RISCUL DE CREDITARE - Rolul calitatii portofoliului de credite bancare referat





RISCUL DE CREDITARE


Rolul calitatii portofoliului de credite bancare







Principala operatiune bancara este creditarea. Intr-adevar, intre plasamentele bancilor pe primul loc se afla creditele. Felul in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta in mod hotarator dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci cand unii debitori nu isi onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate daca operatiile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a conducerii bancii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauza a falimentelor bancare. Dupa cum se arata intr-un raport al Oficiului Controlului Monedei din SUA referitor la cauzele principale ale falimentelor bancare din aceasta tara in anii ’80, intre acestea se inscriu:

-neatentia in formularea normelor de creditare;

-prezenta unor conditii de creditare prea generoase, cuplata cu lipsa unor normative clare;

-nerespectarea normelor interne de creditare de catre personalul bancii;

-concentrarea riscanta a creditelor pe anumite piese;

-slabul control exercitat asupra personalului (inspectorilor);

-cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite, peste posibilitatile rezonabile ale bancii de a acoperi riscurile;

-sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu probleme;

-necunoasterea fluxurilor de trezorerie a clientilor;

-creditarea preferentiala (sub conditiile de piata).

Pentru a depasi deficientele sistemice si procedurale de acest gen, care duc la cresterea pierderilor la portofoliul de credit, bancile trebuie sa conceapa si sa implementeze politici de creditare performante si sa angajeze/pregateasca un personal de un profesionalism ireprosabil, care sa inteleaga si sa respecte disciplina acestor norme. Pentru aceasta este necesar sa existe un feed-back permanent prin care conducerea bancii sa fie informata despre eficacitatea procesului de control al calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate (in limita posibilitatilor ) din timp.


Politica de creditare

Pentru ca o politica bancara de creditare sa se dovedeasca si utila, nu doar un exercitiu academic, ea trebuie sa indeplineasca conditii de formulare corecta si continut complet.




Formularea politicii de creditare


O politica de creditare poate fi apreciata ca fiind corecta daca in elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii urmatoarelor obiective:

-selectia unor credite sigure si cu o probabilitate maxima de rambursare;

-selectia unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;

-incurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pietelor pe care opereza banca.

Politicile de creditare variaza in timp si in functie de ciclul economic. Ele trebuie sa fie actualizate si sa devina adaptabile la modificarile mediului concurential si economic.

Riscul individual de creditare

Orice credit reprezinta o anticipare a unor incasari viitoare. Din aceasta perspectiva, ( a fluxului de incasari), orice credit comporta riscul ca aceste incasari sa nu se realizeze deloc sau partial. Acest risc mai este numit si risc de insolvabilitate a debitorului; el este esential in activitatea bancara deoarece principala functie a unei banci o reprezinta acordarea de credite. Aprecierea justa a riscului de credit este,deci, de o importanta majora pentru banca. Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importanta etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

In aceasta faza comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decat daca se poate estima daca probabilitatea de rambursare o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei capacitati de rambursare se poate face, dar are la baza proceduri diferite, in functie de debitor: agent economic, persoana privata, stat.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt:capacitatea de plata, caracterul debitorului-dorinta sa de a face plata, capitalul-averea debitorului, garantia (reala sau personala), conditiile de mediu. Dintre acesti cinci factori primul este cel mai important.

Se apreciaza ca principalele slabiciuni in gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selectia defectuasa a dosarelor si supravegherea interna improprie a evolutiei (practic a involutiei) calitatii debitorilor. Riscul de selectie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare in continutul dosarelor, aprecierea interna a calitatii clientilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare si stabilirea unei marje corespunzatoare a dobanzii percepute.

In functie de destinatia lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum si credite personale.

Creditele de consum sunt acordate pentru cumparari de marfuri cu plata in rate, marfuri care constituie, de regula, si garantia creditului. Pe piata acestor credite bancile sunt puternic concurate de societati de credit de consum si de cooperativele de credit.

Creditele personale sunt, de regula plafonate absolut – indiferent de veniturile clientului si destinatia creditului, pentru ca aceste informatii nici nu sunt solicitate de banca. Ea imprumuta o anumita suma de bani (oferta limitata, de regula, la de doua –trei ori valoarea veniturilor medii lunare) cu o scadenta precisa si cu o rata a dobanzii relativ mare;clientul poate folosi banii dupa bunul sau plac, cu conditia sa ramburseze la scadenta; este o piata in dezvoltare, pe care bancile concureaza agresiv.

Aprecierea calitatii debitorului se face in functie de venituri: regula este ca valoarea creditului acordat sa nu depaseasca veniturile incasate pe o perioada de doua luni.

Identificarea si evaluarea cauzelor insolvabilitatii se face pe doua grupe distincte :cauzele obiective, legate de mediul de activitate si cele subiective, care tin mai ales de caracterul clientului. In functie de natura veniturilor (salariale sau nu), de marimea si periodicitatea acestora, de existenta altor angajamente de onorat si de caracterul clientului, banca poate stabili daca probabilitatea de rambursare este suficient de ridicata pentru acordarea creditului.

Pentru creditele pe termen mijlociu si lung obiectul creditului il reprezinta cumpararea sau efectuarea de lucrari la bunuri imobiliare.

Valoarea creditului este sensibil mai ridicata dacat in cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilitatii sunt insa aceleasi cu o probabilitate de aparitie mai ridicata deoarece si creditarea este pe termen lung. Protectia este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporeste incertitudinea, atat in ceea ce priveste veniturile, cat si comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garantii sub forma asigurarilor de viata pentru debitori cu beneficiar de asigurare banca si sub forma de ipoteci si alte garantii reale.

In practica regula care se aplica (formalizata sau nu in politica de creditare ) este aceea ca ratele lunare nu trebuie sa depaseasca 25% din veniturile lunare ale solicitantului. Nici ea nu protejeaza perfect caci acestea pot sa nu fie veniturile nete si dupa contractarea creditului, s-ar putea (si este chiar foarte probabil ) ca pana la scadenta clientul sa contracteze alte datorii care sa determine cresterea ponderii ratei de rambursat fata de veniturile nete. De aceea se stabileste de regula doar 25% desi pot fi suportate fara probleme si rate de rambursat relativ mai ridicate. In stabilirea acestui procent importanta este si structura bugetelor de familie, serios perturbata in perioade de inflatie ridicata, mai ales pentru familiile cu buget mic.





Selctarea creditelor acordate debitorilor din alte tari.

Riscul de tara


Riscul de tara se defineste ca fiind riscul de nerambursare generat de o insolvabilitate determinata de localizarea geografica a debitorului si nu de deteriorarea situatiei lui financiare. Nu este un risc de credit propriu-zis caci insolvabilitatea debitorului nu ii este proprie. El apare ca risc:

-specific organismelor guvernamentale, institutiilor/intreprinderilor publice, statelor debitoare sau

-suplimentar pentru persoane sau agenti a caror insolvabilitate este determinata de localizarea geografica fara o deteriorare a situatiei financiare.

Riscul de tara are doua dimensiuni: politica si economica.



Riscul politic sau riscul suveran este primul element al riscului de tara si exprima gradul de instabilitate politica. Aceasta poate provoca situatii de o gravitate deosebita pentru creditor, intre care:

-repunerea in discutie sau renegocierea unor contracte;

-limitarea sau interzicerea investitiilor straine;

-limitarea sau interzicerea iesirilor de capital;

-nationalizarea, cu sau fara despagubire;

-refuzul de a recunoaste angajamentele guvernelor anterioare;

-anularea datoriei externe sau suspendarea platilor.

Toti acesti factori pot afecta negativ rambursarea creditelor contractate si a dobanzilor aferente.

Riscul economic, a doua dimensiune a riscului da tara, este generat de incapacitatea autoritatilor monetare ale tarii respective de a asigura transferul drepturilor creditorilor. Debitorul poate fi solvabil si capabil sa degaje o capacitate de rambursare suficienta dar lipsa de rezerve in devize nu permite realizarea transferului spre exterior.

Cel mai adesea, insa, riscul politic, economic si de creditare propriu-zis sunt impletite, situatia economica, politica si financiara a tarii putind fi deteriorata.In acest context se impune o abordare globala a riscului de tara.


Metodele de analiza a riscului de tara sunt numeroase, caci numeroase sunt studiile dedicate acestui subiect. Mai dezvoltate sunt doua directii de studiu:metoda indicatorilor de risc si teoria valorii firmei.

Metoda indicatorilor de risc este cea mai utilizata si se bazeaza pe metode Delphi. Riscul de tara se determina prin parcurgerea urmatoarelor etape:

-stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru a caracteriza situatia politica, economica si financiara a tarii. Drept criterii politice se folosesc stabilitatea regimului, apartenenta la o zona de conflict, rolul jucat de militari, puterea militara. Criteriile economice sunt structura importurilor si a exporturilor, rata economisirii, starea sectorului bancar. Drept criterii financiare se pot folosi:regimul valutar, serviciul datoriei externe, raportul dintre rezervele monetare si datoria externa, raportul dintre serviciul datoriei si exporturi;



-interogarea expertilor asupra pertinentei acestor criterii, cerandu-le sa le ierarhizeze si noteze totodata;

-ponderarea criteriilor in functie de importanta lor si apoi calcularea unei note care sa indice riscul total.

In esenta, metoda este foarte asemanatoare cu credit scoring, doar ca in loc de analiza discriminatorie se foloseste interogarea expertilor.

Teoria valorii firmei are la baza evaluarea valorii economiei tarii respective prin acpitalizarea unui flux de venituri reprezentat de excedentul balantei comerciale. Apoi aceasta valoare a economiei se compara cu datoria interna.

Un exemplu de indicator de risc de tara pe baza metodei indicatorilor de risc este Business Environment Risk Index-BERI.

Acest indicator a fost pus la punct in SUA unde este publicat periodic. Punctajul se stabileste pe baza a 15 criterii,ponderate diferit, fiecare putand fi notat de la 0 la 4 puncte, in functie de risc ( 0 pentru risc maxim).






Exemplu de indicator BERI de risc de tara

Tabelul nr.2.1.

Criteriu

Coeficient

ponderare

Puncte

(0 la 4)

Total





1.Stabilitatea politica a tarii deditorului (evalarea probabilitatii schimbarii si impactul acestei schimbari aspra afacerilor)




2.Atitudinea autoritatilor fata de investitiile straine si fata de repartizarea beneficiilor




3.Tendinte catre nationalizari




4.Restrictii birocratice (eficienta administratiei)




5.Respectarea acordurilor contractuale




6.Calitatea serviciilor de suprastructura




7.Calitatea infrastructurii (comunicatii si transporturi)




8.Calitatea responsabililor intreprinderilor sau entitatii debitoare




9.Cresterea economica in tara




10.Inflatia






11.Balanta de plati




12.Facilitati de conversie a monedei locale in valuta




13.Costul fortei de munca/productivitatea




14.Disponibilitatea pe piata locala a creditelor pe termen lung




15.Posibilitatea finantarii pe termen lung in moneda locala, mai ales sub forma cresterii de capital






Tarile sunt clasificate, in functie de punctajul obtinut, astfel:

<= 40 T inaceptabile;

T riscuri ridicate;

T riscuri moderate;

>= 70 T riscuri reduse.

In functie de aceasta apreciere creditorii stabilesc daca acorda sau nu creditul, precum si conditiile de creditare (garantii, termen de rambursare, rata a dobanzii).

Gestiunea riscului de credit global

Principiile gestiunii riscului de credit global


Gestiunea riscului de credit global are la baza doua principii: diviziunea si limitarea riscurilor.

Diviziunea riscului de creditare urmareste evitarea concentrarii riscurilor prin diversificarea plasamentelor si a creditelor in special. Concentrarea clientilor intr-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasa pentru o banca universala: in perioada de recesiune pot interveni greutati de exploatare. In sfera creditarii particularilor, diversificarea portofoliului este in primul rand o diversificare teritoriala. La creditarea agentilor economici impotanta este diversificarea sectoriala sau economica, iar in ceea ce priveste clientii suverani –diversificarea geografica. In cazul Romaniei bancile isi propun o diversificare a portofoliilor institutioanle prin dezvoltarea activitatilor de creditare a sectorului privat.

Pe de alta parte se poate intampla ca intreprinderi de talie mare sa aiba nevoie de creditare care sa depaseasca limita rezonabila de angajament a unei singure banci. De regula, acolo unde gradul de dezvoltare a pietelor o permite, astfel de firme recurg direct la piete pentru a-si asigura finantarea fara intremediar. O alta solutie o reprezinta constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancar este anasamblul bancilor unei singure intreprinderi mari, anasamblu structurat si organizat de o maniera precisa. Aceasta solutie are dezavantajul ca dilueaza responsabilitate bancilor participante, dar si avantajul divizarii riscurilor. Pool-ul permite participarea bancilor mici la finantarea marilor intreprinderi (operatie mai putin riscanta si mai putin costisitoare ) si are si autoritate mai mare in impunerea unui plan de redresare a debitorului in caz de dificultata.

Limitarea riscurilor are caracter normativ si autonormativ. Fiecare banca, in functie de calitatea mediului economic si de evolutia parametrilor sai proprii, asigura limitaea riscurilor in doua feluri: global si analitic, astfel:

-fixind o limita proprie, interna, angajamentul sau global in operatii riscante, (dar rentabile). Se stabileste o limita maxima (de ex. 75%) pentru ponderea activitatilor (plasamentelor) riscante in total active sau relativ la capitalul bancar.

-fixind plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sectoare de activitate sau zone geografice pentru a preveni ca modificari semnificative ale situatiei economice a acestor grupe sa ii afecteze negativ expunerea lor.

Se mai pot stabili plafoane de tip “stop-loss” care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite.

Foarte utile se pot dovedi si limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criza, limite greu de definit in momentul in care criza se produce;preferabil este ca banca sa fie pregatita pentru eventualitatea producerii unei crize, oricat de improbabila ar parea aceasta intr-un context dat.

Pe de alta parte, banca centrala, ca autoritate bancara, isi asuma resposabilitatea limitarii expunerii consolidate la risc in cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autoritatii bancare este de impulsionare, cotrol si sanctionare.

Normele se refera la limitarea riscurilor si vizeaza imprumuturile mari acordate clientilor de catre societatile bancare (Norme BNR 5/1992). Conform acestor norme un imprumut este mare cand suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garantiilor si altor angajamente asumate in numele acestui client, depaseste 10% din capitalul propriu al societatii bancare. Se considera un singur debitor orice persoana sau grup de persoane fizice sau juridice care beneficiaza impreuna sau cu titlu individual de imprumuturi acordate de aceeasi banca si care sunt legate economic intre ele. Suma totala a acestor imprumuturi mari acordate debitorilor nu va putea depasi de 8 ori nivelul capitalul propriu al societatii bancare. Imprumuturile mari acordate unui singur debitor nu pot depasi 20% din capitalul propriu al societatii bancare.

Aceste norme sunt aliniate la standardele europene, stipulate in directiva privind riscurile mari (92/121/CEE). Debitorul mare este definit tot relativ la capital-10% din capitalul propriu si capitalul suplimentar; nici unul dintre acesti debitori nu poate avea fata de banca angajamente mai mari de 25% din capital iar daca debitorul este compania mama, o subsidiara sau alta companie afiliata la acelasi holding, atunci limita este de 20%. Suma acestor riscuri nu poate depasi de 8 ori capitalul bancii. Regula a fost implementata de toate statele membre la nivel national pana la 1 ianuarie 1994.

In Romania clasificarea clientilor se face tinand seama de evaluarea performantelor financiare ale clientilor si de capacitatea acestora de a-si onora la scadenta datoria (Norme 3/1994 ale BNR).

In conformitate cu acestea, evaluarea performantelor financiare se face de catre fiecare societate bancara si creditele vor fi incluse in una din urmatoarele categorii:

-categoria A: perfomante foarte bune, care permit achitarea la scadenta a datoriei, cu mentinerea acestor performante;

-categoria B: perfomante bune, dar fara certitudine pe o perspectiva medie;

-categoria C: perfomante financiare satisfacatoare, cu tendinta de inrautatire;

-categoria D: perfomante financiare scazute si ciclice;

-categoria E: pierderi si incapacitatea rambursarii.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

-bun: rambursari dupa scadentar, cu in intarziere maxima de 7 zile;

-slab:intarzieri la scadentar de pana la 30 zile;

-necorespunzator: intarzieri la scadentar peste 30 zile;


In functie de aceste doua criterii, creditele se clasifica in cale cinci categorii astfel:(vezi tabelul )




Bun

Slab

Necorespunzator

A

Standard

In observatie

Substandard

B

In observatie

Substandard

Indoielnic

C

Substandard

Indoielnic

Pierdere

D

Indoielnic

Pierdere

Pierdere

E

Pierdere

Pierdere

Pierdere

Sursa.BNR.Normele 3/1994

Creditele neperformante

Sunt cele la care apar evenimente la scadentar, intotdeauna creditele din categoriile indoielnice si substandard. Pierderilea au inceput si ele prin a fi credite neperformante.

Creditele neperformante sunt cele care genereaza pentru banca cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins in cazul creditelor trecutela pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic si care sunt acoperite din fondul de rezerva sau fondul de risc. Acoperirea lor duce la o diminuare corespunzatoare a activului si pasivului banci, deci la o restrangere a volumului de activitate. Creditele neperformante sunt pastrate in portofoliu caci nu sunt inca pierderi si au sanse reale de a nu deveni pierderi daca sunt gestionate corespunzator.

Problema este ca ansamblul cheltuielilor legate de gestiunea lor este foarte mare. Pentru banca, aceste cheltuieli includ:

-cresterea prelevarilor obligatorii pentru fondul de rezerva: 50%din valoarea creditului (fonduri avansate plus dobanzi minus garantii) in cazul creditelor indoielnice si 20% in cazul creditelor sub standard;

-cresterea cheltuielilor administrative impuse de gestiunea separata si preferentiala a acestor credite care deja creaza probleme; acestea pot sa apara ca un cost de oportunitate sau ca o cheltuiala suplimentara. Costul de oportunitate apare pentru ca personalul bancii acorda o atentie sporita acestor credite, fara a asigura bancii un profit sporit, ci doar pentru a proteja plasamentele anterioare propriu-zise; se consuma mai mult timp (mai mult personal conventional ) in contacte directe cu clientul, analize si verificari suplimentare. Cheltuielile suplimentare propriu-zise apar daca banca apeleaza la terti pentru rezolvarea unor probleme de specialitate: servicii de evaluare, consultanta, avocati, etc;

-cresterea cheltuielilor juridice in cazul apelului la instanta de judecata;

-deteriorarea imaginii bancii fata de actionari, autoritatea bancara si clienti, in aceasta ordine si in masura in care ponderea creditelor neperformante este in crestere sau a atins deja cote ridicate fata de situatia inregistrata la celelalte banci din sistem.

Pentru minimizarea acestor cheltuieli calea cea mai economicoasa este cresterea calitatii creditelor din portofoliu. Aceasta nu depinde insa exclusiv de actiunile bancii, caci in cele mai multe cazuri un ansamblu de factori (interni si externi) concura la deteriorarea calitatii clientului si la reducerea capacitatii sale de a rambursa creditul. In acest context banca trebuie sa asigure optimizarea factorilor interni de care depinde calitatea potofoliu. Aceasta se poate realiza prin eliminarea erorilor comise de personalul bancii si prin detectia prematura a potentialului de deteriorare a calitatii debitorilor.

Principala cauza a aparitiei creditelor neperformante ramane, oricand si oriunde, incompetenta sau neatentia personalului bancii. Intre cele mai frecvente greseli comise in practica de inspectorii bancii (personalul operativ) se inscriu urmatoarele:

-interviul inadecvat; intervievarea este o operatie dificila; ea necesita experienta, disponibilitate si calitati deosebite de ascultator din partea functionarului bancii. Interviul nu trebuie insa sa se transforme intr-o discutie prieteneasca trebuie sa se axeze pe intrebari la obiect si este de preferat ca lista acestor intrebari sa fie pusa de seful de compartiment la dispozitia fiecarui inspector, adaptata la specificul portofoliului de credite si de clientii pe care acesta ii gireaza. Inspectorul trebuie sa urmareasca obtinerea unor raspunsuri complete, indiferent de turnura pe care o poate lua discutia la un moment dat si fara a uita ca el o conduce. In afara de urmarirea si consemnarea raspunsurilor la intrebari, inspectorul trebuie sa incerce sa aprecieze si calitatile celui intervievat; aceasta pentru a putea discerne eventuale tentative de disimulare a adevarului si pentru a putea aprecia caracterul clientului,stiut fiind ca acesta reprezinta unul dintre factorii esentiali ai calitatii creditului .Daca interviul este efectuat necorespunzator, atunci exista mari (ne)sanse ca aprecierea initiala a clientului sa fie necorespunzatoare si atunci riscam fie sa respingem de la creditare un client viabil, fie sa acceptam un client neperformant sau neserios care va crea bancii probleme pe parcurs, fara o deteriorare a parametrilor sai operationali, deci fara posibilitatea unei avertizari prealabile (doar pentru ca s-a pornit de la o premisa gresita in ceea ce-l priveste). In acest context evaluarea pe baza de punctaj ajuta mult la cresterea gradului de obiectivitate a interviului, permitind si o oarecare comparabilitate a clientilor de un anumit tip.

-Analiza financiara necorespunzatoare; calitatea ei si, cu atat mai putin, utilitatea ei nu trebuie puse la indoiala pentru nici una dintre categoriile de credite acordate de banca. Este evident ca ea are un rol preponderent in luarea deciziei de creditare si in reevaluarea pe parcurs a calitatii clientului in cazul creditelor institutionale; nu trebuie insa neglijat nici in cazul clientilor individuali, desi realizarea ei revine relativ mai scumpa dat fiind valoarea mai redusa a acestor credite. Din nou evaluarea pe baza de punctaj reduce semnificativ aceste cheltuieli si omogenizeaza atat baza de date, cat si aprecierea bancii referitoare la calitatea diferitilor clienti. Inspectorul trebuie sa se convinga de faptul ca datele primite sunt cele reale si actuale si sa se convinga de faptul ca datele primite sunt cele reale si actuale si sa urmareasca procedura sau algoritmul prestabilit de normele interne de creditare. Daca sistemul de indicatori este relevant si daca algoritmii sunt corect formulati si aplicati, atunci si rezultatele trebuie sa fie edificatoare. Folosirea unui soft adecvat si nu foarte scump permite practic eliminarea tuturor erorilor de calcul. Raman de evitat doar cele referitoare la baza de date si de interpretare (daca nu avem punctaj sau daca punctajul este chiar la limita baremului).

-Necunoasterea activitatii clientului;poate crea probleme extrem de serioase data fiind incapacitatea inspectorului de a interpreta corect informatiile de care dispune si de a aprecia riscul sectorial specific domeniului (pietelor) de operare al clientului respectiv. In acest caz el poate aprecia corect doar in mod intamplator evolutia nevoilor de finantare, esalonarea ratelor de rambursare, garantiile solicitate, valoarea si pretul creditului. Principala dificultate, la care normele de creditare nu pot suplini capacitatea si experienta indicatorului, este cea legata de lichiditatea clientului si esalonarea rambursarii. La o esalonare necorespunzatoare si clientul va fi nemultumit caci va trebui sa depuna un efort suplimentar pentru a-si onora obligatiile, si banca ar putea avea de pierdut daca acest client nu reuseste sa faca fata acestor dificultati suplimentare, practic create de banca.

-Garantarea defectoasa a creditelor; garantarea poate crea probleme fie bancii, fie clientului in cazul in care ea nu se incadreaza in normele stabilite de banca. Pentru client problemele pot sa apara la o garantare excesiva; el poate fi nemutumit si, daca nu este client captiv sau foarte vechi si, mai ales atunci cand conditiile de servire oferite de concurenti sunt mai avantajoase, banca il poate pierde. Pentru banca riscul este mare daca nu s-au solicitat garantiile corespunzatoare din punct de vedere caliatativ si cantitativ. Aceasta deoarece in caz de lichiditate a acestora banca nu poate acoperi angajamentele clientului respectiv si, cu toata cheltuiala suplimentara legata de angajarea unor proceduri specifice, ea se afla de fapt in pierdere. Inspectorul sau personalul compartimentului de specialitate trebuie sa verifice cu atentie si cu resposabilitate existenta, concordanta cu normele interne si valoarea garantiilor oferite.

-Documentatia incorecta; este o conditie de calitate extrem de usor de indeplinit daca nu exista intentia de frauda, daca nu se da dovada de subiectivism si daca se acorda suficienta atentie angajarii raspunderii bancii prin semnaturi autorizate.

-Controlul si urmarirea calitatii clientilor;s unt proceduri care se angajeaza atat initial cat si periodic, pe parcursul derularii ansamblului raporturilor dintre banca si client si nu exclusiv pe parcursul procesului de creditare. Permit inspectorului formarea unei imagini corecte si actuale referitoare la capacitatea de plata a clientului si evolutia acestuia, esentiala pentru luarea unor masuri corective, atat in beneficiul bancii, cat si in beneficiul clientului.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani