STIINTA MECANICII referat








STIINTA MECANICII:






Oamenii s-au precupat de-a lungul a mii si mii de ani de tehnica; acea tehnica care ii dusese la constructii monumentale. De ficare data insa, pentru orice problema practica noua, tehnicianul nu avea la indemana decat retelele mai mult sau mai putin utile.

Si iata ca la inceputul veacului al V-lea i.e.n., pe malurile eline ale Mediteranei, se descopera rationamentul geometric si, cu el, stiinta matematica ce avea sa dea adevaruri generale si universale, sa creeze rezerve de gandire, sa dea omenirii cel mai puternic instrument de cunoastere si de actiune.

Nu-i de mirare ca acei putini care puteau elabora aceasta stiinta aveau mandria operei lor. Geometria isi va implini o parte din misiunea ei, infatisandu-se rezultatele elaborarii ce a durat mai bine de doua secole, in Elementele lui Euclid. Trebuia acum o continuare. Prima categorie de obiecte ce s-au oferit unei noi sistematizari au fost acelea mecanice, incepand cu conceptul de echilibru. Secolele de experienta cu parghia si cu centrele de greutate dadusera reguli practice, condusesera la rezultatele uluitoare ale deplasarii unor greutati neverosimile.Cu parghii s-au transportat si s-au ridicat uriasele stanci din care s-au construit piramidele. Dar principiile acestui instrument, auxiliar fundamental al vietii umane, ramaneau ascunse si instrumentul pastra in el ceva misterios.

Aceeasi metoda geometrica, precum si modul de a gandi care a facut posibila construirea geometriei, l-au condus pe Arhimede la formularea pricipiilor parghiei, transformand-o in obiect al stiintelor matematice. Stapan pe aceste principii, Arhimede pretinde a misca lumea cu o simpla parghie si cu un punct de sprijin. Pentru el nu exista limita pentru forta pe care omul o poate invinge servindu-se de parghie si deci de mecanica. Afirmatia este grandioasa, pe masura geniului acelui om ce stapanea o noua lege a naturii si deschidea drumul unei noi stiinte. Arhimede nu putea inca avea in vedere intreaga stiinta a miscarilor naturale; el se multumea, modest ca orice mare creator, cu aceea a echilibrului corpurilor solide.

Dar pentru el nu erau suficiente niste principii. El trebuia sa lamureasca cum se pot aplica legile parghiei la problema echilibrului corpurilor si, prin aceasta, cum se imbina, prin teoria centrelor de greutate, mecanica cu geometria, deschizand si geometriei noi perspective. Avea astfel un program caruia ii inchina o parte din existenta sa, in patrie.

In lucrarile sale, Arhimede formuleaza teoria parghiei, a centrelor de greutate si a echilibrului corpurilor rigide.

El enunta mai intai axiomele, pe care le clasificam precum urmeaza:

Axiomele parghiei:

* greutati egale, aflate la distante egale de punctul de sprijin, sunt in echilibru; greutati egale, aflate la distante neegale de punctul de sprijin, nu sunt in echilibru si inclinarea are loc spre greutatea aflata la distanta mai mare;

* daca doua greutati aflate la distante determinate se echilibreaza si daca uneia din ele i se adauga o alta greutate, echilibrul va inceta, iar sistemul se va inclina spre greutatea care a fost marita;

* daca in conditiile de mai sus una din greutati se micsoreaza, echilibrul va inceta, iar sistemul va inclina spre greutatea neschimbata.

Axiomele de echivalenta (ale centrelor de greutate):

* daca mai multe figuri plane egale si asemenea coincid prin suprapunere, coincid si centrele lor de greutate;

* daca doua marimi aflate la distante determinate se echilibreaza, atunci si marimile echivalente cu ele aflate la aceeasi distanta se vor echilibra.

Axioma locarizarii centrului de greutate:

* daca perimetrul unei figuri oarecare are convexitatea peste tot in aceeasi parte, atunci centrul de greutate trebuie sa se gaseasca in interiorul figurii.

Exprimarea fiecareia dintre aceste axiome este evident defectuoasa decat in cazul axiomelor lui Euclid, pentru ca si obictele sunt mai complexe.

Imprecizia vine in primul rand de la limbajul prea intuitiv. Dar impresia de imprecizie este numai aparenta, deoarece Arhimede utilizeaza axiomele la demonstratia teoremelor care urmeaza si, aceste demonstratii, in axioma a doua de echivalenta, care este mai des criticata, distanta corpurilor inseamna distanta dintre centrele lor de greutate.



Este clar ca axioma centrului de greutate este esentiala, dar este evident ca ea ar putea fi descompusa in mai multe altele daca tinem seama si de axiomele de echivalenta, asa cum se face astazi: Daca avem trei corpuri, reprezentate prin centrele lor de greutate A, B, C, sistemul B, C se poate inlocui cu unul echivalent (axioma a doua). Fie D aceasta marime localizata potrivit cu axioma centrului de greutate pe segmentul cuprins intre B si C. Sistemul se poate deci inlocui cu A, D, care este in echilibru ca si cel originar. Centrul de greutate al corpurilor A si D este undeva pe segmentul A, D, deci undeva in interiorul triunghiului A, B, C.

Nu este mai putin adevarat ca forma sintetica a axiomei de localizare a centrului de greutate este foarte utila lui Arhimede in cercetarile lui asupra echilibrului figurilor plane.

Ceea ce credem ca a scapat multor exegeti ai mecanicii lui Arhimede este importanta acelor doua axiome de echivalenta pentru a stabili legatura intre centrul de greutate al unui sistem, punctul de sprijin al unei parghii si conceptul de echilibru.

Tocmai de aceea Arhimede nu mai simte nevoia sa aduca in aceasta sistematizare axiomatica o definitie a centrului de greutate, care este implicit cuprinsa in axiomele sale. Definitia pe care unii autori o cauta in Mecanica lui Heron (a doua jumatate a secolului I i.e.n.) sau in Culegerea lui Pappus (sfarsitul secolului al III-lea si inceputul celui de-al IV-lea e.n.) are caracter intuitiv si conventional. Chiar daca aceasta definitie apartine tot lui Arhimede, asa cum s-ar parea, ea era prezentata in cartile anterioare tratatului despre echilibrul planelor, anterioara deci axiomatizarii acestei teorii. Faptul ca Arhimede nu mai reia definitia intuitiva din vechile sale luucrari ne arata ca o socoteste nu numai inutila, dar cu un caracter strain punctului de vedere riguros al mecanizarii axiomatizate.

Din axiomele de mai sus, Arhimede deduce riguros mai intai unele teoreme, auxiliare si, in particular, una care este foarte importanta: doua marimi egale au centre de greutate diferite, centrul de greutate comun este la mijlocul dreptei ce uneste aceste centre de greutate.

Continuand, fara a face apel decat la axiomele enuntate, Arhimede obtine urmatoarea propozitie: doua marimi comensurabile, situate fata de punctul de sprijin al parhiei la distante invers proportionale cu greutatile lor, se echilibreaza. Dupa ce se trece imediat la teorema generala pentru cazul cand masurile sunt incomensurabile, prin procedeul lui Euxodiu, indicat in Euclid. Se obtine astfel legea generala a parghiei si, nu e greu de vazut, legea generala a echilibrului unei figuri plane.

Aplicatii ale acestei legi a parghiei, care era cunoscuta lui Arhimede si pe cale empirica, au fost obtinute de el anterioor acestei deductii axiomatice, in problema repartitiei unei greutati asupra punctelor de sprijin ale unei placi, despre care se vorbeste in tratatul citat de Heron.


Despre existenta si unicitatea centrului de greutate:

Arhimede a formulat conditiile de echilibru si implicit proprietatile centrului de greutate al unui corp. Daca acest centru de greutate, asa cum a fost definit, este luat ca punct de sprijin greutatile sunt repartizate in jurul sau dupa legea formulate de Arhimede. Existenta centrului de greutate este cunoscuta in cazul unei bare liniare, iar unicitatea lui se verifica in mod banal. Dar in cazul general?

Daca ar fi posedat o teorie a integralei, daca ar fi posedat conceptul de limita, asa cum il avem azi, existenta centrului de greutate ar fi fost o consecinta imediata a lor. Dar aceasta teorie lipsea si cu ea teorema de existenta pentru centrul de greutate.

Intrucat despre o teorema de existenta generala nu putea fi inca vorba, trebuia deci cate o teorema de existenta pentru fiecare figura in parte sau macar pentru figurile simple, din care cele mai complicate sunt compuse.

De aceea, in tratatul sau despre echilibru, Arhimede da rand pe rand, cu aceeasi grija cu care la Euclid se succed teoremele dupa logica geometriei sale, o teorema de existenta si unicitate pentru paralelogram, o a doua pentru triunghi si o alta pentru trapez. Demonstratiile sale folosesc numai proprietatile geometrice ale figurii, axiomele ce stau la baza teoriei sale si principiile logicii aristotelice. Critica pe care i-o adreseaza unii istorici, ca demonstreaza pe o cale ocolita propozitii aproape evidente numai ca sa satisfaca unele exigente filozofice, este fundamentul gresit. Caile intuitive, evidente, nu au la baza lor o teorema de existenta si gigantul siracuzan simtea necesitatea de a raspunde acestei existente demne de matematica timpului sau si a tuturor timpurilor, de atunci incoace.









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu









Scriitori romani