Razboaie pe uscat si pe mare in Evul Mediu intre anii 500 - 1300 referat














Razboaie pe uscat si pe mare in Evul Mediu

intre anii 500 - 1300 d.Hr.












Razboaie pe uscat si pe mare in Evul Mediu

intre anii 500 - 1300 d.Hr.



Perioada cuprinsa intre prabusirea Imperiului Roman si Evul Mediu Tarziu a cunoscut dominatia cavaleriei si ascensiunea in Europa a cavalerilor in armuri.

In epoca de prabusire a Imperiului Roman institutiile militare romane inca mai rezistau. Armata romana, reorganizata in secolul al III-lea de Diocletian, a fost foarte activa. Cu toate ca barbarii care s-au stabilit pe teritoriul imperiului erau numerosi si ambitiosi, armatele imperiale, mai profesioniste, au fost capabile sa le stavileasca initiativele de cotropire. Fortele militare romane si-au modificat componenta, depinzand din ce in ce mai mult de cavalerie, fie ea cavaleria usoara, inarmata cu arcuri, fie cavalerie grea, de multe ori inarmata cu lancii si imbracata in armuri.

Cu toate ca in perioada 350 -  476 legiunile romane au reprezentat o forta militara dominanta, ele au suferit mai multe infrangeri importante. Astfel, in perioada 363-364 au fost infrante de catre cavaleria usoara persana si in 378 de cea gota.

Aceste infrangeri au demonstrat si mai bine importanta cavaleriei. In 476, cand ultimul imparat roman a fost ucis in timp ce apara zidurile Romei, vechiul sistem militar roman organizat in legiuni disparuse complet.

Chiar daca Imperiul Roman din Vest se prabusise, cel din Est, cu capitala la Constantinopol, avea inca o forta impunatoare. Imperiul Bizantin a reusit chiar sa recucereasca numeroase teritorii dupa prabusirea Romei. Acest succes avea doua cauze: in primul rand armatele bizantine din acele vremuri erau conduse de generali remarcabili; ei au pus si bazele unei cavalerii amestecate care reprezenta de acum centrul fortei lor militare. O parte din cavaleria de care dispuneau erau arcasi calare, adesea mercenari. Dispuneau apoi de cavaleria grea, inarmata cu lanci.

Principala componenta a armatelor bizantine era insa catafractarul. Acesta era un cavaler cu armura si armament greu: si ceea ce e cel mai important, era extrem de bine pregatit. Armele sale includeau lancea si arcul, dar si sabia si adesea toporul. Catafractarul era o resursa foarte pretioasa. Ca un pilot de vanatoare din zilele noastre, el necesita forte suplimentare si pregatirea lui era foarte costisitoare. Si calul lui era foarte scump.

Imperiul Bizantin sub conducerea lui Heraclius tocmai scapase de sub dubla amenintare a asalturilor persilor din Asia Mica si a barbarilor avari, care atacau de-a lungul Dunarii, cand fortele militare islamice au aparut dinspre Arabia, pe la mijlocul secolului al VII-lea. In urmatorii 1300 de ani diferentele dintre crestinism si islamism aveau sa fie marcate de o serie de razboaie repetate, lipsite de finalitate vreme de mai multe secole.

In secolul al XI-lea turcii selgiucizi convertiti la islamism, care reprezentau o amenintare si mai mare, si unul dintre conducatorii turci, Alp Arslan, au reusit in cele din urma sa obtina o victorie decisiva impotriva armatelor bizantine, in batalia de la Manzikert, in 1071. Urmare a acestei batalii, imperiul rasaritean a pierdut controlul asupra unei mari parti din Anatolia, a unei regiuni bogate din Asia Mica unde era campat sistemul sau militar de catafractari. In disperarea lor, bizantinii au decis sa se alature crestinilor din vestul Europei - o comunitate care intre timp isi dezvoltase propria organizatie militara.

