Constitutia Europei - Noua Constitutie a Europei referat

cls. a VIII- a A Lungeanu Cezar

Constitutia in Europa

-Noua Constitutie a Europei

In afara de Legea fundamentala, UE a capatat si o deviza, care va fi al treilea simbol european, alaturi de steagul cu stele si de imn

Oficialitati din cele 25 de tari ale Uniunii Europene au la Roma la ceremonia semnarii Constitutiei europene, primul pas pe drumul crearii unei Uniuni Europene "mai eficiente, mai sigure, mai puternice economic si mai juste", dupa cum au apreciat inaltii demnitari participanti la evenimentul solemn. Festivitatea semnarii - care a debutat cu intonarea imnului european - "Oda bucuriei" din Simfonia a IX-a lui Ludwig van Beethoven - a avut loc la Capitoliul roman (Campodoglio), in aceeasi incapere in care, pe 25 martie 1957, s-a semnat actul fondator al UE.

" Reusita Uniuni este reusita tuturor europenilor. In numeroase locuri din lume este privit cu admiratie ceea ce noi realizam impreuna", a declarat Jan Peter Balkende, premierul Olandei, care asigura presedintia rotativa a Uniunii. La rindul sau, presedintele tarii gazda, Carlo Azeglio Ciampi, a salutat semnarea documentului, aratind ca "acesta este actul de nastere al unei uniuni politice, nu numai economice si sociale; este un eveniment unic in instoria continentului nostru, un moment de cotitura in istoria umanitatii". Liderii a trei dintre tarile candidate - Bulgaria, Romania si Turcia - au fost invitati la ceremonia de la Roma pentru a semna Actul Final al Conferintei Interguvernamentale - un document politic ce cuprinde rezultatul negocierilor din cadrul Conventiei privind viitorul Europei, rezultat agreat de Consiliul European de la Salonic, din 17-18 iunie 2004.

Uniti in diversitate

Pentru prima oara in istoria sa, Uniunea Europeana are si o deviza, "Uniti in diversitate", inscrisa oficial in Constitutia europeana. Deviza devine astfel cel de-al treilea simbol al organizatiei, alaturi de steag si imn. Ea s-a nascut in urma unei initiative lansate cu cinci ani in urma de cotidianul francez "Vest-France", la care au participat 80.000 de elevi din cele 15 state cite numara Uniunea la acea data. Dintre cele 2500 de propuneri primite, la preselectie au ramas in concurs 142, iar pe 4 mai 2000, la Bruxelles, un juriu alcatuit din 15 personalitati europene, a ales in final "Uniti in diversitate".

Cum va functiona UE

Noua Constitutie europeana contine mai multe inovatii, ce vor schimba modul de functionare a Uniunii.
- Sfirsitul presedintiei prin rotatie - Consiliul european va alege, prin majoritate calificata, un presedinte pentru doi ani si jumatate, inlocuind sistemul actual de rotatie semestriala. Presedintele va asigura reprezentarea UE pe scena internationala, fara a incalca prerogativele ministrului afacerilor externe al Uniunii, sau ale Comisiei Europene.

- Ministerul de Externe al UE - Politica externa si de securitate comuna va fi condusa de un ministru european al afacerilor externe.

- Comisia Europeana, restrinsa - Incepind din 2014, Comisia Europeana va avea un numar de comisari egal cu doua treimi din numarul statelor membre, doar daca acestea nu vor decide in unanimitate sa pastreze vechiul sistem (un comisar pentru fiecare tara), care ramine in vigoare pina la acea data.
- Un parlament european cu puteri sporite - Parlamentul European va cistiga putere de codecizie legislativa in mai multe domenii, inclusiv cele mai sensibile, precum justitia si afacerile interne.

- Majoritatea calificata cistiga teren - In cadrul unei Uniuni cu 25 de membri, unanimitatea risca sa fie extrem de dificil de atins, astfel incit noua Constitutie sporeste numarul domeniilor in care deciziile vor fi luate prin majoritate calificata. In domenii precum politica externa comuna se mentine regula unanimitatii. Incepind din 2009, o decizie va fi adoptata de majoritatea calificata a Consiliului de Ministri daca va obtine sustinerea a 55% din statele membre, reprezentind 65% din populatia europeana.

-Constitutia Europei

Un titlu de genul celui de fata ar parea, pentru unii, straniu sau cel putin greu de inteles. Pentru ce Constitutia Europeana ar putea fi considerata o 'fata morgana', cum ar putea ea deveni obiect de 'adulatie' si in ce masura ar putea sa constituie un nou 'decalog' al tarilor ce fac parte din continentul european?

O logica exista totusi, pentru ca ideea Constitutiei Europene (nu in sensul modern, ci de 'constitutio', asezare) este veche, practic de cand s-au constituit primele formatiuni statale pe continentul european. Viziunea cu privire la instituirea unei reglementari europene a fost avuta in vedere - intr-un fel sau altul - de Platon, Socrate, Cicero si, mai ales, de imparatii romani. Pax romana se dorea ea insasi o 'Constitutie' in sensul cel mai strict, juridic, al cuvantului. Deja dreptul roman incepuse sa se aplice intregii Europe, luand locul legilor barbare¹.

A urmat perioada Evului Mediu, in care Biserica a incercat - nu fara succes - sa polarizeze energiile si capacitatile popoarelor europene in slujba valorilor crestine. 'Marea schizma', ca si destramarea imperiului roman - ce avusese loc cu 500 de ani mai devreme - au franat pentru moment elanul integrator dar au facut loc altor proiecte, altor incercari de a gasi modalitati de institutionalizare a puterii politice la nivelul intregului continent.

De fapt, in toata aceasta perioada indepartata au existat multe proiecte federaliste, de asociere a statelor, de creare a unor confederatii sau, eventual, chiar de unificare a statelor europene sub sceptrul unui singur conducator politic sau, eventual, chiar al conducatorului Bisericii crestine.

Din punctul de vedere al sursei de unde proveneau, aceste proiecte se prezentau sub doua modalitati: proiecte izvorate din dorinta unor monarhi - sau cu sprijinul acestora daca erau intelegatori, la valorile europene, sau, pe de alta parte, din initiativa unor oameni de stiinta, a unor juristi, teologi, oameni care depaseau cu mult valorile timpului lor dar care bateau - de cele mai multe ori zadarnic - la portile imperiale sau regale, de unde sperau sa obtina un sprijin in proiectele lor.

Din marea categorie a proiectelor sprijinite de puternicii oameni ai vremurilor se poate mentiona Proiectul regelui George al VI-lea Podiebrad al Boemiei, Proiectul regelui Henric al IV-lea, iar din cea de a doua - mult mai numeroasa - incercarile lui Pierre Dubois, Maximilian Bethune, Saint Pierre, Emeric de Crucé, Abatele Grégoire si multi altii.

Ideea Constitutiei Europene - in sensul pe care l-am aratat, de constitutio - era, desigur, mult diferita de ce se intelege azi prin Constitutie Europeana. Era vorba in fapt de anumite proiecte de organizare confederala, mai mult sau mai putin indraznete, care trebuiau sa asigure in principal incetarea razboaielor si solutionarea pasnica a diferendelor dintre principii europeni. Si atunci, nu avem dreptul sa calificam aceste proiecte ca tinand de ceea ce se intelege prin 'fata morgana', adica o imagine, o himera, care dispare cand te trezesti in apropierea ei?

Explicatia esecului tuturor acestor proiecte rezida, in lipsa de interes politic al unor monarhi, al unor factori politici care nu voiau sa-si vada stirbite prerogativele de a declansa razboaie de cuceriri de teritorii. Numai vremelnicele cruciade pentru eliberarea Sfantului Mormant (determinate insa si de ratiuni economice), au reusit sa cimenteze vremelnic o unitate intre principii continentului european, unitate care suferea imediat cand alte interese economice sau de cucerire apareau la orizont.

Elaborarea Constitutiei Europene nu s-a deosebit cu nimic, intr-o anumita masura, de proiectele mentionate si mult timp s-a considerat ca va avea soarta lor. Dupa cum se stie, ideea unei Constitutii pentru Europa a fost enuntata initial de diplomatii germani prin glasul lui Ioshka Fischer in anul 2000, fiind preluata apoi de francezi si materializata, in cele din urma, in initiativa convocarii Conferintei de la Bruxelles pentru Viitorul Europei², adoptata la Laeken, la 15 decembrie 2001. Ar fi gresit sa credem insa ca intrunirea acestui forum european semi-guvernamental, semi-popular, dublat de reuniuni ale tineretului si organizatiilor neguvernamentale, s-a facut numai din dorinta de a dota Europa cu o anume 'constitutie'. Interese si ratiuni mai puternice erau prezente atunci. Uniunea Europeana (de fapt trei mari institutii guvernate de trei autoritati - CECO, CEE si EURATOM) simtea nevoia unei restructurari. Pe de o parte, factorii de conducere comunitari ajunsesera de mult la concluzia ca Europa trebuie sa se apropie de cetateni, ca exista destula indiferenta fata de institutiile comunitare, iar cetatenii europeni sunt inca destul de sceptici in ce priveste reforma Europei. 'Proiectul Spinelli' (1954), desi elogiat de parlamentarii europeni, nu a putut declansa la timpul respectiv o actiune de forta pentru reforma institutiilor comunitare. Acest lucru s-a produs mai intai la Nisa, in anul 2000, si apoi la Laeken in 2001, cand problema reformei institutiilor comunitare si (ca o fateta a acesteia) elaborarea Constitutiei Europene s-au dovedit a fi devenit o necesitate imperioasa pentru insasi supravietuirea procesului comunitar si adaptarea sa la noile conditii istorice.

Calificativul de 'fata morgana' ar fi fost pe deplin potrivit in conditiile incercarilor de a elabora un document general, cuprinzator, obligatoriu pentru toate statele europene si pentru toti cetatenii lor.

Conventia de la Bruxelles nu a fost, evident, un 'turn Babel', dar punctele de vedere, framantarile, divergentele de opinii au fost mari. Problemele cele mai controversate care au retinut mult timp atentia participantilor au vizat relatia dintre Parlamentul European si parlamentele nationale, prerogativele executivului european, modalitatile de vot in cadrul Consiliului European in conditiile prevalentei sistemului de vot cu majoritate calificata, modalitatile prin care trebuia aplicat si respectat principiul subsidiaritatii.

Consideram de aceea ca nu este lipsit de interes a releva cateva din discutiile purtate pe marginea subsidiaritatii si raporturilor dintre Parlamentul European si parlamentele nationale, discutii care reflecta cat se poate de clar starea de spirit si diferentele de opinii pe care le-am mentionat mai sus. Problema era de fapt mult mai delicata si anume aceea de a stabili daca prin intrarea in vigoare a Tratatului European statele europene isi vor pierde suveranitatea, sau aceasta va fi redusa la dimensiunile unui concept nominal, ori daca Uniunea va fiinta mai departe ca o asociatie de state egale, suverane, in care nu se va produce - ceea ce doreau cel mai putin statele mici - o preponderenta inevitabila a marilor puteri europene asupra celorlalte state in cadrul unui mecanism decizional, din care acestea sa fie practic excluse.

Desi in cadrul dezbaterilor au fost avansate numeroase propuneri interesante, acestea nu au fost retinute in 'Documentul final'. Astfel, nu s-a acceptat ideea unui comisar european care sa vegheze la res­pectarea principiului subsidiaritatii, nu s-a retinut propunerea recunoasterii unui 'drept de veto' parlamentelor nationale, ci numai posibilitatea acestora de 'a alerta' institutiile comunitare in legatura cu proiectele de acte normative comunitare, care nu vor fi obligate decat sa 'reexamineze' actele in cauza, putandu-le - fireste - mentine daca apreciaza necesar etc.

In ceea ce priveste 'adulatia', aceasta poate fi calificata ca atare daca ne gandim la hiperentuziasmul unor institutii federaliste care au vazut in perfectarea acestui proiect o intruchipare mesianica a proiectului 'federalizarii Europei'. Insusi presedintele Giscard d'Estaing si o serie de apropiati ai sai nu se sfiiau sa compare, la inceputul lucrarilor, Conventia de la Bruxelles cu Conventia de la Philadelphia din 1787, care a pus bazele federatiei americane. Optimismul exagerat manifestat de unii oameni politici, agentii de presa si chiar institutii neguvernamentale, s-a dovedit insa repede a fi o 'perdea de fum'. In conditiile nesfarsitelor controverse cu privire la raportul dintre 'national' si 'european', ale tratativelor diplomatice indelungi si de cele mai multe ori sterile, care vizau numarul de voturi in Consiliu al fiecarei tari, entuziasmul 'ideatic' a cedat locul unor negocieri pragmatice. Cele 16 luni de negocieri si dezbateri aprinse au dus la concluzia ca nu este deloc productiv a pierde timpul cu declaratii ultraoptimiste si a face comparatie cu Conventia de la Philadelphia, ci este preferabil a cauta cu rabdare solutii negociate, care sa fie convenabile pentru toate categoriile de tari. Un lucru esential a fost acela ca, in forma finala, calificativul de 'Constitutie Europeana' a fost inlocuita cu aceea de 'Tratat constitutional', ceea ce este, evident, departe de ceea ce se dorea initial - o constitutie statala in intelesul exact al cuvantului³.

Adoptarea textului Tratatului Constitutional de catre Conferinta de la Bruxelles nu a fost totusi un eveniment care s-a produs in conditii de unanimitate. Un numar de opt membri ai Conventiei au semnat un document separat, in care au formulat critici destul de serioase la adresa documentului adoptat si in legatura cu modul in care s-au desfasurat lucrarile.

Intr-un studiu publicat chiar in timpul desfasurarii lucrarilor Conventiei, Pierre Calame propunea de pilda elaborarea unui nou concept si anume acela al 'subsidiaritatii active'⁴, prin aceasta intelegandu-se ca nici o problema contemporana nu poate fi tratata la un singur nivel de guvernare, iar arta guvernarii presupune a se asigura in acelasi timp maximum de unitate, dar si de diversitate, respectul diferentelor de context, de cultura si de aspiratii. Organizatia 'L'autre Europe'⁵ a propus, in ce priveste subsidiaritatea, ca sa i se recunoasca fiecarui parlament national un drept de veto in masura sa-i permita sa refuze un text european pe care l-ar considera contrar subsidiaritatii sau depasind competentele delegate.

Asociatia Europeana a Juristilor pentru Democratie si Drepturile Omului in Lume⁶ considera nejusta ignorarea drepturilor sociale, ridicarea ordinii neoliberale la rang de principiu constitutional si lipsa unor prerogative democratice conferite Parlamentului European. Aceeasi organizatie critica acceptarea interventiei militare, neglijarea rolului sindicatelor si lipsa unor referiri speciale la drepturile muncitorilor migranti.

In contextul criticilor pe care le-am mentionat, o atentie deosebita merita acordata si punctelor de vedere 'dizidente', exprimate in cursul Conventiei si la care a facut referire insusi presedintele Valéry Giscard d'Estaing in raportul prezentat Presedintelui Consiliului European la Roma, la 18 iulie 2003. Astfel, documentul anexa al raportului⁷, semnat de un numar de opt membri ai Conventiei - la care ne-am referit si care au refuzat sa-si manifeste acordul cu documentul adoptat - intitulat 'Contraraportul Europa democratiilor' (anexa 3 la raport), regreta faptul ca sarcinile enuntate de Declaratia de la Laeken nu au putut fi realizate la parametrii doriti. Acest document considera ca parlamentele nationale isi pierd din influenta in raport de institutiile comunitare iar proiectul creeaza 'un nou stat european centralizat, mai puternic, mai indepartat', favorizand oamenii politici, 'mai birocratic si adancind prapastia intre conducatori si condusi'.

Tratativele purtate in cadrul intalnirilor la nivel inalt ale Consiliului European de la Salonic si Roma, conferintele ministrilor de externe pe aceasta tema de la Roma si Bruxelles, opozitia pe care au manifestat-o mult timp anumite delegatii (Spania si Polonia)⁸ - care cu greu s-au lasat convinse la 18 iunie a.c. sa accepte in final documentul⁹ - conduc la impresia ca nu toti partenerii europeni au sentimentul ca modul in care este structurata fizionomia raporturilor dintre diversele mecanisme comunitare, distribuirea competentelor, procedura de vot, reflecta pe deplin interesele nationale ale statelor.

Dupa cum arata in mod plastic analistul si publicistul italian Giovanni Grevi, dupa acceptarea documentului, semnat la 18 iunie, «Ciorovaielile diplomatice, sedintele neconcludente de geometrii variabile, dezinteresul popular in alegerile europene, cu greu pot fi considerate de bun augur pentru viitorul integrarii europene. Pe de alta parte, exista sentimentul, in multe capitale, ca Europa nu trebuie acum sa se opreasca si ca solutii alternative trebuie sa fie elaborate pentru a permite un viitor progres. Cel mai bun lucru care s-ar putea spune despre Constitutia Uniunii este acela ca ea seamana cu o fiinta hibrida, avand un slab simt al directiei»¹⁰.

In comparatie cu textul elaborat de Conventia de la Bruxelles, noul text cuprinde cateva modificari importante. Astfel, s-a acceptat ideea alegerii unui presedinte al Consiliului European pe termen de doi ani si jumatate, renuntandu-se la principiul rotatiei; au crescut prerogativele Parlamentului European; s-a instituit functia de ministru de externe al Uniunii Europene; numarul comisarilor europeni a ramas provizoriu la 25 (numarul actualilor membri ai Uniunii Europene), respingandu-se propunerea reducerii numarului acestora; a fost instituita o clauza de 'solidaritate' impotriva terorismului; s-a introdus posibilitatea promovarii unei 'legi populare' de un milion de cetateni europeni s.a.

Elementul cel mai important ramane insa ratificarea documentului adoptat, ratificare ce urmeaza a se face in unele tari la nivelul parlamentelor, iar in altele in baza unor referendumuri populare organizate la nivel national (de pilda Danemarca, Irlanda, Spania, Franta, Marea Britanie s.a.). Experienta acestor referendumuri este insa inselatoare, pentru ca istoria comunitatilor europene cunoaste destule cazuri cand asemenea referendumuri nu au permis ratificarea unor tratate sau au dus la intarzierea lor (de pilda, Norvegia a refuzat in 1972 si apoi din nou in 1994 sa adere la Comunitatile Europene; Danemarca a refuzat in 1992 sa ratifice Tratatul de la Maastricht, dar in final l-a ratificat la 18 mai 1993; Irlanda a votat pentru respingerea Tratatului de la Nisa in 2001, dar l-a acceptat in cadrul unui nou referendum, care a avut loc la 19 octombrie 2002 etc.).

In conditiile in care, la cele mai recente alegeri pentru Parlamentul European, in unele tari au obtinut majoritatea formatiuni politice 'eurosceptice', este greu de spus de pe acum care va fi rezultatul acestor referendumuri, mai ales cand domneste inca un grad destul de mare de indiferenta a cetatenilor europeni fata de institutiile comunitare. Exista, din pacate, inca sentimentul - in foarte multe tari - ca 'birocratia' de la Bruxelles tinde sa ia locul institutiilor nationale. La o asemenea idee adera de multe ori oameni politici cunoscuti sau organe de presa importante. Ziarul berlinez 'Die Welt', sub titlul sugestiv 'Birocratia dezlantuita', face o comparatie intre Constitutia Europeana si Constitutia S.U.A., care este de zece ori mai mica. Sunt citate cuvintele lui Ronald Reagan, care amintea ca 'americanii sunt o natiune care si-a creat un guvern', apreciindu-se ca lucrurile stau invers in Europa, unde Uniunea Europeana 'este un guvern in cautarea unei natiuni'. 'Mai precis: Uniunea Europeana este un guvern lipsit de natiunea care sa-i confere legitimitate. Nu exista nici azi o identitate europeana, alta decat cea data de suma partilor ei componente'¹¹.

In circumstantele mentionate, o pozitie 'narcisista' fata de Tratatul Constitutional European este nu numai lipsita de fundament stiintific, dar si contraproductiva. Promovarea textului Tratatului Constitutional European va avea efect numai daca masele, cetatenii europeni vor fi pe deplin convinsi de utilitatea si de avantajele pe care le prezinta pentru ei noul document.

Marea problema a acestei ratificari va fi aceea daca natiunile vor fi convinse ca drepturile lor vechi, garantate prin tratate, institutiile lor stravechi care reflecta traditii seculare, moravuri si un anumit mod de organizare, nu vor fi abolite de o birocratie rigida, care nu numai ca nu le va intelege interesele, dar va trece peste ele cu usurinta, fara prea multe scrupule, in considerarea unor idealuri superioare europene.

Ultima problema pe care dorim sa o analizam priveste 'decalogul'. Dupa cum se stie, in 1975 la Helsinki, Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa a adoptat un 'Act final' in care au fost fundamentate relatiile dintre statele europene pe baza a zece principii, denumite 'Decalogul de la Helsinki'. Intre aceste principii figureaza desigur, la loc de cinste, egalitatea suverana, suveranitatea insasi si neamestecul in treburile interne. Ideile ce vizeaza desfasurarea relatiilor europene ca relatii interstatale au fost reafirmate de fapt in Carta de la Paris din 1990 si chiar in Statutul Europei din 1949, care a fost pastrat intact in pofida extinderii considerabile si a acestei organizatii. Termenul de 'Tratat Constitutional' conferit documentului elaborat la Bruxelles si promovat cu atata truda si negocieri intense la reuniunea de la Bruxelles de la sfarsitul lunii iunie 2004 evoca imaginea unor relatii interstatale la nivel european. Fiind un 'tratat', Tratatul Constitutional va trebui, fireste, sa se supuna regulilor generale care guverneaza materia tratatelor.

Fara a evoca aci unul dintre capitolele cele mai importante ale dreptului international, ne vom multumi sa aratam ca exista anumite reguli de interpretare a tratatelor care au fost consacrate de o indelunga practica. Asa, de pilda, se vorbeste despre interpretarea istorica, logica, sistematica a tratatelor, despre regulile aplicabile in cazul conflictului intre diferite tratate, despre procedurile de urmat in cazul unor divergente intre state ce ar viza interpretarea tratatelor etc.

Pe de alta parte, este de aratat ca Tratatul Constitutional European permite retragerea oricarui stat membru in conditii exprese, specificate in tratat. El consacra intr-adevar marile principii ale integrarii, printre care prioritatea legislatiei comunitare, aplicarea ei directa etc., dar permite in final ca acestei integrari - oricat de puternica ar fi - sa i se puna capat 'ex abrupto' de un stat care ar considera ca interesele sale nu-i mai permit sa ramana in comunitate. In conditiile in care Constitutia Europeana a devenit un tratat interstatal, nimic nu ne indreptateste sa credem ca ea va putea fi considerata 'altfel' decat toate tratatele europene, sau anihiland 'dintrun foc' toate principiile traditionale pe care aceste tratate le-au consacrat pana acum.

Care va fi pozitia, in viitor, a statelor europene? Vor actiona ca state suverane in cadrul O.N.U., in cadrul Consiliului Europei, dar in cadrul Uniunii Europene vor fi considerate state semi-suverane, precum statele din fostul bloc sovietic in anii '50? Adeziunea la principiile comunitare si modelarea intregului sistem de drept national in spirit comunitar va afecta radical - pana la anihilare - personalitatea si individualitatea unor diverse institutii juridice nationale?

Asa cum este bine cunoscut, natiunile si statele nationale reprezinta categorii istorice, majoritatea conturandu-si identitatea si statutul international inca din secolul XIX. Pe parcursul timpului, intre natiuni, intre statele nationale au fost stabilite diverse forme de colaborare, unele simple si foarte putin angajante, dar altele mult mai aprofundate, mergand pana la fuziuni, confederatii sau uniuni de state.

Viata internationala a fost martora unor feno­mene de apropiere si de respingere, care s-au soldat cu secesiuni, revolutii politice, redimensionarea raporturilor regionale sau mondiale sau chiar imbogatirea sau, uneori, reconsiderarea setului de principii pe care se intemeiau raporturile dintre natiuni

De notat este faptul ca nicaieri in lume fenomenul prezentei statelor, a prerogativelor lor suverane, nu a fost pus in discutie. Se justifica intru totul ceea ce scria, la timpul sau, ilustra scriitoare franceza, Germaine de Staël, care estima ca: 'Imi vine greu sa cred ca e de dorit ca lumea intreaga sa piarda orice culoare nationala, orice originalitate de simtire si gandire'¹².

State puternice, care joaca un rol considerabil in viata internationala, precum S.U.A., Rusia, China, nu s-au gandit niciodata sa renunte la propria lor suveranitate, idee la care nu renunta, de altfel, nici cele mai mici state ale lumii, care au devenit in ultimii ani membre ale O.N.U.

«Declaratia Mileniului», adoptata la 8 septembrie 2000, prin consens, de catre Adunarea Generala a O.N.U. cu participarea sefilor de state si de guverne ale tarilor membre ale O.N.U., reafirma angajamentul acestora «de a sprijini toate eforturile pentru mentinerea suveranitatii si egalitatii statelor, respectul pentru integritatea lor teritoriala si independenta lor politica»¹³.

In aceasta ordine de idei, Tratatul Constitutional cuprinde si el o serie de prevederi importante care din punct de vedere principial ofera argumente puternice pentru a considera Uniunea Europeana, chiar in noile conditii, ale perfectarii tratatului, o asociatie de state suverane. Astfel, chiar in art.I-3 care se refera la obiectivele Uniunii, se arata, in ultimul alineat al pct.3, ca 'Uniunea va respecta diversitatea sa culturala si lingvistica si va asigura ca mostenirea culturala a Europei este aparata si promovata'¹⁴.

In ceea ce priveste relatiile dintre Uniune si statele membre, art.I-5 prevede in mod neechivoc ca 'Uniunea va respecta identitatea nationala a statelor membre, inerenta in ce priveste structurile lor fundamentale politice si constitutionale, inclusiv in ceea ce priveste autonomia regionala si locala'. Ea va respecta functiile esentiale ale statului, inclusiv pe acelea care urmaresc sa 'asigure integritatea teritoriala a statului, mentinerea ordinii publice si apararea securitatii interne'.

Dand o expresie cat se poate de clara existentei unor raporturi pe baza suveranitatii, Constitutia Europeana prevede in art.I-59 - la care ne-am mai referit - posibilitatea oricarui stat european de a se retrage din Uniune, in conformitate cu prevederile inscrise in Tratatul Constitutional.

Prin urmare, concluzia acestei incercari de a aborda problema Constitutiei Europene 'sine ira' poate fi numai aceea ca natura relatiilor ce se stabilesc intre statele europene - relatii durabile de cooperare aprofundate, de solidaritate si sprijin - nu poate afecta in nici un caz organizarea lor politica, institutiile nationale, ci numai va conditiona subordonarea lor unei noi forme de solidaritate.
Recenta reforma constitutionala care a avut loc in anul 2003 in Romania¹⁵ nu vorbeste nicaieri de operarea unui 'transfer de suveranitate', care - principial - ar fi de altfel imposibil de efectuat, dat fiind faptul ca suveranitatea este inalienabila si indivizibila. Se vorbeste numai de 'transferarea unor atributii' catre institutiile comunitare si de 'exercitarea in comun cu celelalte state membre' a unor competente prevazute de tratate.

Noul text constitutional recunoaste prioritatea prevederilor tratatelor comunitare si aplicarea directa a dreptului comunitar, dar specifica totodata ca Parlamentul, presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecatoreasca 'garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate'. Se prevede, totodata, ca Guvernul transmite celor doua Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu inainte ca acestea sa fie spuse aprobarii institutiilor Uniunii Europene.

De remarcat este faptul ca Parlamentul Romaniei a refuzat sa accepte o propunere care viza eliminarea din primul articol al Constitutiei a sintagmei ca Romania este 'un stat national'.

Prevederile constitutionale pe care le-am citat ale art.148 se coroboreaza cu acelea care definesc Romania ca fiind un stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil (art.1 pct.1), cu prevederile potrivit carora in Romania respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie (art.1 paragraf 5), cu acelea care dispun ca 'teritoriul Romaniei este inalienabil' (art.3) si mai ales cu prevederile art.2 alin.1, care dispun ca 'Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum'.

Din economia tuturor acestor texte pe care le-am citat rezulta faptul ca nimeni nu a avut in vedere a se lua in considerare ideea ca prin aderarea Romaniei ar fi diminuate prerogativele suverane. In conditiile in care in literatura de specialitate, dar si in constitutiile altor state, au fost introduse prevederi care recunosc existenta unor 'transferuri de suveranitate', pozitia Romaniei ni se pare a fi cea mai corecta raportata la principiile dreptului international in vigoare, la practica statelor si la realitatile lumii contemporane.

Ramane a conchide ca ideea europeana si suveranitatea natiunilor nu trebuie abordate in nici un caz ca doua concepte antagoniste16 Daca la timpul sau Napoleon, invins in razboaie si izolat la Sfanta Elena, avea sa declare ca federatia europeana 'va sosi mai devreme sau mai tarziu, prin forta lucrurilor'¹⁷, o asemenea federatie nu poate sa reprezinte altceva decat o asociere de 'state natiuni' si nu o juxtapunere de provincii, länderuri, regiuni autonome, districte sau cum ar dori sa le defineasca adeptii unor proiecte care pot fi calificate ca fiind cel putin 'nerealiste'.