ANALIZA CRITICII DEMOCRATIEI ATENIENE IN FILOSOFIA LUI PLATON referat





CIOBAN MARCELA FLORICA


STIINTE POLITICE, IDD, ANUL III






ANALIZA CRITICII DEMOCRATIEI ATENIENE

IN FILOSOFIA LUI PLATON



La fel ca orice alt om, un filosof nu-si poate alege, dupa bunul sau plac, locul si timpul nasterii. Nimanui nu-i este insa indiferent unde si cand s-a nascut. Aceste doau date initiale ii determina fiecarui om drumul in viata. Cu atat mai mult locul si timpul nasterii conteaza in cazul unui mare filosof, ele hotarandu-i nu doar drumul in viata, dar determinandu-i in mod esential si coordonatele principale ale gandirii. In cazul lui Platon, timpul si locul nasterii sale sunt: anul 427 i.Hr., in Atena.

Platon a trait intr-o perioada de razboaie si de lupte politice care a fost mai zbuciumata decat cea care-l rascolise pe Heraclit. In timpul copilariei si al adolescentei sale, destramarea vietii tribale dusese in cetatea sa natala, Atena, la o perioada de tiranie, iar apoi la instaurarea unei democratii care sa straduit din rasputeri sa se apere impotriva oricarei incercari de reintroducere a tiraniei sau a oligarhiei, adica a dominatiilor familiilor aristocratice fruntase. In anii tineretii lui Platon, Atena democratica era angajata intr-un razboi impotriva Spartei – orasul-stat dominant care pastrase multe din legile si obiceiurile vechii aristocratii tribale. Razboiul a dus la prabusirea cetatii ateniene si a unui regim de teroare numit guvernarea celor Treizeci de Tirani. Reinstaurarea democratiei si a pacii n-a insemnat pentru Platon dobandirea linistii deoarece dascalul sau iubit, Socrate a fost judecat si executat, iar el si alti concetateni din cercul lui Socrate au parasit Atena.

Scopul spre care Platon nazuieste este posibilitatea oamenilor de a opri decaderea pe mai departe in domeniul politic prin impiedicarea oricarei schimbari politice. Platon incearca sa infaptuiasca acest scop prin instaurarea unui stat ferit de relele tuturor celorlalte state, gratie faptului ca nu degenereaza, ca nu se schimba. Statul ferit de raul schimbarii si coruptiei este statul ideal, perfect. Credinta in lucruri perfecte si neschimbate este numita ,,Teoria Formelor sau a Ideilor”.

Conform dialogului ,,Republica”, forma originara sau primitiva a societatii, care se aseamana cel mai indeaproape cu Forma sau Ideea de stat, cu ,,statul ideal”, este un regat

al oamenilor celor mai intelepti si mai asemanatori cu zeii. Acest oras-stat este atat de apropiat de perfectiune incat este greu de inteles cum se poate schimba. Dar, schimbarea se produce. Platon considera ca vraja launtrica, razboiul de clasa, intaratat de interesul egoist, de cel material si economic indeosebi, este principala forta a ,,dinamicii sociale”. Cele patru perioade principale ale degenerarii politice sunt descrise de Platon astfel: dupa statul perfect vine intai ,,timocratia”, carmuire exercitata de nobili ce urmaresc onoarea si gloria; apoi oligarhia, carmuirea familiilor bogate; iar apoi ,, democratia”, domnia libertatii care inseamna anarhie; iar la urma ,,strasnica tiranie, al patrulea si ultimul stadiu de boala al unei societati”. Identificand democratia cu anarhia, democratii sunt descrisi drept destrabalati, meschini, insolenti, anarhici si nerusinati, niste oameni care traiesc numai pentru placeri si pentru satisfacerea unor dorinte desarte si impure.          

Platon era un adversar inversunat care condamna democratia, considerand-o drept guvernare a celor nechemati. Argumentele principale ale lui Platon sunt:

masa populara (oi polloi) este asimilabila prin natura sa cu un animal sclav sub raportul pasiunilor si al intereselor sale trecatoare, sensibil la linguseli, inconstant atat in iubirile cat si in urile sale: a I se incredinta puterea, insemna a accepta tirania unei fiinte incapabile de o minima reflexie si rigoare;

atunci cand masele isi desemneaza magistratii, o fac in functie de competentele pe care ele cred ca le-au constatat – mai ales calitati de limbaj - , vazand in acestea capacitatea politica;

in ce priveste pretinsele discutii din Adunarile populare, acestea nu sunt decat dispute, confruntari intre opinii subiective, inconsistente, ale caror contradictii si lacune denota cu prisosinta insuficienta.

Dar sa vedem ce este democratia, ceea ce critica Platon.

Din vremuri stravechi, unii oameni si-au imaginat un sistem politic ai carui membrii

se considera egali din punct de vedere politic, guverneaza impreuna si sunt inzestrati cu toate calitatile, resursele si institutiile necesare pentru a se autoguverna. Aceasta idee, ca si metodele ce o pun in aplicare, a aparut in prima jumatate a secolului al V-lea i.Hr. la greci care, desi putini la numar si asezati pe un fragment minuscul din suprafata lumii, au exercitat o imfluenta exceptionala in istoria universala. Grecii, indeosebi atenienii, au fost primii care au produs ceea ce Dahl numeste prima transformare democratica: de la ideea si practica guvernarii de catre cei putini la ideea si practica guvernarii de catre cei multi. Pentru greci singurul loc propice democratiei era statul-cetate.

In viziunea greaca, o ordine democratica ar trebui sa satisfaca cel putin sase cerinte:

Cetatenii trebuie sa aiba interese indeajuns de armonioase ca sa poata impartasi si sa actioneze in numele unui puternic simt al binelui general, care nu se afla intr-o contradictie evidenta cu scopurile si interesele lor personale.

Cetatenii trebuie sa fie foarte omogeni in privinta caracteristicilor care, altfel ar duce la conflicte politice si dezacorduri flagrante asupra binelui public. Nici un stat nu ar putea spera sa devina un polis bun daca cetatenii sai ar fi extrem de inegali in ceea ce priveste resursele lor economice si disponibilitatea timpului liber ori daca ar adera la religii diferite, ar vorbi limbi diferite, sar deosebi in mod semnificativ ca educatie sau, daca ar apartine unor rase, culturi sau grupuri etnice diferite.

Numarul cetatenilor trebuie sa fie destul de mic, ideal chiar mai mic decat 40000. Dimensiunile reduse ale demosului au fost necesare din trei motive: a) ca sa evite eterogenitatea si lipsa de armonie rezultata din extinderea hotarelor ce presupunea includerea unor popoare de limbi, religii, istorie si etnicitate diverse, neavand aproape nimic in comun; b) ca cetatenii sa-si cunoasca bine orasul si concetatenii, prin observatie, experienta si discutii prin care sa inteleaga binele comun si sa-l deosebeasca de interesele lor personale; c) ca cetatenii sa se poata strange laolalta pentru a servi drept conducatori suverani ai cetatii.

Cetatenii trebuie sa se poata strage laolalta pentru a hotara in mod direct legile si directiile politice.

Participarea cetatenilor nu era limitata doar la intrunirile Adunarii. Ea includea si participarea activa la administrarea orasului.



Statul-cetate trebuie sa ramana pe deplin autonom. Legile, confederatiile si aliantele ar putea fi uneori necesare apararii sau razboiului, dar nu trebuie lasate sa afecteze autonomia fundamentala a statului-cetate, nici suveranitatea Adunarii din cadrul statului respectiv. Fiecare cetate trebuie sa fie autonoma nu numai politic, ci si economic si militar.

Reforma statuluiexistent in timpul lui Platon constituie obiectivul practic imediat al sistemului sau teoretic. Substratul gandirii lui Platon este: cel ce doreste sa introduca o reforma politica a statului trebuie in prealabil sa aiba clara in mintea lui imaginea conceptuala a Statului Ideal, pentru ca, plecand de la aceasta, sa aiba garantia faptului ca fiecare masura practica e determinata de Principii si tinde catre instituirea lui.

Unele dintre premisele teoretice ale conceptiei platoniciene asupra Statului Ideal sunt: punctul de plecare al organizarii politice Ideale trebuie sa fie ratiunea intemeiata pe dreptate. Statul Ideal ar putea fi organizat chiar si de catre un singur om, cu conditia ca acesta sa mediteze conform ratiunii asupra variatelor principii organizatorice care ar urma sa fie imfaptuite si cu conditia ca scopul pe care il urmareste sa fie acela de a institui dreptatea pentru toti oamenii.

Societatea este inchipuita de Platon a fi analoga cu un organism, in speta cu organismul uman. Platon crede ca trasaturile psihologice ale individului se regasesc in anumite grupuri sociale, ca in fata vietii grupurile sociale reactioneaza in mod asemanator cu individul, ca cel ce cunoaste psihologia individuala poseda implicit cunostintele necesare organizarii politice a societatii.

In conceptia lui Platon asupra Statului Ideal, oamenii ar fi inegali de la natura, prin vointa divinitatii. Unii, superiori, ,,de natura aurului”, ar poseda insusiri psihice superioare; altii, ,,de natura grosolana”, ar fi dominati de pasiuni vulgare. Primii ar trebui sa-i conduca pe ultimii, fara ca acestia sa participe in vreun fel la viata politica. Platon crede intr-o anumita esenta aristocratica a unor alesi, care implicit ar poseda virtuti de conducator. Fata de cei multi, oameni considerati a fi lipsiti de virtutile in cauza, Platon are o atitudine distanta care tradeaza dispretul.

Simpatizantii aristocratiei grecesti au afirmat intotdeauna ca originea sociala aristocratica – implicit divina sau semidivina – sadeste in oameni inalte calitati morale si intelectuale. Evitand simplismul, Platon admite ca aceasta regula are si exceptii. Dar este convins ca de regula posesorii de inalte virtuti, demni a prelua conducerea, apartin elitei, familiilor aristocratice din cetate.

Desi partizan al aristocratiei si al principiului politic proaristocratic, Platon nu este totusi satisfacut de modul de viata practicat de aristocratia din timpul sau. Platon nu aproba luxul, imbuibarea, satisfacerea nestavilita a placerilor ce caracterizeaza viata aristocratilor. Bogatia nemasurata, spune el, perverteste moravurile. Conceptia sa este proaristocratica, nu prin aceea ca ar aproba modul de viata practicat de aristocratia timpului, ci prin faptul ca imagineaza un stat in care cei multi, socotiti inferiori, ar trebui sa asculte pasivi de cei putini si ,,buni” (aristocratia). Adauga insa ca in Stat acestia trebuie sa se comporte cu o sobrietate extrema, sa respecte o disciplina de fier.

Platon spune ca rostul de a fi a Statului Ideal este acela de a infaptui Principiile Binelui si Dreptatii. Tintind catre asemenea Principii Platon neglijeaza in favoarea lor omul viu din ,,Agora”, cu aspiratiille lui, cu virtutiile lui si pacatele lui. Fie omul cetatii simplu mestesugar, ostas ori chiar filosof, Platon ii cere sa indure atatea restrictii sau renuntari, incat Aristotel nu este prea aspru asemuind Statul platonician Ideal cu o cetate asediata.

Una dintre premisele teoretice ale conceptiei platoniciene asupra Statului Ideal este aceea ca Valorile Ideale fiind ,,de natura divina”, Statul Ideal va fi un Stat bigot, un stat care va trebui sa faca din religie si cult un insemnat instrument de educatie, mai exact de constrangere presupus educativa.

In cadrul cercetarii psihologiei omului, Platon spune ca acestuia i-ar fi proprii trei facultati fundamentale: inteligenta, cu sediul in creier; tendinta spre actiune, cu sediul in piept si dorintele senzoriale asociate pantecelui.

Forma superioara in care s-ar manifesta aceste trei facultati ar fi: intelepciunea, ca manifestare superioara a inteligentei; curajul, ca manifestare superioara a tendintei spre actiune; cunpatarea, ca manifestare superioara a dorintelor senzoriale. Dat fiind ca intelepciunea, curajul si cumpatarea ar fi conditiile susceptibile sa asigure infaptuirea supremei virtuti, dreptatea, si dat fiind ca scopul organizarii sociale optime este tocmai infaptuirea acestuia din urma, rezulta ca ea va fi infaptuita in societate daca organizarea ei se va intemeia pe intelepciune, curaj si cumpatare.

,,De la natura” oamenii ar fi impartiti in trei categorii: cei dominati de creier, oameni la care predomina inteligenta; cei dominati de virtutile adapostite in piept, la care predomina tendinta spre actiune si oamenii ,,pantecelui”, cei multi, dominati de dorinte vulgare. Statul Ideal ar trebui, pe de o parte, sa foloseasca aptitudinile de care da dovada fiecare din cele trei categorii si, pe de alta parte, ar avea sarcina sa asigure ca prin buna organizare si prin educatie fiecare din cele trei aptitudini sa fie ridicata la forma ei optima de manifestare care asigura instaurarea dreptatii.

Categoriile sociale corespunzatoare celor trei facultati sunt, dupa parerea lui Platon:

a)     Filosofii, dominati de virtutile creierului, detinatori ai ionteligentei, capabili sa atinga suprema intelepciune. Ei sunt in stare sa se inalte, pe aripile ratiunii, spre lumea esentelor Ideale, spre ,,lumea divina a Ideilor”. Ei sunt cei ce pot sa devina cunoscatori ai prototipului Ideal de stat si sa prezideze, prin urmare, infaptuirea lui practica pe pamant. Capetenii absolute in noul stat, ei conduc fara consultarea altora, condusi exclusiv de ratiunea si virtutea pe care se presupune ca le detin in mod antegral. Scopul lor este infaptuirea dreptatii iar singura ocupatie a filosofilor este cultivarea virtutii si conducerea statului.

b)     Paznicii (militarii) recrutati ca si primiidin randurile aristocratiei. Dominati de insusirile ,,pieptului”, oameni de actiune, ei cultiva curajul si in acest scop primesc in primul rand educatie militara. Sarcina lor an stat este apararea acestora de dusmanii din afara si de cei ,,interni”. Ei, spune Platon, ,,vor tine in puterea lor pe aceia din membrii cetatii care s-ar ridica impotriva randuielilor existente, precum si pe cei ce ar ataca statul din afara”.

c)     Mestesugarii si cultivatorii pamantului, oameni ai ,,pantecelui”, incapabili de a atinge virtuti prea inalte, cel mult cumpatarea. Rostul lor este acela de a produce alimentele si uneltele necesare statului. Lipsiti, in conceptia lui Platon, de capacitati intelectuale si morale alese, ei muncesc dar n-au dreptul sa ia parte la viata politica.

Platon nu iubeste desfraul, ca unul care toceste si mintea si curajul. Celor din

categoriile superioare – filosofi si paznici – Platon le cere sa instituie comunitatea averilor si a femeilor, viata in comun, mese comune. Ei trebuie sa renunte la cresterea copiilor, care ,,daca sunt normal conformati”, sunt luati de la mamele lor si dati in grija statului, care se va ocupa de educarea lor. In acest scop, Platon elaboreaza un complex sistem educativ in care cultivarea muzicii si a gimnasticii ocupa un rol important.



Traind intr-o perioada istorica in care dezbinarea intre membrii paturilor dominante amenintase in repetate randuri fiinta statului atenian, Platon mediteaza la suprimarea dezbinarii. El constata ca principala cauza a acesteia este legata de deosebirea de averi. Scopul comunitatii de bunuri, preconizata doar pentru filosofi si paznici, este acela de a suprima conflictele de ordin economic sau familial, pentru a intari astfel unitatea paturii dominante in lupta sociala.

Prin urmare este vorba de o comunitate de bunuri cu caracter de clasa. Scopul nu este suprimarea deosebirilor antagonice, economice si politice, dintre oameni, ci protejarea acestor deosebiri prin intarirea pozitiei clasei dominate. Colectivitatea patrimoniala si matrimoniala preconizata de Platon avea acelasi caracter de casta ca si conceptia sa despre dreptatea pe care organizatia aristocratic – colectivista era prezumata a oo sustine.

Dreptatea platoniciana isi primea sensul de la componenta ei, constituita din cele trei virtuti. Dreptatea, considera filosoful, urma la nevoie sa fie impusa prin forta celor ce se impotriveau legii instituite de cei ,,de sus”. Nedreptatea, adauga Platon, este ,,rascoala unei parti a sufletului impotriva intregului acestuia”, deci a masei impotriva celor doua caste suprapuse.

In ,,Republica” Platon folosea cuvantul ,,dreptate” ca sinonim pentru ,,ceea ce este in interesul Statului Ideal”, adica sa blocheze orice scimbare, prin mentinerea unei rigide impartiri in clase si a dominatiei de clasa. Dreptatea este tema centrala in ,,Republica”. In cercetarea sa privind natura dreptatii, Platon incearca sa descopere Ideea in stat, iar apoi incearca sa aplice rezultatul la individ. Platon spune ca fiecare cetatean trebuie sa-si vada de indeletnicirile sale si orice schimbare sau amestec intre cele trei clase este o nedreptate, si, opusul acestei eventualitati este dreptatea. Platon afirma ca ,,cetatea era dreapta prin faptul ca fiecare parte din ea, dintre cele trei isi facea propria-I treaba”. De aici rezulta ca Platon identifica dreptatea cu principiul dominatiei de clasa si al privilegiilor de clasa. Conceptul de dreptate al lui Platon difera de ideile noastre despre dreptate. Platon numeste ,,drept” privilegiul de clasa, in timp ce noi intelegem prin dreptate absenta unor asemenea privilegii. In ,,Republica” Platon trece in revista o diversitate de conceptii asupra dreptatii in asa fel incat ne face sa credem ca nu a omis nici una din teoriile mai importante pe care le cunostea. Dar, el nu mentioneaza niciodata conceptia dupa care dreptatea este egalitate in fata legii (isonomie). Acest lucru se poate explica in doua feluri: ori i-a scapat din vedere teoria egalitara, ori a evitat-o cu buna stiinta. Miscarea egalitarista a fost pentru Platon lucrul cel mai detestat si teoria sa din ,,Republica” a fost o reactie la viguroasa provocare a noului egalitarism si umanitarism. Teoria umanitarista a dreptatii formuleaza trei propuneri: a) principiul egalitarist propriu-zis, adica propunerea de a elimina privilegiile ,,naturale”; b) principiul general al individualismului si c) principiul ca sarcina si scopul statului trebuie sa fie ocrotirea libertatii cetatenilor sai. Fiecarei propuneri ii corespunde, in platonism, un principiu diametral opus: a) principiul privilegiului natural; b) principiul general al colectivismului si c) principiul ca individului trebuie sa-i revina sarcina si scopul de a mentine si a intari stabilitatea statului.

Egalitarismul propriu-zis este revendicarea ca cetatenii statului sa fie tratati in mod impartial. Egalitarismul nu recunoaste nici un fel de privilegii ,,naturale”, desi cetatenii pot sa confere anumite privilegii celor in care au incredere. Principiul platonician al dreptatii era diametral opus acestor exigebte. El pretindea privilegii naturale pentru conducatorii din fire. Platon a incercat sa discrediteze individualismul pentru ca era o citadela din sistemul de aparare al crezului umanitarist. Emanciparea individului a fost acea mare revolutie spirituala care a dus la prabusirea tribalismului si la nasterea democratiei.

Platon recunoaste un singur standard suprem, interesul statului. Tot ceea ce promoveaza acest interes este bun, virtuos si drept, orice il ameninta este rau, josnic si nedrept. Actiunile in slujba lui sunt morale, iar cele care il primejduiesc sunt imorale.

Ideea de dreptate a lui Platon cere ca stapanii din fire sa carmuiasca, iar aclavii din fire sa accepte conditia lor de sclavi. Ea tine de postulatul istoricist ca statul, pentru a opri schimbarea, sa fie o copie a Idei sale sau a adevaratei sale ,,naturi”. Aceasta teorie a dreptatii indica foarte clar ca pentru Platon problema fundamentala a politicii rezida in intrebarea: ,,Cine trebuie sa carmuiasca statul?”. Si cei care impartasesc presupozitia lui Platon admit ca liderii politici nu sunt intotdeauna suficient de ,,buni” sau de ,,intelepti” si ca nu este deloc usor sa creezi o carmuire a carei bunatate si intelepciune sa fie implicit asigurate.

Teoria suveranitatii spune ca puterea politica este practic neingradita iar problema principala care ramane de rezolvat este de a da aceasta putere pe cele mai bune maini. Aceasta teorie este nerealista, deoarece spune Popper niciodata nu a existat undeva putere politica neingradita, si atata timp cat oamenii raman oameni nu poate exista putere politica absoluta si neingradita. Cat timp un singur om nu poate acumula in mainile sale destula putere fizica pentru a-I domina pe toti ceilalti, el va depinde de cei ce-l ajuta. Chiar si tiranul cel mai puternic depinde de cineva. Aceasta dependenta inseamna ca puterea sa, oricat ar fi de mare, nu este neingradita si ca el este silit sa faca concesii, folosindu-se de un grup impotriva altuia. Aceasta dependenta inseamna ca exista si alte forte politice, alte puteri afara de a sa proprie, si ca el isi poate exercita carmuirea doar folosindu-se de ele si impacandu-le.

Platon a acceptat teoria generala a suveranitatii fara sa examineze problema controlului institutional asupra carmuitorilor si a contrabalansarii institutionale a puterilor lor. Cea mai presanta problema a devenit cea a selectarii conducatorilor naturali si a formarii lor pentru functiile de conducere.

Teoria lui Platon conform careia cei intelepti trebuie sa guverneze preia unele elemente fundamentale ale conceptiei lui Socrate, a intelectualismului sau moral. Socrate a identificat binele cu intelepciunea, el sustinea ca nimeni nu actioneaza in dezacord cu ceea ce stie ca este bine si ca lipsa de cunoastere este raspunzatoare pentru toate greselile morale. Socrate a mai afirmat ca desavarsirea morala poate fi dobandita prin invatare si ca ea nu reclama facultati morale deosebite, distincte de inteligenta omeneasca universala. Socrate, cand a cerut ca oamenii cei mai intelepti sa guverneze, nu s-a gandit la filosofii din trecut sau la sofistii din timpul lui. El era convins ca oricine poate fi instruit.

Postulatul platonician ca omul intelept sa carmuiasca – posesorul adevarului, filosoful pe deplin format – ridica problema selectarii si educarii carmuitorilor. Institutia care, in conceptia lui Platon, urmeaza sa se ingrijeasca de viitorii carmuitori poate fi descrisa drept departamentul educational al statului. Platon cerea ca la acesta institutie sa aiba acces numai cei trecuti de floarea varstei: ,,atunci cand forta trupeasca incepe sa scada si cand vor fi trecut de varsta activitatii politice si a indatoririlor ostasesti, abia atunci sa li se ingaduie sa paseasca in aceasta zona sacra…”, zona celor mai inalte studii dialectice. Platon instituie aceasta regula pentru ca se teme de forta gandirii si pentru ca scopul sau fundamental este stavilirea schimbarii politice.

Regele – filosof, pe care Platon il considera carmuitor al statului trebuie sa posede cunoastere pentru a indeplini doua functii: functii legate de intemeierea statului si functii legate de mentinerea lui.

Prima si cea mai importanta functie a regelui – filosof este cea de antemeietor si legiuitor al statului. Pentru ca statul sa fie stabil, el trebuie sa fie o copie fidela a Formei sau Ideii divine de Stat si numai un filosof care poseda cunoastere, ,,un filosof pe deplin format” este in masura sa contemple si sa imite cu Originalul ceresc. Filosoful nu iubeste asemeni oamenilor obisnuiti, lucrurile sensibile cu ,,sunetele frumoase, culorile si formele” lor, ci vrea ,,sa vada si sa indrageasca frumosul insusi” – Forma sau Ideea de Frumos. Filosoful este omul ce poate sa devina intemeietorul unei cetati virtuoase. El este asemeni unui desenator sau pictor ce se foloseste de un ,,model divin”. Numai adevaratii filosofi pot ,,sa schiteze forma constitutiei statului”, pentru ca numai ei pot sa vada originalul si pot sa-l imite. Ca ,,pictor al constitutiilor”, filosoful trebuie sa fie ajutat de lumina binelui si a intelepciunii. Ideea de Bine este izvorul sau cauza oricarei cunoasteri si a oricarui adevar. Intelepciunea nu inseamna pentru Platon intelegerea socratica a propriilor limitari. Inteleptii lui Platon, superior preocupati de problemele unei lumi superioare, ,,nu au ragaz sa priveasca in jos, la preocuparile omenesti; ci privesc si contempla realitatile care raman in buna ordine si potrivit cu ratiunea”. Invatatura potrivita este cea care-l face pe om intelept.

Odata creat, statul va continua sa fie stabil cat timp nu se produce vreo sciziune an unitatea clasei stapanitoare. Educarea acestei clase este marea functie pastratoare a suveranului, o functie ce trebuie exercitata mereu, cat timp exista statul. Educatia filosofica a lui Platon are o functie politica precisa. Ea imprima un semn distinctiv carmuitorilor si ridica o bariera intre ei si cei carmuiti. Numai adevaratul filosof are, in conceptia lui Platon, capacitatea de a contempla originalul divin al cetatii, numai el este in stare sa imite acest model, sa-l aduca din Cer pe Pamant si sa-l infaptuiasca aici. El nu reprezinta ceea ce este comun tuturor oamenilor, nu este conceptul universal de om, ci este originalul divin al omului, un supraom neschimbator.



Reforma sociala pe care o preconizeaza Platon se poate infaptui numai datorita filosofului, omul care, prin demersurile cunoasterii sale, are acces la lumea ideilor. Dar prin aceasta, ca reformator social, coborand in arena disputelor si luptelor politice, el devine si un om al actiunii practice. Filosoful trebuie sa isi asume responsabilitatea de a conduce colectivitatea din care face parte, sa se puna in fruntea miscarilor sociale ce urmaresc sa modeleze materia bruta a vietii sociale dupa exemplul existentelor perfecte, eterne si neschimbatoare. A conduce devine, pentru filosof, o obligatie morala, careia el nu i se poate sustrage si care deriva tocmai din preeminenta sa intelectuala data de cunoasterea ideilor.

Conceptia lui Platon despre puterea politica a dus la interpretari diferite: ,,Republica a fost vazuta fie ca o carte de invatatura a democratiei, fie ca o carte de invatatura despre regimul politic totalitar”. Karl Popper il considera pe Platon unul dintre cei mai importanti dusmani ai democratiei, deoarece statul (elitar) condus de filosofi nu este altceva decat o forma a statului aristocratic.

Descrierea platoniciana a statului perfect sau cel mai bun a fost de obicei interpretata ca programul utopic al unui progresivist.

Pe scurt, principalele elemente ale programului politic al lui Platon sunt:

Impartirea stricta in clase; clasa dominanta, formata din pastori si din caini de paza, trebuie separata strict de turma omeneasca;

Identificarea destinului statului cu cel al clasei dominante; preocupare exclusiva pentru aceasta clasa si pentru unitatea ei; si, in interesul acestei unitati, reguli rigide privind cresterea si educatia membrilor acestei clase, ca si o supraveghere si colectivizare stricta a intereselor acestora;

Clasa dominanta detine monopolul unor lucruri cum sunt virtutile si exercitiile militare, dreptul de a purta arme si de a primi educatie de orice fel; in schimb este exclusa de la orice participare la activitati economice, ti in special de la agonisirea de bani;

Trebuie sa existe o cenzura asupra tuturor activitptilor intelectuale ale clasei dominante si o propaganda continua menita sa modeleze si sa unifice spiritele. Trebuie impiedicata sau suprimata orice inovatie in domeniile educatiei, legislatiei ti religiei;

Statul trebuie sa fie autarhic; sa tinda spre o economie inchisa; pentru ca altfel carmuitorii ori vor fi dependenti de negustori ori vor deveni ei insisi negustori. Prima alternativa le-ar submina puterea, iar a doua ar submina unitatea lor si stabilitatea statului.

Acest program poate fi caracterizat totalitar si este intemeiat pe o sociologie

istoricista. Autorii care il critica pe Platon considera ca doctrina sa politica se deosebeste clar de totalitarismul modern prin scopuri ca: fericirea cetatenilor si domnia dreptatii. Crossman remarca ca ,,filosofia lui Platon reprezinta cel mai furibund si mai profund atac la adresa ideilor liberale din cate se cunosc in istorie”, dar totusi el crede ca Platon planuia ,,edificarea unui stat perfect, in care fiecare cetatean sa fie cu adevarat fericit”.







BIBLIOGRAFIE:


Platon, Opere – Republica;


D. Georgescu, M. Lacatus, Mari filosofi ai lumii, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1995;


D. Miller, Enciclopedia Blackwell a gandirii politice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2000;


L. Robin, Platon, Ed. Teora, Bucuresti, 1996;


K. R. Popper, Societatea deschisa si dusmanii ei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993;


R. Dahl, Democratia si criticii ei, Ed. Institutul European, Iasi, 2002;


E. Pisier, Istoria ideilor politice, Ed. Amarcord, Timisoara, 2000;


V. Musca, Introducere in filosofia lui Platon, Ed. Polirom, Iasi, 2002.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani