IRIGATIILE SI MARIREA DISPONIBILULUI DE APA DULCE



IRIGATIILE


Prin irigatii se intelege aprovizionarea controlata a solului cu cantitati de apa suplimentare fata de cele primite in conditii naturale astfel incat sa se asigure productii agricole ridicate si constante, pe cat posibil si din punct de vedere calitativ superioare.



Agricultura reclama si ea cantitati foarte mari de apa, in functie de felul culturii, de perioadele de dezvoltare si de situatia climatica a unei regiuni. Apa pentru diversele sisteme de irigatii (canale, bazine, stropitori) poate fi luata din rauri, lacuri, bazine de retentie, ape subterane).

Inceputurile irigatiilor se pot cita inca de acum 4 000 de ani, cand se practicau in Egipt si in China, iar mai tarziu, in Mesopotamia si India.

Irigatiile in Romania, la scara industriala, sunt destul de recente, daca avem in vedere ca in 1938 erau irigate numai 15 000 de ha si acestea in jurul oraselor Targoviste, Ploiesti, Bucuresti, Buzau, Focsani etc, unde se irigau culturile de legume. Pe scara larga, ele au inceput dupa 1950, cand s-au creat conditii favorabile. Numarul sistemelor de irigatie existente in tara noastra a crecut considerabil, printre cele mai mari remarcandu-se sistemul Mostistea cu 240 500 de ha, Carasu cu 197 300 de ha, Giurgiu-Razmiresti cu 140 800 de ha, Ialomita-Calmatui cu 138 000 de ha si Sadova-Corabia cu 74 300 de ha.

Parasirea sistemelor de irigatii din jurul orasului Bagdad a transformat terenurile, foarte productive odinioara, intr-un adevarat desert. Cartagina, altadata infloritoare datorita retelei sale de canale, a devenit astazi un centru situat in zona desertica a Saharei.

Pe de alta parte, in unele regiuni ale Pamantului, practicarea irationala a irigatiilor a dus la degradarea solurilor prin inmlastinire. De aceea este foarte necesar sa se cunoasca aspectele legate de structura solului si de necesarul de apa al culturii respective, atunci cand se procedeaza la irigarea acestora.


MARIREA DISPONIBILULUI DE APA DULCE


Apa dulce reprezinta 3,5% din volumul total de apa al hidrosferei. Printre solutiile avute in vedere pentru a satisface necesarul de apa mereu crescut, amintim: desalinizarea apei de mare, panzele subterane si folosirea gheturilor polare.
Cel mai spectaculos experiment american in acest domeniu este instalatia pentru desalinizarea apei marine din California, care daca se vor confirma previziunile, va fi cea mai mare din lume si unde, pentru prima data, se foloseste pe scara larga energia atomica in dublu scop: al desalinizarii si al producerii energiei electrice. Instalatia completa de desalinizare a fost prevazuta a avea o capacitate finala de aproximativ 570 mil. l de apa distilata pe zi. Proiectul a mai prevazut ca instalatia sa fie construita pe o insula artificiala in Oceanul Pacific la o distanta de aproximativ 800 m de coasta Californiei de sud, la circa 40 km la sud de Los Angeles, in vecinatatea plajei Bolsa Chica, deservind deci o regiune semiarida si cu una din cele mai ridicate densitati de populatie din lume.

De mai bine de o jumatate de secol, uzinele Atlas din Bremen (Germania) construiesc instalatii de desalinizare a apei de mare, destinate la inceput obtinerii de apa pentru alimentarea azanelor, mai tarziu si a apei potabile la bordul vapoarelor. Prima instalatie pe uscat a fost montata de aceasta intreprindere in Africa de SV (Namibia), in 1954. De atunci, instalatiile Atlas s-au raspandit in toata lumea. La targul de la Hanovra, din 1972, a fost prezentata pentru prima data o macheta a uzinei de test care va putea acoperi necesarul de apa potabila al unui oras de 400.000 locuitori: 50 mil. l pe zi. Tot in 1972, in luna august, a fost data in functiune prima instalatie de desalinizare a apei marine din Europa, destinata aprovizionarii comunale cu apa potabila, in Insula Helgoland.

Dupa cum se stie, Australia este continentul unde repartizarea cu totul disproportionata a precipitatiilor face ca 40% din suprafata lui sa aibe caracteristici de desert. De aceea, expertii de la Universitatea din Adelaida au elaborat un plan potrivit caruia continentul ar putea fi irigat cu apa obtinuta din aisbergurile provenite din Antarctica. Muntii plutitori de gheata ar urma sa fie transportati in dreptul coastelor cu remorchere puternice si supusi unui proces lent de topire. Un sistem de tevi ar putea sa asigure transportul apei astfel obtinute in regiunile din interiorul continentului. Ideea are o origine mai veche, datand de la mijlocul secolului al XIX-lea, cand se transporta gheata din lacurile inghetate si din calota de gheata a Alaskai pana in California. In 1899 si 1900 mici ghetari au fost remorcati din Tara de Foc, de-a lungul coastelor chiliene, pana la Valparaiso si chiar pana la tarmurile peruviene, pe trasee depasind 4000 km distanta. Reluata in zilele noastre actiunea a fost gasita interesanta, realizabila din punct de vedere tehnologic si rentabila economic. Este vorba de a repera acele aisberguri deja formate, care si-au inceput deriva pe ocean, reperarea lor fiind posibila gratie satelitilor. S-a calculat ca din calota de gheata a Antarcticii se desprind anual insule de gheata totalizand 600 km3, iar din calota de gheata a Arcticii 470 km3. Ramane sa se rezolve problema remorcarii acestor uriase surse potentiale de apa potabila, ceea ce este o sarcina dintre cele mai dificile, a carei rezolvare apartine viitorului.

Apele subterane, constituie rezerve apreciabile a caror exploatare este avantajoasa datorita aproprierii de cele mai multe ori de zona in care este nevoie de ele, protectie fata de poluare si evaporare, exploatarii esalonate si cu investitii mai mici decat cele necesare crearii de rezervoare de suprafata. Pentru toate aceste motive utilizarea apelor subterane a crescut mult in ultimele decenii, in Franta estimandu-se ca 60% din apele utilizate provin din panzele subterane si numai 40% direct din cursurile de suprafata.Importanta apelor subterane este covarsitoare pentru regiuni desertice cum sunt Sahara sau Kara-Kum. Pentru Sahara se estimeaza existenta unui bazin artezian imens cu o suprafata de 600.000 km2 inclus in orizonturi de nisip pe o grosime de 500 m, la adancimi ce variaza intre 75 m la El Golea si 1700 m langa Tonggourt. Volumul de apa al bazinului a fost evaluat la 6*1013 m3 si este alimentat azi de ploile ce cad pe ansamblul suprafetei bazinului.