Infractiuni si pedepse

Despre infractiuni si pedepse

de Cesare Beccaria

Cartea lui Cesare Beccaria care afirma ridicarea omului impotriva violentei

si sistemului inchizitorial, care deschidea caile catre o lume noua, a ramas

pana astazi o lucrare vie, atragatoare, patrunsa de o calda umanitate,

orientata de o meditatie generoasa si nobila, cu virulenta de pamflet in

demascarea tarelor trecutului.

Cesare Beccaria si-a scris opera principala in a doua jumatate a secolului

al XVIII-lea, in conditiile dezvoltarii iluminismului italian.

In cartea sa, Cesare Beccaria ar vrea ca legile sa-si gaseasca originea in

ratiune. Scopul prim al legilor este de a asigura ,,cea mai mare fericire

raspandita la cei mai multi' (la massima felicità nel maggior numero).

Acela care, in finalul cuvantului Catre cititor, se autodefineste ca ,,un

pasnic iubitor al adevarului', nu considera ratiunea de stat ca fiind

superioara intereselor individuale ale persoanei umane. Pentru Beccaria,

statul este totalitatea indivizilor si binele statului trebuie sa coincida cu

binele cetatenilor care il alcatuiesc. Aceste concluzii se desprind cu

claritate din citatul urmator si care sintetizeaza scopul lucrarii: ,,Moartea este

oare o pedeapsa cu adevarat utila si necesara pentru siguranta si buna

ordine a societatii? Tortura, chinurile sunt oare juste, si ating ele scopul pe

care si-l propun legile? Care este cel mai bun mijloc de prevenire a

infractiunilor? Aceleasi pedepse unt oare deopotriva utile in toate

timpurile? Ce influenta au ele asupra moravurilor? Aceste probleme merita sa

fie dezlegate cu acea precizie geometrica, careia nu-i pot rezista ceata

sofismelor, elocventa seducatoare si indoiala sfioasa. Daca n-as avea alt

merit decat acela de a fi cel dintai care a prezentat Italiei, cu o claritate mai

mare si mai convingatoare, ceea ce alte natiuni au indraznit sa scrie si incep

sa practice, ma voi considera fericit; dar daca, sustinand drepturile oamenilor

si ale adevarului de neinvins, as contribui la smulgerea din spasme si din

chinurile mortii a vreunei victime nenorocite a tiraniei sau a ignorantei,

deopotriva de fatale, binecuvantarile si lacrimile unui singur nevinovat,

frematand de bucurie m-ar mangaia de dispretul oamenilor'.

In acest act de acuzare a legislatiei existente pe atunci care este cartea lui

Beccaria, se demasca cruzimea legilor, inumanitatea procedurilor, arbitrarul

judecatorilor. Dupa Beccaria, determinarea delictelor si a pedepselor

trebuie sa fie codificate cu o precizie geometrica. Stabilirea gravitatii unui

delict trebuie facuta dupa importanta prejudiciului social cauzat. Beccaria se

ridica violent impotriva acelora care confunda ideea de justitie cu asprimea

si cu salbaticia, impotriva sistemului inchizitorial si torturii, cea mai inumana

ramasita a barbariei. Dupa cum el se ridica si impotriva pedepsei cu moartea

de care se serveau adesea si in mod arbitrar stapanitorii timpului pentru

oprimarea libertatilor individuale, argumentand ca ideea inchisorii pe viata,

deci pedeapsa perpetua este mai greu de acceptat si de indurat decat ideea

mortii, pedeapsa intr-adevar capitala, dar instantanee. Dar acest capitol, cel

mai important de altfel al lucrarii lui Beccaria, ii ofera posibilitate autorului de

a construi un extraordinar rationament, imaginandu-se pe el insusi in locul

infractorului.

In paragraful despre Furturi, Beccaria va arata clar ce considera el a fi

izvorul nedreptatii sociale. El scrie: ,,Furtul nu este, de obicei, decat

infractiunea mizeriei si a disperarii, infractiunea savarsita de acea parte

nenorocita a omenirii careia dreptul de proprietate nu i-a lasat decat simpla

existenta'.

Lucrarea lui Beccaria anticipeaza cuceririle dreptului modern, aplicand idei

umanitare si rationale, relevand importanta prevenirii delictelor, cerand un

mai mare respect pentru drepturile acuzatului, abolirea torturii si a

pedepsei cu moartea si aratand ca esentiala in aplicarea pedepsei trebuie sa

fie estimarea vatamarii provocata de delincvent societatii si nu atat

individului lezat.

Beccaria creeaza, distrugand; el loveste in temeliile dreptului material si

procesual penal feudal, surpandu-le si, atacand, fixeaza totodata principiile

unui drept nou, asezat pe alte baze.

Dreptul penal feudal, asa cum il aflam in cea de-a doua jumatate a secolului

al XVIII-lea, atunci cand Beccaria isi elaboreaza lucrarea, este produsul unei

lungi evolutii istorice. Sistemul incriminarilor si pedepselor sale, ca si

sistemul procesual corespunzator, fusesera faurite si se dezvoltasera treptat,

in mare masura necodificat, sub influenta obiceiurilor, a dreptului roman si a

celui canonic, a unor acte legislative izolate si, in sfarsit, ca rod al

comentariilor unor juristi din secolele anterioare.

In perioada in care a avut loc dezvoltarea feudalismului, in care seniorii

realizau in intregime toate functiile puterii de stat pe teritoriul domeniului lor,

fiecare mare latifundiar dispunea de un aparat propriu de infaptuire a justitiei

si a administratiei; in aceasta perioada, de maxima dezvoltare a relatiilor

feudale, in care nu existau legaturi economice dezvoltate intre diversele

regiuni ale tarii, iar coeziunea dintre diferitele ducate, comitate, baronate etc.,

era foarte slaba, ca si puterea regala, izvorul principal al dreptului, inclusiv

cel penal, era cutuma, obiceiul.

Pe langa instantele laice, existau separat instantele ecleziastce, cu o larga

competenta jurisdictionala; ele cercetau un mare numar de cauze, nu numai

civile, dar si penale, privind atat pe clerici cat si pe laici.

In secolul al XVI-lea incepe in Europa occidentala descompunerea

feudalismului. In aceasta perioada apare, ca izvor principal al dreptului penal,

legea. In perioadele anterioare au fost adoptate putine legi cu caracter penal.

Exceptie face numai Italia, ale carei orase, bucurandu-se de o situatie

geografica favorabila, cunoscusera, inca din secolele anterioare, o mare

dezvoltare a comertului si a meseriilor, se eliberasera de dominatia seniorilor

feudali si devenisera orase-state, cu o forma de guvernamant republicana;

in aceste orase, centre economice, au fost elaborate importante legi cu

dispozitii penale.

Beccaria si-a scris opera in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, in

conditiile dezvoltarii iluminismului si a filosofiei materialiste. Pleiada de

ganditori iluministi ai acestei epoci era purtatoarea unor idei si teorii avansate,

care reflectau interesele fortelor de clasa noi, ce apareau atunci pe arena

politica. Aceste idei si teorii isi aveau izvorul in noile conditii ale vietii

materiale a societatii si oglindeau cerintele nou aparute ale vietii sociale.

Pentru Beccaria, ca si pentru majoritatea filosofilor din secolele XVII-XVIII,

originea dreptului de a pedepsi rezida in contractul social. Teoria

contractului social care, aplicata dreptului penal, se bazeaza pe ideea ca

societatea exercita dreptul de a pedepsi, in virtutea unei delegatii ce i-a fost

data de membrii ei, se infatiseaza sub trei forme. Intr-o prima forma, dreptul

de a pedepsi ar fi dreptul de aparare, care apartine indivizilor si pe care

acestia l-ar fi cedat in momentul intrarii lor in societate; intr-o a doua forma,

dreptul de a pedepsi ar consta in dreptul natural al indivizilor de a aplica o

pedeapsa agresorilor si pe care ei, consimtind sa traiasca in societate l-ar fi

transmis acesteia; in fine, intr-o ultima forma, indivizii, intrand in societate,

nu numai ca ar fi cedat societatii dreptul lor natural de aparare si de aplicare a

pedepselor, dar chiar i-ar fi acordt dreptul de a-i pedepsi, in cazul in care ar

incalca legile asociatiei stabilie prin pactul social.

Hobbes, Locke, Rousseau dadusera inaintea lui Beccaria originea dreptului

societatii de a pedepsi din contractul social.

Beccaria, de asemenea, vede originea societatii in intelegerea

liber-consimtita a indivizilor, care, ,,satui de a trai intr-o continua stare de

razboi si de a se bucura de o libertate devenita nefolositoare', pentru a

dobandi siguranta si linistea, s-au unit in societate, convenind sa sacrifice in

mod reciproc o parte din libertatea si drepturile lor in interesul tuturor;

suveranitatea natiunii nu este decat o insumare a acestor parti.

Doua conceptii fundamentale, fiecare cu diverse variante, se mannifestau in

gandirea juridica penala la jumatatea secolului al XVIII-lea: una, legand legea

omeneasca de cea divina, vedea in pedeapsa o retributie juridica a greselii,

scopul ei, de ordin moral, fiind restabilirea ordinii prin ispasire; cealalta

vedea in dreptul de a pedepsi o simpla fictiune defensiva a societatii in

scopul conservarii sale.

Dreptul de a pedepsi, se sustine, in esenta, in prima conceptie, se bazeaza

pe ideea de expiatiune sau de justitie absoluta. Infractiunea este un rau care

trebuie ispasit pentru ca este drept, este just ca acela care a facut un rau

sa-si ia rasplata meritata. Pedeapsa se aplica pentru a pedepsi, deci pentru

fapta comisa si nu pentru prevenirea savarsirii unor fapte asemanatoare;

acest rezultat, daca se produce, este o urmare indirecta a pedepsei si in afara

preocuparilor legii penale. Pedeapsa este, cu alte cuvinte, propriul sau scop.

O data aplicata si executata , scopul ei este stins: raul a fost rasplatit cu alt

rau; alt rezultat nu se urmareste. Acest principiu ne aminteste de legea

talionului (razbunarea limitata), lege din perioada juridica, lege potrivit careia

cel care a facut un rau va suferi si el, la randul sau, un rau legal, aceasta

idee fiind exprimata plastic in antichitate prin expresia ,,ochi pentru ochi si

dinte pentru dinte'. In acest fel, in raport cu diferitele variante aloe acetei

conceptii, se repara insulta adusa divinitatii, se realizeaza purificarea

sufleteasca a infractorului, ori, in sfarsit, se da satisfactie justitiei absolute,

care cere ca vinovatul sa sufere un rau proportional celui pricinuit.

Dreptul de a pedepsi se sustine, in esenta, in cea de-a doua conceptie, se

bazeza pe ideea de utilitate sociala. Pedeapsa avea un rol preventiv, aceasta

fiind aplicata pentru a nu se mai comite alte infractiuni in viitor.

Beccaria nu vede ratiunea pedepsei in infractiunea insasi, nu considera

pedeapsa ca o ispasire si nu priveste dreptul penal, in general, ca un

ansamblu de sanctiuni ale ordinii morale. Ispasirea presupune cunoasterea

profunda a aspectelor interne ale faptei, nu numai a celor externe; or, cu

mijloacele sale de investigatie, omul nu este in stare sa descopere nuantele

culpabilitatii, sa ia cunostinta de framantarile constiintei si sa stabileasca o

justa echivalenta intre gravitatea greselii comise si intinderea ispasirii. De

aceea, legea morala nu poate constitui o masura a delictului si a pedepsei.

,,Gravitatea pacatului depinde de rautatea de nepatrund a inimii. Si aceasta

n-o pot afla fiintele limitate decat prin revelatie. Cum se va porni deci de la ea

pentru a stabili norma de pedepsire a pacatului?'

Fundamentul dreptului penal este folosul obstesc. Daca exista o justitie

divina si una umana, daca deci pedeapsa umana este in afara justitiei divine,

neavand nimic divin, atunci scpul ei nu poate fi decat social-utilitar: acela de

a apara societatea nascuta din contract. Daca societatea este cu adevarat

legitima, si Beccaria deduce legitimitatea ei din contractul social, atunci ea

are, in mod necesar, si dreptul de a pedepsi; acest drept, care isi gaseste

izvorul in insasi existenta societatii, nu se exercita in scopul razbunarii, ci in

acela al conservarii ordinii sociale, in scopul ocrotirii persoanelor si

bunurilor, al apararii linistei publice: ,,Numai necesitatea a facut ca, din

ciocnirea pasiunilor si din infruntarea intereselor sa se nasca ideea de folos

obstesc, care este baza justitiei umane'.

Doar folosul obstesc, interesul general, binele tuturor justifica represiunea

penala; de aceea, dreptul penal nu poate fi pus in slujba unor interese

individuale. Pedeapsa nu poate viza deci decat acele fapte care lovesc in

existenta societatii insasi, in interesele sale comune sau in siguranta

membrilor ei.

Din moment ce folosul obstesc este criteriul represiunii penale, inseamna ca

nu sunt justificate decat acele pedepse care apar indispensabile ocrotirii

intereselor generale ale societatii; ceea ce excede acestei necesitati,

impunand suferinte inutile, ca o expresie a fortei brutale, este irational si

nelegitim.

Cu toate ca respinge doctrina justitiei absolute, pentru ca nu explica in mod

satisfacator nici scopul, nici cerintele pedepsei, Beccaria nu exclude morala

din sistemul sau. Fundamentul dreptului de a pedepsi este, deci, interesul

general, necesitatea conservarii sociale, dar finalitatea represiunii nu poate fi

niciodata in afara exigentei moralei.

Punand la baza justitiei penale ideea folosului obstesc, Beccaria neaga

legilor atunci in vigoare aptitudinea de a servi intregii societati.

Legile - expresie a vointei unei minoritati dominante - sunt ,,dictate din

lacomie de catre cei puternici si suportate de catre cei slabi'; de aceea, cea

mai mare parte dintre ele nu sunt decat ,,privilegii, adica un tribut al tuturora

in folosul catorva'. Intotdeauna a fost asa; in toate timpurile legile ,,i-au

favorizat pe cei putini si i-au lovit pe cei multi'. Iar aceasta constatare ii

smulge un strigat de violent protest; in gura autorului unui furt el pune aceste

cuvinte, care suna ca un rechizitoriu impotriva oricarei oranduiri bazate pe

exploatare si a dreptului ei: ,,Ce fel de legi sunt cele pe care trebuie sa le

respect eu, legi care lasa o distanta asa de mare intre mine si cel bogat? El

imi refuza un  gologan pe care i-l cersesc, si se sustrage, poruncindu-mi sa

fac o munca pe care n-o cunoaste. Cine a facut aceste legi? Niste oameni

bogati si puternici care niciodata n-au binevoit sa viziteze mizerabilele

colibe ale celor saraci, care niciodata n-au impartit o paine mucegaita in

mijlocul nevinovatelor suspine ale copiilor lor infometati si al lacrimilor

sotiei'.

Beccaria nu da nicaieri o definitie completa a infractiunii; conceptia sa asupra

acesteia poate fi insa dedusa din unele din referirile sale la masura

infractiunii, la legalitatea incriminarii si la diferitele tipuri particulare de

infractiuni.

Infractiunile, arata Beccaria, consecvent conceptiei sale asupra

fundamentului dreptului de a pedepsi, sunt ,,actiuni potrivnice binelui

public'; ele sunt fapte ce aduc atingere acelor interese generale care, dupa

cum am vazut, constituie obiectul ocrotirii penale.

Conceptia lui Beccaria are limitele sale. El ajunge sa priveasca infractiunea in

sine insasi ca o entitate juridica abstracta, desi vede ca ,,asemenea dreptului,

infractiunea, adica lupta individului izolat impotriva relatiilor dominante, nu

rezulta nici ea din arbitrarul pur', ca, ,,dimpotriva, ea isi are radacinile in

aceleasi conditii ca si dominatia existenta'.

Prea preocupat de apararea individului abstract, Beccaria nu coboara in

domeniul realului, acolo unde se afla individul concret. Individualismul se

transforma, astfel, intr-un instrument impotriva individului. Persoana

infractorului dispare in spatele infractiunii.

Teoria pedepsei este, fara indoiala, partea cea mai importanta a doctrinei lui

Beccaria, nu numai pentru contributia sa, aprope imediata, la umanizarea

dreptului penal o data cu consacrarea principiilor formulate de el in

legislatia pozitiva, ci si pentru ca aceste principii nu au incetat sa fie actuale.

Iata-le, infatisate succint:

Primul principiu: legalitatea pedepselor.

Arbitrarului dreptului feudal, cu pedepsele sale nu numai crude, dar si lasate,

foarte adesea, la bunul plac al judecatorilor, Beccaria ii opune cea mai

stricta legalitate a pedepselor. ,,Numai legile pot stabili pedepsele

privitoare la infractiuni' ; ,,o pedeapsa care depaseste limita fixta de legi

inseamna o pedeapsa justa plus o alta pedeapsa'. Judecatorii nu pot aplica

deci alte specii de pedeapsa decat cele prevazute de lege pentru fapta

savarsita si nu pot fixa pedepsei lese o alta intindere sau un alt mod de

executare decat cele de asemenea stabilite prin lege (,,nulla poena sine lege',

adica nu exista pedeapsa fara lege). Sistemului pedepselor arbitrare, Beccaria

ii substituie astfel sistemul pedepselor legale.

Al doilea principiu: egalitatea pedepselor

Legea trebuie sa prevada aceleasi pedepse pentru toate persoanele vinovate

de aceeasi infractiune, indiferent de conditia sau situatia lor sociala.

Pedepsele ,,trebuie sa fie aceleasi pentru primul si pentru ultimul cetatean';

nobilul sau cel bogat nu trebuie ,,sa se teama mai putin decat altii cand e

vorba de a viola conventiile care l-au rdicat deasupra acestora'.

Aplicarea legii trebuie sa se faca fara discriminari de orice natura: clasa sau

conditie sociala, sex, nationalitate, religie.

O observatie se impune totusi: egalitatea legala a pedepselor, adica

statornicirea in abstract in lege, a unor pedepse egale pentru fiecare

infractiune abstracta, indiferent de persoana faptuitorului, nu inseamna

niciodata o egalitate reala. Infractorii resimt in mod diferit consecintele

aceleiasi pedepse, in raport de situatia sociala, de starea materiala sau de

insusirile lor fizice ori psihice individuale. Beccaria pare a-si fi dat el insusi

seama de aceasta realitate: ,,egalitatea pedepselor nu poate fi decat

exterioara, ele fiind, in realitate, deosebite pentru fiecare individ'. O

egalitate, in oarecare masura reala, nu poate fi obtinuta decat pe calea

individualizarii pedepselor de catre judecatori, dar Beccaria nu recunoaste

judecatorilor un asemenea drept.

Al treilea principiu: personalitatea pedepselor.

Numai cel vinovat de savarsirea infractiunii poate fi pedepsit; pedeapsa

aplicata infractorului nu trebuie sa atinga alte persoane. Nu poate exista

raspundere penala pentru fapta altuia.

Al patrulea principiu: moderatia pedepselor.

Pedepsele trebuie sa fie moderate, pentru ca scopul lor ,,nu este de a lovi o

fiinta sensibila, nici de a desfiinta o infractiune care a fost savarsita', ci

,,acela de a-l impiedica pe infractor sa aduca concetatenilor sai noi

prejudicii si de a-i abate pe altii de la savarsirea unor fapte asemanatoare' ;

or, pentru ca o ,,pedeapsa sa aiba efectul dorit este de ajuns ca suferinta

pricinuita de pedeapsa sa depaseasca beneficiul pe care il aduce

infractiunea Tot ce intrece aceasta masura e deci inutil si, ca atare, tiranic'.

Trebuie alese, deci, nu numai ,,acele pedepse', dar si ,,acea metoda de a fi

aplicate', care, ,,pastrand proportia, vor face o impresie cat mai puternica si

cat mai durabila asupra sufletelor oamenilor si cat mai putin chinuitoare

asupra corpului vinovatului'.

In legatura cu calitatea pedepselor, Beccaria considera contrare principiului

pus de el: confiscarea si, mai ales, pedeapsa cu moartea.

Nimeni pana la el nu contestase inca legitimitatea pedepsei cu moartea.

Cativa ganditori, ca Platon, Quintilianus, Alfons de Castro, Thomas Morus,

pledasera, este adevarat, izolat, fie pentru abolirea ei, fie pentru restrangerea

aplicarii sale, dar nici unul nu afirmase ca ea ar fi nelegitima si nu reusise sa

determine o miscare in acest sens.

Beccaria sussine, mai intai, ca pedeapsa cu moartea nu este legitima,

deoarece omul, nefiind indrituit sa dispuna de propria lui viata, niciodata

n-a putut ceda societatii dreptul sau la viata sau consimti la stirbirea lui prin

contractul social. Acest argument a fost amplu combatut. S-a aratat astfel ca,

desi libertatea este un drept tot atat de inalienabil ca si viata, Beccaria, in

contradictie cu sine insusi, considera legitima pedeapsa privatiunii de

libertate.

Kant, discutand argumentarea lui Beccaria, o califica drept sofism si gresita

interpretare a dreptului. Filosoful german, admitand ideea contractului social,

observa ca nimeni nu sufera o pedeapsa, oricare ar fi ea, fiindca a

consimtit anticipat la aceasta, ci pentru ca a voit actiunea pedepsibila, ,,caci

nu este pedeapsa cand cineva gaseste ceea ce voieste, si e cu neputinta

ca cineva sa voiasca sa fie pedepsit'. ,,Prin contractul social, fiecare se

supune dinainte oricarei legi necesare mentinerii societatii si, prin urmare, legii

penale'.

Al cincilea principiu: inevitabilitatea si promptitudinea pedepsei.

Efectul preventiv, care este scopul legii penale, depinde mai mult de

certitudinea pedepsei decat de severitatea sistemului represiv; ceea ce

slabeste constrangerea psihologica pe care o exercita pedeapsa este nu

moderatia acesteia, ci speranta de a o putea evita: ,,Una dintre cele mai

puternice frane ale infractiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci

inevitabilitatea lor'. ,,Certitudinea unei sanctiuni, desi moderata, va face

intotdeauna o impresie mai puternica decat frica produsa de alta mai

grozava, unita cu speranta impunitatii'.

Al saselea principiu: proportia dintre infractiuni si pedepse.

,,Trebuie sa existe o proportie intre infractiuni si pedepse'. Daca pentru

doua infractiuni care vatama societatea in mod inegal s-ar stabili pedepse

egale, pe de o parte ,,oamenii nu vor intampina un obstacol mai puternic in

savarsirea infractiunii mai grave, daca de aceasta este legat un avantaj mai

mare', iar, pe de alta parte, nu se va mai ,,face nici o deosebire intre aceste

infractiuni' si se vor ,,distruge sentimentele morale'.

Beccaria a inteles, in mod just, ca fenomenul infractional nu poate fi

combatut numai prin pedepse. El a inteles, de asemenea, importanta

precumpanitoare a masurilor sociale, economice si educative in lupta

impotriva criminalitatii. Nu se poate nega, pe de alta parte, nici caracterul

progresist, nici utilitatea unora din masurile propuse de el. Dar Beccaria nu

vede limitele eficientei acestui complex de masuri si crede, in mod eronat, ca

ele sunt suficiente pentru prevenirea infractiunilor.

Opera lui Beccaria, care propovaduia o lume noua, o ridicare deasupra

omului a brutalitatii, nu putea sa nu produca emotii puternice si generale; ea

infatisa oarecum ,,programul de revendicari al spiritului de umanitate in

materia dreptului penal. Ideile sale fundamentale, introducerea umanitatii in

legea penala si apararea drepturilor omului in persoana acuzatilor, exprimau

cele mai profunde aspiratii ale constiintei umane.

Delicventa este un fenomen social care continua sa se manifeste in societate,

determinand implicatii diverse, care obliga la studiul naturii frecventei si

consecintelor sale, a cauzelor si conditiilor in care se produce, al tratarii si

prevenirii sale.

Existenta sociala a omului a creat necesitatea de a-si adapta comportamentul

la nevoile societatii, reglementate prin legi si morala, adaptare care se

realizeaza de-a lungul perioadei de dezvoltare, prin instructie si educatie,

prin permanenta influenta a factorilor de mediu si prin autoeducatie.

BIBLIOGRAFIE:

Cessare Beccaria , ,,Despre infractiuni si pedepse',

Editura Stiintifica, Bucuresti, 1965