputul prescriptiei pentru vicii ascunse, voi face unele precizari cu privire la art. 11 alin 1.

Intai este de mentionat ca, nu sunt dificultati in privinta intelegerii si aplicarii momentului subiectiv al inceputului prescriptiei – data descoperirii viciilor (inauntrul termenului de garantie) – caci « descoperirea unor vicii ascunse este o chestiune de fapt, ce poate fi dovedita prin orice mijloc legal de proba ».

Probleme se pun in literatura si in practica, in ceea ce priveste momentul obiectiv al inceputului cursului prescriptiei ; mai exact, probleme se pun in legatura cu intelegerea si semnificatia – diferite –ale partii urmatoare din text :..insa cel mai tarziu de la implinirea unui an de la predarea lucrului » Dupa cum am mentionat mai inainte, termenul de 1 an este calificat in literatura si in practica, fie ca un « termen de decadere » fie ca un termen legal de garantie general.

Acest termen nu poate fi calificat ca un termen de decadere, pentru urmatoarele considerente :

1. Art. 11 alin. 1 nu reglementeaza conditiile raspunderii, decat sub aspectul inceputului prescriptiei dreptului la actiune pentru viciile ascunse ale lucrului ; celelalte conditii ale raspunderii pentru daunele rezultand din viciile ascunse ale lucrului – inclusiv durata acestei raspunderi – sunt stabilite prin lege sau coventie ; printr-o astfel de modalitate se stabileste in ce masura exista dreptul subiectiv la repararea pagubei datorata viciilor ascunse, cat si obligatia corespunzatoare. Nasterea acestui drept subiectiv presupune existenta viciilor ascunse ale lucrului ; dreptul la actiune, care insoteste acest drept subiectiv, se naste, in principiu odata cu acest drept ; dreptul subiectiv se naste pe data « aparitiei » viciilor ascunse, adica pe data « exteriorizarii » acestora ; « desoperirea » si « observarea » acestor vicii implica – datorita naturii lor de vicii ascunse – existenta unui interval de timp, de la predarea lucrului, care sa fie la dispozitia dobanditorului lucrului. Aceasta este si ratiunea pentru care se stabileste durata raspunderii transmitatorului pentru vicii ascunse ; ratiunea acestei intinderi, in timp,a raspunderii trebuie armonizata cu finalitatea prescriptiei extinctive ; din preocuparea legiuitorului pentru aceasta armonizare, s-a nascut regula privind inceputul cursului prescriptiei pentru aceste vicii : de vreme ce aceste vicii pot fi descoperite in principiu, chiar indata dupa predarea lucrului, este firesc ca prescriptia sa inceapa din momentul descoperirii viciilor. Prescriptia, nu poate insa, sa functioneze in sfera institutiei raspunderii ; si atunci, se fixeaza ca moment – obiectiv - al inceputului prescriptiei (tocmai pentru armonizarea duratei raspunderii cu finalitatea prescriptiei) ultimul moment al intervalului in care se mai poate naste dreptul subiectiv, si, deci, si dreptul la actiune in sens material. Acest moment este ultima clipa in care viciul ascuns poate aparea, atragand raspunderea, adica ultima clipa a termenului de garantie pentru vicii ascunse.

Daca am presupune, spre exemplu, ca viciul ascuns a « aparut » in ultima zi a termenului de 1 an de la predare si este « constatat » dupa 10 zile de la implinirea termenului de 1 an, vom ajunge la solutii diferite, dupa cum acceptam sau nu teza « termen de decadere ». In cazul in care dobanditorul a intentat actiunea, sa zicem dupa 5 luni si 19 zile de la implinirea termenului de garantie pentru vicii ascunse, in conceptia « termen de decadere » actiunea se va respinge ca « inadmisibila », intrucat dobanditorul este « decazut» din drept, deoarece nu a « descoperit » viciile ascunse pana la implinirea termenului de 1 an. In aceasta conceptie, prescriptia extinctiva este inlaturata. In cealalta conceptie actiunea va fi admisa (din punctul de vedere al prescriptiei extinctive) intrucat la data « aparitiei » viciului ascuns, inainte de implinirea unui an de la predare, s-a nascut dreptul subiectiv de a cere repararea pagubei, dar dreptul la actiune a inceput sa curga – in mod automat – « de la implinirea unui an de la predarea lucrului » ; actiunea, deci, a fost introdusa inainte de expirarea termenului de 6 luni (presupunand vicii ascunse fara viclenie).

Rezumand, putem spune ca, teza « termen de decadere » nu poate fi primita intrucat conduce la inlaturarea prescriptiei acolo unde legea nu a voit aceasta ;

2. Teza socotirii termenului de 1 an din alin. 1 al art. 11 ca termen de decadere nu se conciliaza nici cu institutia insasi a decaderii ; dupa cu se stie , decaderea consta in pierderea unui drept subiectiv ca urmare a neexercitarii lui inauntrul unui termen prevazut de lege.

Consider ca, pentru justa intelegere a lucrurilor, este necesar sa se porneasca de la faptul ca din contract (de vanzare, de furnizare) se nasc, ca efecte ale contractului, dreptul dobanditorului la folosinta utila a lucrului, si de a cere, in caz contrar, despagubiri pentru dauna datorata viciilor ascunse ale lucrului, precum si, obligatiile corelative pentru transmitatorul lucrului. Dreptul la despagubiri pentru vicii ascunse, presupune existenta acestor vicii si indeplinirea conditiilor necesare pentru a fi antrenata raspunderea. Pentru exercitarea acestui drept subiectiv, este necesar ca viciul sa se « exteriorizeze ». Aceasta insa trebuie sa aiba loc inauntrul termenului de garantie, care reprezinta durata obligatiei transmitatorului ; daca termenul de garantie a expirat fara ca viciul ascuns sa se fi manifestat, dreptul la repararea pagubei datorita viciului ascuns, si obligatia corelativa se sting (trecandu-se pe terenul riscului). Deci termenul de garantie de 1 an apare dupa efectele sale, ca un termen extinctiv.

Asadar suntem in prezenta acelei modalitati a actului juridic, care este « termenul » ; prin urmare, ca natura, termenul de garantie este o modalitate a actului juridic ; dupa efecte, acest termen este extinctiv ; ca izvor, termenul de garantie pentru vicii ascunse, este fie un termen legal, fie un termen conventional, ceea ce rezulta cu claritate din alin. final al art. 11 din Decretul nr. 167/1958. Cele de mai sus, vin si ele sa demonstreze ca nu suntem in prezenta decaderii ; stingerea dreptului subiectiv, ca efect al implinirii termenului de garantie, nu trebuie sa fie confundata cu stingerea dreptului la actiune in sens material ca efect al neexercitarii lui(culpabile) inauntrul termenului de prescriptie ;

3. impotriva calificarii termenului de 1 an ca termen dedecadere poate fi invocat si un argument de text, tras chiar din art. 11 alin. 1 ; textul nu prevede ca viciile ascunse « trebuie descoperite » inauntrul termenului de 1 an, cum se pretinde uneori in literatura si in practica.

De lege lata, descoperirea viciului ascuns se poate plasa si dupa expirarea termenului de 1 an ; numai ca, prescriptia a inceput sa curga, inaintea acestei constatari de la implinirea termenului de 1 an. Aceasta inseamna ca, daca se stabileste ca viciul ascuns exista, si s-a exteriorizat, dar nu a fost constatat, in termen de 1 an, iar actiunea se introduce, in termenul de prescriptie, care a inceput sa curga la implinirea termenului de 1 an , chiar daca « descoperirea «  s-a facut ulterior acestui termen de 1 an, o atare actiune nu poate fi respinsa ca « tardiva » sau « prescrisa ».

De lege ferenda, se propune ca in codul civil sa se prevada doua reguli privind inceputul prescriptiei pentru viciile lucrului : una pentru viciile aparente si alta pentru viciile ascunse. Intr-o redactare concisa aceste texte ar putea avea urmatoarele formulari :

-« Prescriptia dreptului la actiune pentru vicii aparente ale lucrului sau lucrarii incepe sa curga de la data predarii » ;

-« Prescriptia dreptului la actiune pentru vicii ascunse ale lucrului ori lucrarii incepe sa curga de la data expirarii unui termen de 1 an – sau a altui termen, legal, ori conventional, de garantie pentru vicii ascunse – de la predare, afara numai daca viciul a fost descoperit inainte de expirarea unui asemenea termen ».

O regula speciala privind inceputul prescriptiei pentru viciile produselor – indiferent ca era vorba de vicii aparente sau ascunse – era inscrisa in art. 32 alin. 2 din Legea nr. 7/1977 : « Termenul de prescriptie a actiunii unitatii comerciale fata de unitatea producatoare, pentru recuperarea daunelor rezultate din neindeplinirea de catre producator a conditiilor de calitate, curge de la data platii daunelor de catre unitatea comerciala ».

Pentru a incheia discutia consacrata inceputului prescriptiei pentru viciile ascunse ale lucrului, fac precizarea ca, sub acest aspect, este indiferent daca viciul este ascuns cu sau fara viclenie ; protectia sporita a dobanditorului lucrului, in cazul in care viciul este ascuns cu viclenie, se realizeaza nu pe cale inceputului prescriptiei, ci pe calea termenului de prescriptie, care, in acest caz, nu mai este termenul scurt de 6 luni, ci termenul general (3 ani ori 18 luni in trecut).

In sfarsit, se precizeaza ca, daca viciile nu au fost invocate (pe cale de actiune sau pe cale de exceptie) in cadrul termenului de prescriptie, ele nu pot fi invocate pe cale de exceptie in cadrul actiunii neprescrise (termenul fiind de trei ani) intentate de vanzator pentru plata pretului ; principiul quae tempolia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum nu este aplicabil, datorita caracterului imperativ al normelor carereglementeaza prescriptia extinciva

In ce priveste suspendarea prescriptiei pentru viciile ascunse ale lucrului, in reglementarea anterioara se preciza ca erau incidente dispozitiile de la suspendarea prescriptiei pentru vicii aparente.

Se impune o precizare si cu privire la repunerea in termenul de prescriptie, care functiona si pentru prescriptia pe care o avem in vedere, in masura in care erau indeplinite cerintele art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Pentru ilustrare citez din Decizia P.A.S. nr. 2299/1973 : « oricum, arbitrajul era obligat sa puna in discutie repunerea in termen, care in speta, era justificata ».

CAPİTOLUL III

VICİİLE ASCUNSE SAU APARENTE ALE PRODUSELOR VANDUTE DE UN TAT LE COMERC ALE

3.1 Protectia consumatorilor in economia de piata

Statul, prin mijloacele prevazute de lege, protejeaza cetatenii in calitatea lor de consumatori, asigurand cadrul necesar accesului neingradit la produse si servicii, informarii lor complete despre caracteristicile esentiale ale acestora, apararii si asigurarii drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor fizice impotriva unor practici abuzive, participarii acestora la fundamentarea si luarea deciziilor ce ii intereseaza in calitate de consumatori.

Se are in vedere comercializarea produselor noi, folosite sau reconditionate si serviciile destinate consumatorilor, cu exceptia produselor care se comercializeaza ca antichitati, si a produselor necesar a fi reparate sau reconditionate pentru a fi utilizate, cu conditia ca agentul economic sa informeze cumparatorul despre aceasta.

Calitatea este definita ca fiind ansamblul proprietatilor si caracteristicilor unui produs sau serviciu, care ii confera aptitudinea de a satisface, conform destinatiei acestuia, necesitatile explicite sau implicite. Consumatorul (cumparatorul) este persoana fizica care cumpara, dobandeste, utilizeaza ori consuma produse sau servicii, iar vanzator, este distribuitorul care ofera produsul consumatorului (cumparatorului).

Produsul sigur este produsul care, folosit in conditii normale sau previzibile, nu prezinta riscuri, sau care prezinta riscuri minime, tinand seama de intrebuintarea acestuia ; riscul se considera acceptabil si compatibil cu un grad inalt de protectie pentru siguranta si sanatatea consumatorilor, in functie de urmatoarele aspecte :

a) caracteristicile produsului, ale ambalarii si ale instructiunilor de montaj si intretinere

b) efectul asupra altor produse, impreuna cu care acesta poate fi folosit 

c) modul de prezentare al produsului si orice alte informatii furnizate de



vanzator ;

d) categoria de consumatori expusa riscului prin folosirea produsului ;

Principalele drepturi ale consumatorilor(cumparatorilor) sunt :

a) de a fi protejati impotriva riscului de a achizitiona un produs care ar putea sa le prejudicieze viata, sanatatea sau securitatea ori sa le afecteze drepturile si interesele legitime ;

b) de a fi informati complet, corect si precis asupra caracteristicilor esentiale ale produselor astfel incat decizia pe care o adopta in legatura cu acestea sa corespunda cat mai bine nevoilor lor, precum si de a fi educati in calitatea lor de consumatori(cumparatori) ;

c) de a avea acces la piete care le asigura o gama variata de produse de calitate ;

d) de a fi despagubiti pentru pagubele generate de calitatea necorespunzatoare a produselor folosind in acest scop mijloacele prevazute de lege ;

e) de a se organiza in asociatii pentru protectia consumatorilor, in scopul apararii intereselor lor.

Vanzatorii sunt obligati :

- sa raspunda pentru prejudiciul actual si cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum si pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o actiune sau o omisiune a unei terte persoane ;

- sa puna pe piata numai produse sigure si, daca actele normative in vigoare prevad, acestea sa fie testate si/sau certificate ;

- sa retraga de pe piata produsele la care organele abilitate au constatat neindeplinirea caracteristicilor prescrise, daca aceasta masura constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformitatile respective ;

La incheierea contractelor, cumparatorii (consumatorii) au urmatoarele

drepturi :

a) libertatea de a lua decizii la achizitionarea de produse, fara a li se impune in contracte clauze abuzive ;

b) de a beneficia de o redactare clara si precisa a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative si conditiile de garantie ;

c) de a fi despagubiti pentru daunele provocate de produsele care nu corespund clauzelor contractuale ;

d) de a li se asigura service-ul necesar si piese de schimb pe toata durata medie de utilizare a produsului, stabilita in documentele tehnice normative sau declarata de catre vanzator ori convenita de parti ;

e) de a sesiza asociatiile pentru protectia consumatorilor si organele administratiei publice asupra incalcarii drepturilor si intereselor lor legitime, in calitate de cumparatori (consumatori), si de a face propuneri referitoare la imbunatatirea calitatii produselor.

Cumparatorii au dreptul de a pretinde vanzatorilor remedierea sau inlo-

cuirea gratuita a produselor, precum si despagubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficientelor constatate in cadrul termenului de garantie. Dupa expirarea acestui termen cumparatorii pot pretinde remedierea sau inlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit destinatiei pentru care au fost realizate, ca urmare a unur vicii ascunse aparute pe durata medie de utilizare a acestora. Vanzatorul suporta toate cheltuielile legate de aceste deficiente.

Remedierea deficientelor aparute la produse ori inlocuirea produselor care nu corespund in cadrul termenului de garantie, si care nu-i sunt imputabile cumparatorului se face in termenul maxim stabilit prin reglementari sau, dupa caz, prin contract. In cazul unor vicii ascunse, termenul maxim mentionat anterior, curge de la data finalizarii expertizei tehnice, efectuata de un organism tehnic neutru.

Cumparatorul poate solicita plata unor despagubiri, potrivit clauzelor contractuale sau dispozitiilor legale, in cazul remedierii sau inlocuirii produselor necorespunzatoare. Vanzatorul asigura toate operatiunile necesare repunerii in functiune, inlocuirii produselor, in cadrul termenului de garantie, respectiv pentru vicii ascunse in cadrul duratei medii de utilizare, precum si a celor ocazionate de transportul, manipularea, demontarea, montarea si ambalarea acestora ; vanzatorul suporta si cheltuielile legate de acestea.

İnformarea si educarea cumparatorilor

Cumparatorii au dreptul de a fi informati, in mod complet, corect si precis, asupra caracteristicilor esentiale ale produselor oferite de catre vanzatori (agentii economici), astfel incat sa aiba posibilitatea de a face o alegere rationala, in conformitate cu interesele lor, intre produsele oferite si sa fie in masura sa le utilizeze, potrivit destinatiei acestora in deplina securitate.

Informarea cumparatorilor despre produsele oferite se realizeaza, in mod obligatoriu, prin elemente de identificare si caracterizare ale acestora, care se inscriu la vedere, dupa caz, pe produs, eticheta, ambalaj de vanzare sau in cartea tehnica, instructiunile de folosire ori altele asemenea, ce insotesc produsul in functie de natura acestuia.

Vanzatorul trebuie sa informeze despre denumirea produsului, calitatea si, dupa caz termenul de garantie sau data durabilitatii minimale, principalele caracteristici tehnice, despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare, conservare sau pastrare, despre contraindicatii.

Produsele de folosinta indelungata trebuie sa fie insotite de certificatul de garantie si, daca reglementarile in vigoare prevad, de declaratia de conformitate, precum si de cartea tehnica ori de instructiunile de folosire, instalare, exploatare, intretinere, eliberate de catre producator. Toate informatiile privitoare la produsele oferite cumparatorilor, documentele insotitoare precum si contractele preformulate, trebuie sa fie scrise in limba romana, indiferent de tara de origine a acestora, fara a exclude prezentarea acestora si in alte limbi.

Organe ale administratiei publice pentru protectia consumatorilor

a) Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor, este un organ de specialitate al administratiei publice centrale, subordonat Guvernului, care coordoneaza si realizeaza politica Guvernului in domeniul protectiei consumatorilor.

Atributiile si modul de organizare si functionare ale Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, precum si relatiile dintre acestea si alte organisme competente in domeniu, se stabilesc prin hotarari ale Guvernului Guvernul va stabili reglementari in domeniul protectiei consumatorilor pentru organele de specialitate ale administratiei publice centrale, si respectiv pentru unele servicii publice ale ministerelor si altor autoritati ale administratiei publice centrale, organizate in judete si in municipiul Bucuresti.

b)   Asociatiile pentru protectia consumatorilor

Asociatiile pentru protectia consumatorului sunt considerate organizatii

neguvernamentale, ca persoane juridice, conform legii, si care, fara a urmari realizarea de profit pentru membrii lor, au ca unic scop apararea drepturilor si intereselor legitime ale membrilor lor sau ale cumparatorilor in general. Asociatiile pentru protectia consumatorilor pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare in consiliile consultative cu rol in domeniul protectiei cumparatorului (consumatorului), in care organele administratiei publice sunt reprezentate, daca indeplinesc conditiile necesare.

Acestea au urmatoarele drepturi si obligatii :

- de a solicita autoritatilor competente luarea de masuri in vederea retragerii de pe piata a produselor care nu asigura nivelul calitativ prescris in documentele stabilite de lege sau care pun in pericol viata, ori securitatea cumparatorilor ;

- de a fi consultate cu ocazia elaborarii actelor normative, standardelor sau specificatiilor care definesc caracteristicile tehnice si calitative ale produselor destinate cumparatorilor ;

- de a solicita si de a obtine informatii asupra caracteristicilor calitative ale produselor, de natura sa ajute cumparatorul la luarea unei decizii asupra achizitionarii acestora’

- de a informa opinia-publica, prin mass-media, asupra deficientelor de calitate ale produselor ;

- de a introduce actiuni in justitie pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale cumparatorilor ;

c)    Consiliul consultativ

La nivel central si local se constituie cate un consiliu consultativ pentru protectia cumparatorilor (consumatorilor). Acesta are caracter consultativ si asigura, la nivelurile respective, cadrul informational si organizatoric necesar :

- stabilirii si aplicarii politicii de protectie a cumparatorilor

- corelarii actiunilor diverselor organisme ale administratiei publice cu cele ale organizatiilor neguvernamentale care au rol in realizarea protectiei cumparatorui (consumatorului).

Raporturile juridice dintre consumatorii prejudiciati si agentii economici

Agentii economici raspund pentru orice paguba datorata unor deficiente privind calitatea produselor sau serviciilor, aparuta in cadrul termenului de garantie sau de valabilitate a acestora si care nu este imputabila consumatorului, precum si unor eventuale vicii ascunse constatate pe durata medie de utilizare, care nu permit folosirea de catre consumator a produsului sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat si achizitionat sau care pot afecta viata, sanatatea ori securitatea consumatorilor.

Raspunderea se mentine si in cazul in care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face in mod gratuit sau cu pret redus ori daca acestea se comercializeaza ca piese de schimb sau se distribuie sub alte forme.

Pentru angajarea raspunderii civile a agentului economic, consumatorul prejudiciat trebuie sa faca dovada pagubei, a defectului si a raportului de cauzalitate dintre defect si paguba

Producatorul este exonerat de raspundere pentru pagubele generate de produsele cu defect, daca dovedeste existenta uneia dintre situatiile urmatoare :

a)   nu el este cel care a pus produsul in circulatie ;

b)   defectul care a generat paguba nu a existat la data cand produsul a

fost pus in circulatie sau a aparut ulterior punerii in circulatie a produsului din cauze neimputabile lui ;

c)    produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice alta

forma de distributie in scop economic ;

d) paguba se datoreaza respectarii unor conditii obligatorii impuse de reglementarile emise de autoritatile competente ;

e) nivelul cunostintelor stintifice si tehnice la momentul punerii in circulatie a produsului nu i-a permis depistarea existentei defectului ;

Raspunderea vanzatorului (producatorului), poate fi limitata de instanta competenta daca paguba este cauzata impreuna, de defectul produsului si culpa consumatorului (cumparatorului), vatamat sau prejudiciat ori a altei persoane, pentru care aceasta este tinuta sa raspunda

Se mai mentoineaza ca exista posibilitatea cumparatorului vatamat ori prejudiciat de a pretinde despagubiri in temeiul raspunderii contractuale sau extracontractuale.

Orice clauza abuziva contractuala de limitare sau exonerare de raspundere a agentului economic – vanzatorului, incheiata intre comerciant si consumator, este lovita de nulitate absoluta.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani