Despre aparate fotografice Principiul de functionare al aparatului de fotografiat a fost descoperit de pe vremea artistului si inventatorului Leonardo da Vinci, care a aratat ca pentru a proiecta o imagine este suficient un mic orificiu prin care sa treaca lumina. Cu cat este mai mic orificiul, cu atat imaginea este mai clara. Acest aparat simplu, numit "camera obscura", exista de la inceputul sec. al XVII-lea. Mai mult a durat pana a fost gasit un material fotosensibil pentru a inregistra imaginea respectiva. Aceasta problema a fost rezolvata abia in 1826 cand Joseph Niepce a descoperit ca pentru a produce un bitum sensibil la lumina poate fi folosita clorura de argint. Pentru a functiona, orice aparat foto, oricat de simplu, trebuie sa aiba urmatoarele parti componente: Corpul - O cutie perfect opaca in care sta filmul pentru a fi expus. Obiectivul - Un dispozitiv care focalizeaza razele de lumina pe film Diafragma - Un dispozitiv care controleaza cata lumina ajunge pe film Obturatorul - Un dispozitiv care controleaza cat timp este filmul expus la lumina Vizorul - Un dispozitiv folosit pentru a incadra eficient imaginea care va fi inregistrata pe film. Sistemul de transport - Un dispozitiv folosit pentru fixarea si transportul filmului. Tipuri de aparate De-a lungul timpului au aparut multe modele de aparate foto, insa marea lor majoritate se incadreaza in una dintre aceste categorii: aparate cu vizor sau telemetru aparate cu vizare prin obiectiv (SLR, reflex) aparate cu doua obiective aparate cu planfilm Partile componente ale aparatului foto Sa incepem cu camera obscura in care se afla filmul. Acesta este corpul aparatului. Urmatoarea componenta este obturatorul. Acesta poate fi situat chiar in faa ftilmului (obturator in plan focal) sau poate fi situat in obiectiv (obturator central). Obturatorul controleaza cand intra lumina in aparat si pentru cat timp impresioneaza filmul. Un aparat bun trebuie sa ofere posibilitatea de a stabili durata deschiderii obturatorului. De asemenea, trebuie sa existe un declansator care sa controleze deschiderea si inchiderea obturatorului. Obiectivul lasa lumina sa intre si focalizeaza imaginea pe film. De asemenea, obiectivul, prin distanta sa focala, influenteaza si marimea imaginii. Diafragma controleaza cantitatea de lumina care intra in aparat. Aceasta deschidere se afla in interiorul aparatului si este controlat prin intermediul unui inel de pe obiectiv. Vizorul este fereastra din spatele aparatului prin care priveste fotograful cand compune imaginea. Sistemul de transport: desi nu este o componenta propriu-zisa a aparatului, este totusi important in functionarea acestuia. La aparatele mai vechi, acesta este o parghie in partea de sus, dreapta a corpului, insa la majoritatea aparatelor moderne sistemul este automat. Iluminarea in fotografie A fotografia insemna a scrie cu lumina. Principala sursa de lumina este soarele desi sursele artificiale de lumina au devenit la fel de necesare. Iluminarea se realizeaza cu ajutorul diafragmei si a timpului de expunere. Exista o cale de stabilire precisa a timpului de expunere si a diafragmei cu ajutorul folosirii exponometrului. Acesta este format dintr-un strat de celule fotosensibile care in prezenta luminii creeaza un impuls electric, masurat cu un miliampermetru. Prima operatie pentru a fixa scara exponometrului este valoarea sensibilitatii filmului, exprinmata in grade DIN sau ASA. A doua operatie consta in masurarea propriu-zisa a iluminarii si inregistrarea acestei valori. Apoi uremeaza alegerea diafragmei si a timpului de expunere cele mai convenabile, in functie de valorile indicate de exponometru. Timpul de expunere in fotografie Gama timpilor de expunere folositi astazi in fotogrfie a fost in mare masura standardizata atat pentru valorile mai mari de o secunda cat si pentru cele inferioare. Aceasta scara porneste de la cel mai lung timp posibil de realizat pe cale mecanica, 30 s, si se opreste la limita de 1/2500 s, aceste bariere nefiind de netrecut. Treapta marcata cu litera B permite fotografului realizarea unor timpi de expunere facultativi, nestandardizati. Spre exemplu o scara a timpilor de expunere poate arata astfel: B 30” 20” 15” 10” 8” 6” 4” 3” 2” 1” 2 4 8 10 20 30 45 60 90 125 250 500 750 1000 1500 2000. Din motive practice pe aparatele de fotografiat nu se scrie 1/250 ci doar 250, fractia ocupand mai mult spatiu. Folosirea inspirata a timpului de expunere constituie o modalitate de redare a miscarii. Prima modalitate si cea mai la indemana consta in folosirea unui timp de expunere oarecum lung (15, 30). Rezultatul acestei fotografii va fi un subiect in miscare neclar pe un fond prescis, clar. Cea de a doua modalitate de a reda starea de miscare a subiectului are la baza utilizarea unui timp foarte scurt (1000, 2000), in care miscarea va fi „inghetata”. Diafragma si dimensiunea campului de profunzime Din punct de vedere constructiv, diafragmele cel mai des intalnite sunt cele de tip „iris”, pe baza de lame metalice dispuse circular in interiorul obiectivului aparatului de fotografiat. Ca si in cazul timpilor de expunere, scara diafragmelor a fost uniformizata pentru majoritatea aparatelor de fotografiat. Intre valorile inscrise pe aparatul de fotografiat si deschiderea reala exista un raport de inversa proportionalitate. In cazul uniui obiectiv fotografic foarte luminos vom avea urmatoarea scara a diafragmelor: 1,8 2 2,8 3,5 4 5,6 8 11 16. Campul de profunzime in fotografie este spatiul in care toate obiectele dispuse vor fi reprezentate clar. Cu cat diafragma este mai inchisa, cu atat dimensiunea campului de profunzime este mai mare, adica numarul obiectelor din imagine reprezenate clar va fi mai mare. Spre exemplu pentru diafragma 2,8 va fi clar intre 2,7-3,2m iar penrtu diafragma 16 claritatea va fi intre 1,5 si 10 m. Bibliografie: Toma Radulet, Optica foto-cinematografica , ed.Tehnica, colectia Foto Film, Bucuresti, 1977 Ion Negrea, Lectia de fotografie , ed. Albatros, Bucuresti, 1984