Istoria militara a Europei vestice, imediat dupa prabusirea imperiului roman, a inceput in grupuri prost organizate care rivalizau pentru suprematie. Majoritatea barbarilor care mostenisera bunurile romane luptau calare. Insa unii, ca de exemplu francii, erau in majoritate pedestrii. Principala arma caracteristica francilor era toporul. Ei si-au intemeiat un regat in Franta si si-au construit in timp un sistem militar mai bine organizat decat cel al vecinilor prin combinarea infanteriei si cavaleriei. Cand armatele islamice au invadat Franta dupa cucerirea Spaniei, fortele franceze conduse de Carol Martel le-au infrant in 732 la batalia de la Poitiers. Domeniile francilor au ajuns la extinderea lor maxima sub domnia lui Carol cel Mare, care a intemeiat in vestul Europei un adevarat imperiu. El s-a extins treptat si a organizat un sistem de fortarete legate prin drumuri. Imperiul lui era crestin, sfintit de Papa. In ciuda pioseniei sale, Carol cel Mare si-a continuat razboaiele. In Germania i-a infrant pe berberii saxoni si a condus atacuri si impotriva lombarzilor care invadasera Italia. Dupa moartea lui Carol cel Mare, intr-o singura generatie mostenirea lui a fost impartita iar succesorii lui s-au dovedit incapabili sa faca fata atacurilor repetate ale barbarilor, care veneau din trei directii: dinspre sud veneau invadatorii pe mare, sarazinii; din est erau atacati de maghiari, un popor nomad venit din stepe; din nord erau organizate atacuri de scandinavi, vikingii. Vikingii atacau cu vasele lor lungi si erau in principal infanteristi iar cea mai temuta arma a lor era toporul mortal cu doua taisuri.



Autoritatea centrala din Europa a fost coplesita de aceste asalturi. In Anglia, Alfred de Wessex si-a mentinut intact regatul combinand armata obisnuita cu cea navala prin care a stopat raidurile vikingilor imediat dupa ce debarcau. Pe plan local a luat amploare feudalismul: un barbat puternic proteja un grup de tarani de atacurile jefuitorilor in schimbul unor servicii.

Incetul cu incetul Europa de vest a inceput sa se refaca. Si cum descoperisera bizantinii cu secole in urma, o cavalerie grea echipata in armuri, sprijinita cu resurse locale, era greu de infrant. Dar acesti razboinici in armuri din secolul al X-l-ea nu erau prea bine organizati. Ei se supuneau unui stapan local, nu imperiului si erau manati si de ambitii personale. Ei luptau pentru a obtine mai mult pamant.

Vikingii pradatori au primit de la coroana franceza pamant in Normandia. In secolul al XI-lea acesti colonisti, numiti normanzi, doreau sa-si extinda influenta in intreaga Europa. Sub William Cuceritorul cavalerii normanzi au invadat Anglia si au fost recompensati dupa batalia de la Hastings. Alti aventurieri normanzi au cucerit Sicilia.

Intre timp, in Germania si Spania a luat amploare miscarea cavalerilor. In Spania a aparut o societate militarizata iar in Germania bataliile castigate de Henric Pasararul si de fiul sau Otto cel Mare au confirmat pozitia suprema in razboi a cavalerilor in armuri. Superioritatea militara era insotita de cresterea statutului social iar conceptele de cavalerism si calitatea de cavaler erau incurajate de Biserica si de literatura vremii. Personaje din trecut sau imaginare erau date ca exemple: regele Arthur si cavalerii lui sau Roland, vasalul lui Carol cel Mare.

Cavalerii purtau coifuri conice, cu aparatori speciale pentru nas; aveau tunici de piele cu zale cusute pe ele. Purtau scuturi in forma de uliu si luptau cu sabii si lanci grele. Probabil ca erau capabili sa infranga cea mai buna infanterie din Europa.

Adevaratii mostenitori ai metodelor de lupta ale vikingilor au fost soldatii profesionisti din garda personala a regelui Harold al Angliei. Ei foloseau in lupta topoare cu doua taisuri si erau foarte disciplinati.

La acesti cavaleri imbracati in armuri au apelat bizantinii cand au fost atacati de islamici la sfarsitul secolului al XI-lea. Rezultatul acestei prime chemari in ajutor a fost prima cruciada. O hoarda de cavaleri furiosi, gelosi unii pe altii, facandu-si drum prin lupta spre Ierusalim, a cucerit orasul dupa un asediu indelungat si apoi a infrant armata trimisa din Egipt pentru eliberarea acestuia.

Succesul primei cruciade a confirmat forta cavalerilor pe orice camp de batalie. In urmatorii 150 de ani s-au imbunatatit armurile de aparare dar au devenit mai grele. Luand ca reper normanzii care au luptat la Hastings, prima imbunatatire au fost coifurile, care au devenit mai tarziu metalice, acoperind complet capul si fata. Apoi a evoluat camasa lunga de zale impreuna cu aparatoarea de gat. In urmatorul stadiu s-au atasat placi metalice in regiunile mai vulnerabile, cum ar fi partea inferioara a piciorului sau la antebrat. Evolutia armurii a facut ca folosirea scuturilor mari sa nu mai fie necesara. Aparitia platosei metalice a facut ca scutul sa se micsoreze si mai mult.

Castelele, fie ca erau simple palisade din lemn pe panta unui deal sau constructii mari din piatra, au jucat un rol important in razboaiele medievale. Rezultatul de pe campurile de batalie din Evul Mediu Timpuriu putea fi uneori hotarat de un singur atac de cateva minute, dar razboaiele presupuneau adesea lungi asedii iar orasele mari sau orasele fortificate erau decisive ca puncte strategice. In aceasta perioada au fost introduse doua noi tipuri de arme care au influentat modul de desfasurare a razboiului. Prima era focul grecesc inventat de bizantini. A doua aparuta in vest era o noua arma de asalt: balistele, care foloseau principiul contragreutatilor pentru a arunca diverse proiectile.

Castelele, mai bine aparate, au evoluat in factori cheie in razboaie. Zidurile de imprejmuire nu se mai realizau din lemn ci din piatra. Au inceput sa construiasca turnuri care permiteau apararea cu sageti de-a lungul peretelui. Turnurile au devenit rotunde pentru a inlatura unghiurile moarte si a devenit esentiala constructia parapetului (= acoperis deasupra peretelui pentru a putea fi revarsate pietre sau lichide fierbinti asupra inamicului situat dedesubt).

La mijlocul secolului al XII-lea cavalerii erau la apogeu: bine protejati de armuri cu platose, puteau duce lupte ignorand aproape in totalitate prezenta infanteriei.

Existau deja semne care prevesteau o schimbare si ca eroismul barbatilor calare nu va mai fi hotaratoare in razboi. Astfel, in unele batalii s-au folosit combinatii mai eficiente ale armelor, ca in batalia din 1176 de la Legnano, Italia, in care liga lombarzilor l-a infrant pe imparatul Frederic Barbarossa folosind o combinatie de lancieri si cavaleri.

La mijlocul sec. al XIII-lea fortele mongole au invins floarea cavaleriei din centrul Europei in bataliile de la Leignitz si de pe raul Sajo. Chiar daca moartea marelui Han Ogodoi a avut ca urmare retragerea mongolilor, acestia    s-au stabilit in Rusia si au efectuat numeroase raiduri pradatoare in estul si centrul Europei. O noua forma de organizatie militara mai profesionala si mai brutala, compusa din soldati disciplinati ce luptau pentru un scop strategic bine definit, a demonstrat ca vointa colectiva a cavalerilor era inferioara in termenii participarii la un razboi.


Nu se stie exact cand au inceput oamenii sa calatoreasca pe mari, dar deja in 1.500 i.Hr. egiptenii stiau sa construiasca ambarcatiuni care pot fi considerate vase.

Prima batalie navala dovedita istoric s-a desfasurat prin 1186 i.Hr., cand faraonul Ramses al III-lea al Egiptului a luptat impotriva unei incursiuni a popoarelor marilor. Inscriptiile si reliefurile Egiptene arata cum s-a desfasurat aceasta batalie. Corabiile au un singur catarg si o singura panza, dar principala forta de propulsie provine de la un grup de vaslasi pe care partile laterale ale corabiei ii fereau partial de proiectilele inamice. Corabiile sunt echipate cu ceea ce pare a fi un berbec, dar principala lupta se dadea intre echipajele corabiilor. Vaslasii nu participau la lupta, care era lasata pe seama echipajului adica marinarii din ziua de astazi. Echipajul inamic era atacat cu sulite, prastii, arcuri si sageti dupa care vasul inamic era luat cu asalt pentru lupta directa, invinsii fiind in cele din urma aruncati peste bord. Din aceasta cauza, pentru sute de ani de atunci incolo, accentul se punea pe armele de lupta directa, vasele inamice fiind rar scufundate. In linii mari, aceasta era tactica principala a razboaielor navale pana in secolul al XVI-lea d.Hr., cand armele cu praf de pusca si mutarea razboaielor de pe marile calme in oceanele deschise, au inaugurat o noua era.

Perfectionarea a doua tipuri de vase, unul adaptat special pentru lupta, altul mai potrivit pentru comert, pare a fi fost initiata de fenicieni, prin 700 i.Hr. Formele cu adevarat organizate ale razboaielor navale au fost initiate de catre greci in razboaiele acestora impotriva imperiului persan la inceputul secolului al V-lea i.Hr.



Vasele de razboi caracteristice acestei perioada erau triremele. Acestea erau lungi si inguste si erau inzestrate cu doua catarge cu panze folosite pentru navigare dar in timpul luptelor panzele erau stranse si uneori catargele erau date jos. Spre deosebire de bireme, care aveau doua siruri de vasle pe fiecare latura a vasului, triremele aveau cate trei siruri. Manevrele de razboi erau executate de cei 170 de vaslasi aflati la bord, dispusi pe trei randuri de-a lungul fiecarei parti a corabiei. Ceilalti aproximativ 30 de oameni aflati la bord erau necesari pentru a carmi si a administra vasul si marinarii.

In perioada de inflorire a civilizatiei elene a inceput sa se faca distinctie intre nobilii bogati, care-si puteau permite armuri si arme si a caror sarcina era sa lupte, clasa mijlocie formata din marinari si tehnicieni, care asigurau navigatia si carmeau corabia, si clasa inferioara care efectua muncile manuale.

Principala slabiciune a triremei si a celorlalte vase cu vasle era ca datorita constructiei usoare si a formei lungi si inguste era extrem de vulnerabila pe vreme proasta. In plus, capacitatea de transport limitata si personajul numeros faceau ca proviziile de hrana si apa sa fie limitate la cel mult cateva zile. Ca urmare, majoritatea luptelor navale au avut loc langa coaste, fiind de obicei combinate cu miscarile armatelor de uscat sau pentru a apara porturile.

In razboaiele impotriva cartaginezilor, romanii au utilizat un tip de pasarela sau pod basculant, numit corvus, pentru a face legatura intre vasele romane si cele ale inamicului si pentru a permite romanilor sa abordeze mai usor vasele inamice. O alta inovatie a romanilor proiecta prin catapultare harpoane in vasele inamice pentru a le aduce mai aproape in vederea abordarii.

Urmatoarea arma navala a fost “focul grecesc”, un amestec incendiar care continea printre altele uleiuri si pacura si care era proiectat in vase mici de lut sau pompate prin tuburi asupra vaselor inamice. Incendiul provocat de acest amestec era greu de stins cu apa.

Vikingii din Skandinavia, care au coborat de-a lungul coastelor europene ale Atlanticului in secolele IX si X, aveau vase dotate cu panze si cu vasle si erau buni marinari dar forta lor militara se baza pe eficienta cu care stiau sa lupte pe uscat. Ambuscadele ocazionale intre navele lor si cele ale inamicilor lor au fost purtate invariabil in interiorul unor estuare sau al altor ape adapostite.

Atunci cand regii si printii doreau sa transporte o armata si sa poarte o batalie navala, ei foloseau vasele pe care le aveau la dispozitie din flota comerciala. Operatiunile de tipul celor din razboi nu le erau straine echipajelor acestor vase, deoarece toti aveau o oarecare pregatire militara. Pirateria era universala iar apararea impotriva ei era o necesitate.

Cea mai importanta batalie navala din perioada medievala in nordul Europei a fost cea de la Slys din 1340, intre englezi si francezi. Flota engleza a fost adunata in graba dintre navele comerciale obisnuite si unica dotare speciala a fost aceea ca vasele erau echipate pe laterala navelor cu parapete realizate din lemn. La fel ca bataliile din Mediterana din secolele precedente, si aceasta batalie a fost data in interiorul unui port si a fost hotarata prin tirul arcurilor si apoi prin lupta corp la corp dusa de soldatii imbarcati pe vase.

Marinarii din nordul Europei au venit la inceput in Mediterana in timpul cruciadelor, incepand cu sfarsitul secolului al XI-lea si au fost inspaimantati de marimea si eficacitatea navelor pe care le-au gasit. Navigatia din nordul Europei a fost intotdeauna mai greoaie decat cea din Mediterana din cauza conditiilor meteorologice mai dificile din Atlantic.

Treptat - mai ales in secolele XV si XVI - spaniolii, portughezii, englezii si olandezii au invatat sa construiasca vase mai mari si mai solide, cu plasarea mai eficienta a catargelor si velelor. La acea data se raspandise si folosirea prafului de pusca si in curand pe vasele din nordul si sudul Europei au inceput sa se monteze tunuri.


















BIBLIOGRAFIE:

  • Arborele lumii











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani