Miscarile scoartei terestre - Teoriile lui Wegener, Structuri de roci, Destramarea continentului Pangaea, Dovezi din adancul marilor, Cele patru continente



  19565qrr43vkl8k

  19565qrr43vkl8k

Miscarile scoartei terestre

  19565qrr43vkl8k

  19565qrr43vkl8k



Chiar din primele harti ale Terrei, s-a putut observa asemanarea uimitoare dintre tarmul lumii Noi si cel al lumii Vechi. Aceasta asemanare a ridicat fireasca intrebare: este posibil ca cele doua continente sa fi fost candva unite?

La mijlocul anilor 1800 cercetatorii au inceput sa adune fosile din rocile continentelor indepartate. La inceputul anilor 1900 geologul american Frank B. Taylor a sugerat posibilitatea departarii continentelor intre ele, si a presupus ca translatia contientelor a creat presiuni laterale ce au dus la aparitia lanturilor muntoase. rk565q9143vkkl

Teoriile lui Wegener

Independent de observatiile lui Taylor, Alfred Wegener a facut cercetari in scopul determinarii schimbarilor climatice de-a lungul istoriei Pamantului. Acesta a cautat cheia misterelor prin studierea fosilelor, gasind spre exemplu, fosile ale unor plante tropicale sub stratul de zapada si gheata din Groenlanda. El a mai gasit si alte semne ramase in roci care indica faptul ca o parte a Africii de Sud si partea tropicala a Americii de Sud au fost candva acoperite de gheata.

Wegener a dat raspunsul la aceasta ipoteza in cartea intitulata “Die Enstehung der Kontinente und Ozeane” (Originea Continentelor si a Oceanelor). Ipoteza lui era ca pe vremea cand avea plante tropicale, Groenlanda se situa undeva in jurul Ecuatorului. Suprafetele intinse ale Africii si Americii de Sud trebuiau sa se situeze undeva in jurul Polului Sud, cand erau acoperite cu gheata. Cu alte cuvinte, continentele s-au deplasat din pozitia lor anterioara.

Teoria translatiei continentelor a fost in general acceptata pana in anii cincizeci-saizeci. Intre timp insa, s-au acumulat atatea dovezi, incat teoria nu a mai putut fi ignorata. S-a creat un termen nou pentru descrierea fenomenului: tectonica placilor. Potrivit acestei teorii, continentele se afla in miscare continua, cu o viteza de deplasare intre ele ce variaza de la 1 la 10 cm pe an. Acceptarea teoriei miscarilor tectonicea deschis o noua era in studiul Pamantului.

  19565qrr43vkl8k

  19565qrr43vkl8k

Puzzle de continente

Primele teorii asupra miscarii continentelor s-au bazat pe similitudinile tarmurilor continentelor, ale Americii de Nord si de Sud, respectiv ale Africii si Europei. Fiecare continent este marginit de o regiune numita “platforma continentala” sau “self”, care este acoperita cu apa de mica adancime si face parte din continent.

Studiul rocilor, a structurilor de roci si a fosilelor, a adus dovezi noi in sprijinul teoriei translatiei continentelor. Wegener a stiut ca in trecut au existat mai multe ere glaciare. Cand clima Pamantului s-a racit, suprafetele de gheata ce acopera astazi Antarctica si Groenlanda s-au extins. Gheata s-a deplasat spre exterior, sub actiunea fortei gravitationale, iar rocile prinse in stratul de gheata au arat solul, lasand brazde pe teren. Gheata a transportat si straturi formate din farame de roci, numite morena, din care se formeaza rocile de tilita. Wegener, impreuna cu un geolog sud-african, Du Toit, au gasit multe brazde si depuneri de tilita pe continentele sudice: America de Sud, Africa, Antarctica, Australia si India. Se crede ca acestea s-au format in Carboniferul superior si in Permianul timpuriu. Aceste suprafete au fost probabil prizonierele unei ere glaciare in acelasi timp, adica acum circa 300 mil. de ani. Aceasta dovedeste unitatea continentelor sudice la inceputul acestei ere glaciare.

Structuri de roci

Structurile de roci prezinta dovezi noi asupra translatiei continentale. Rocile din Africa de Nord, din regiunea Saharei, sunt, in mare parte, foarte vechi (circa 2 miliarde de ani), dar pe langa ele sunt lanturi de roci care nu depasesc varsta de 550 milioane de ani. Linia de demarcatie intre ele este clara; aceasta este in Oceanul Atlantic, langa capitala Ghanei, Accra. Aceasta linie se poate observa si pe partea cealalta a oceanului, in jurul orasului Sao Paolo, Brazilia. Acest loc coincide cu cel estimat de geologi, aducand astfel o noua dovada in sprijinul teoriei.

Asemanarea dintre structurile de roci este utilizata in cautarea resurselor minerale. Daca, spre exemplu, se gasesc zacaminte de titei in platforma continentala a Africii Centrale, atunci sunt sanse sa se gaseasca si in zona Americii de Sud, in apropierea locului unde acestea doua s-au despartit.

Paleomagnetismul—“magnetismul stravechi”—aduce un argument nou in favoarea tectonicii placilor. Cand din rocile topite se formeaza roci noi, atunci minereurile de fier devin magnetizate. La solidificarea rocilor campul magnetic propriu al rocilor se orienteaza in directia campului magnetic al Pamantului, indicand astfel campul magnetic al Terrei din acea vreme. Aceste particule magnetice se fixeaza la solidificare in roci si campul magnetic terestru nu il mai poate devia ulterior.

Dovezi din adancul marilor

Cercetatorii au efectuat masuratori asupra varstei rocilor de pe fundul oceanelor prin metoda carbonului radioactiv (C-14) si au determinat ca acestea au cel mult 200 de milioane de ani, pe cand cele mai vechi roci cunoscute au varsta de circa 3,8 miliarde de ani. In concluzie, oceanele sunt regiuni relativ noi.

Din topologia electronica a fundului marii s-au descoperit formatiuni interesante, spre exemplu lanturi muntoase lungi (creste oceanice). In aceste locuri sunt frecvente cutremurele si activitatile vulcanice. In apropierea acestor zone s-au gasit cele mai tinere roci suboceanice. Geologii sunt convinsi ca rocile noi se genereaza la mijlocul crestelor oceanice, in zonele de rift, din cauza indepartarii placilor tectonice. La fel s-a dovedit ca varsta rocilor creste treptat pe masura ce ne indeparam de mijlocul crestei.

Cele patru continente

Cercetatorii au realizat faptul ca fata Pamantului este in continua schimbare. Un calator astral, cu 400 de milioane de ani in urma ar fi vazut doar patru continente. Unul facea parte din actuala America de Nord si altul din Europa de azi. Al treilea, numit de geologi Angara, face parte din Asia de azi, in timp ce al patrulea era continentul sudic, din care faceau parte toate continentele sudice de azi (denumirea data de geologi acestui continent este Gondwana).

Miscarile tectonice au presat treptat placa nord-americana si cea europeana, rezultand astfel un lant imens de munti incretiti (M-tii Appalache din America de Nord, m-tii estici din Groenlanda, m-tii vestici ai Irlandei si Scotiei, m-tii Suediei si Norvegiei). Noul continent a fost numit Euramerica.

Destramarea continentului Pangaea

Cu circa 275 milioane de ani in urma, Euramerica s-a ciocnit de Angara si intre cele doua s-au format prin incretire M-tii Ural. Cele trei placi au format impreuna un continent imens numit Laurasia. Acesta din urma si Gondwana erau separate de marea straveche, Marea Thethys, dar ulterior acestea au ajuns in contact si au format un singur continent imens: Pangaea.

In ultimii 180 milioane de ani, Pangaea s-a destramat, iar continentele au ajuns la locul lor acutual prin miscarea placilor tectonice si astfel au luat nastere marile si oceanele. Placile sunt in continua miscare si azi, iar oamenii de stiinta pot face speculatii despre cum va arata Pamantul in viitor. Daca referinta este varsta Terrei, atunci harta lumii este doar un cadru din filmul evolutiei Pamantului.

Bibliografie: Arborele lumii, Planeta Pamant, “Translatia continentelor-9”