Dioclitian si instaurarea dominatului referat

Machedon Emilia

9 F

Dioclitian si instaurarea dominatului

Dioclitian s-a nascut in Dalmatia, in jurul anului 245. Numele sau Diocles a fost ulterior latinizat in Diocletianus. Numele lui complet pe care l-a folosit in timpul domniei a fost Aurelius Valerius Diocletianus. Era de origine modesta dar intrand in armata a avansat din grad in grad fiind consul pentru prima data in 293 si pretorul Aperului in 294 cu sprijinul altor sefi militari.

A sosit la tron in 285, fiind proclamat de armata. In acelasi an el si l-a asociat la domnie pe Maximianus. Politica lui Aurelian a urmarit restabilirea unitatii teritoriale a imperiului, cea a lui Dioclitian a urmarit inca de la inceput organizarea militara si administrativa. Datorita acestor intentii si-a ales ulterior inca trei colegi, circumstantele justificand actiunile sale. Lumea romana era prea vasta si expusa prea multor pericole pentru ca un singur om sa fie capabil de a-i asigura apararea peste tot. De fiecare data cand un sef de armata obtinea o victorie, soldatii lui il aclamau imparat iar el devenea rivalul celui care l-a trimis la frontiera. Cel mai bun mod de a evita uzurparile si perpetua reincepere a anarhiei era impartirea execitiului autoritatii mai multor persoane; daca era deja un imparat care dirija operatiunile militare, succesele lui si aclamarile soldatilor nu compromiteau mentinerea ordinii publice si a disciplinei.

Maximianus s-a remarcat in armata datorita curajului si abilitatilor militare dar avea si avantajul prieteniei lui Dioclitian. Acesta nu l-a adoptat, dupa cum se proceda de obicei, dar il considera si prezenta ca pe fratele sau. S‑ar parea ca la inceput nu exista o delimitare precisa intre teritoriile de influenta ale celor doi imparati, Maximianus s-a aflat in Occident intre anii 285 si 289 iar Dioclitian in Orient, Roma ramanad totusi capitala imperiului. Numele amandurora figurau in legi, pe scrierile de pe cladiri iar imaginile lor pe monezi si pe steagurile militare. Totusi ei nu erau absolut egali, Maximianus isi datora urcarea la tron lui Dioclitian iar numele lui aparea intotdeauna al doilea. Dioclitian s-a declarat sub protectia lui Jupiter, luandu-si numele Jovius in timp ce Maximianus aflat sub protectia lui Hercule si-a luat numele de Herculius.

Cei doi Augusti, care se intalnisera deja in 289, s-au reunit a doua oara la Milano spre sfarsitul lui 290. Au constatat ca politica dusa in ultimii 5 ani a avut efecte bune dar incomplete. Astfel Dioclitian a fost cel care a numit noii printi care trebuiau sa fie sefi militari incercati. Maxentius, fiul lui Maximianus nu a fost ales din cauza varstei fragede, dar au fost alesi doi barbati care s-au distins in campaniile precedente si aveau merite reale. Constantin Chlorus a fost adoptat de Maximianus iar Galerius de Dioclitian devenind Cezari. Astfel cei doi aveau dreptul prin descendenta sa-si ia numele de Jovius si Herculius. Prin casatorie cei doi Cezari au devenit ginerii Augustilor care i-au adoptat. Daca inainte imparatii aduceau ca succesori rude apropiate, noul sistem le permitea celor mai demni sa acceada la primul rang si sa intre in familie. Aceste legaturi trebuiau sa mentina armonia intre cei patru imparati. Potrivit lui Praxagoras si Aurelius Victor in 293 a avut loc o impartire a imperiului intre cei doi Augusti si cei doi Cezari, acestora le reveneau: Alpii, Galia, Britania, Spania lui Constantin Chlorus, Illyricum lui Galerius, Africa si Italia lui Maximianus si tot restul lui Dioclitian.

Caracter general     Refacerea institutiilor politice si sociale a inceput odata cu venirea la tron a lui Septimius

Severus si s-a terminat prin domnia lui Constantin. Transformarile aduse de fiecare imparat nu sunt cunoscute cu precizie dar cele mai importante au fost reformele lui Dioclitian. Multe trasaturi ale regimului sau s-au regasit si la predecesorii lui, in cazurile acestora schimbarile s-au facut spontan sub presiunea circumstantelor, fara un plan de ansamblu si nu se potriveau cu vechea structura a imperiului care in linii mari era neschimbata. Astfel ii revine lui Dioclitian sarcina de a pune ordine in acesta confuzie si de a reliza cu mana ferma planul noii societati menita sa o inlocuiasca pe cea ridicata deja de Augustus. Reformele infaptuite intre 284 si 305 le continua si le completeaza pe cele ale Gallianus si Aurelian, au avut un caracter sistematic ceea ce demonstreaza la autorul lor o personalitate hotarata si inovatoare. In toate domeniile absolutismul monarhic spre care se indrepta imperiul de trei secole se afirma si triumfa.

Ritualul adoratiei    Cei patru imparati, doi Augusti si doi Cezari, nu sunt considerati doar reprezentanti ai zeilor ci chiar incarnatiile lor. Tot ceea ce ating este sfant, palatele lor se numesc sacrum palatium, camerele lor sacrum cubiculum, in jurul lor se dezvolta un veritabil cult, imaginile lor sunt idoli in fata carora se ofera sacrificii. Inaintea lui Dioclitian au mai existat imparati care au dorit sa fie recunoscuti ca zei dar in timpul nici unuia acest lucru nu a fost recunoscut oficial. Noutatea fata de luarea titlului de deus et dominus din timpul lui Aurelian este instituirea ritualului adoratiei numit adoratio prin care supusii imparatilor isi arata omagiul fata de divinitatea lor necontestata prin formalitati minutios pregatite si cu o mare semnificatie. Actul adoratio consta intr-o ingenunchere si un sarut; persoanele primite in prezenta imparatului ingenuncheau la picioarele lui ca in fata statuii unui zeu si tineau intre buze poala vesmantului sau de purpura. Dupa modelul monarhilor din Orient, imparatii apareau in public intr-un decor somptuos, purtau diademe si ceptre, se imbracau in matase si purpura, isi decorau hainele si incaltamintea cu pietre pretioase.

Guvernarea centrala Dioclitian a mentinut senatul dar la tinut in permanenta la departare. De la venirea la tron cand nici nu a cerut confirmarea numirii sale si de-a lungul intregii domnii cand numea personal consulii in fiecare an fara a se mai supune alegerii de catre senat ca pana atunci. Senatul nu pare a fi avut vreo legatura cu elaborarea legilor din acele timpuri dar si mentinut rolul in domeniul judiciar. Desi documentele nu amintesc de masurile riguroase luate de Dioclitian impotriva unor membri ai senatului, Lactance pretinde ca Maximianus i-a facut sa piara pe senatorii bogati acuzandu-i de complot. Pretorii creati de Augustus pentru a fi comandantii garzii imperiale si a garnizoanei Romei, au devenit in secolul III principalii colaboratori ai imparatilor. Decentralizarea administrativa trebuia sa aduca impartirea intre patru titulari, fiecare avand o circumscriptie teritorila diferita si avand doar atibutii civile. Ii datoram lui Dioclitian reorganizarea consiliilor imperiale, consilia sacra formata din consilium principis si scrinia.

Armata         In imperul reorganizat unde puterea absoluta a imparatului se exercita doar cu ajutorul armatei, soldatii ocupau un loc privilegiat. Serviciul militar se termina dupa 20 de ani si atat fostii militari cat si copiii lor sunt scutiti de pedpsele date plebeilor. Situatia din armata din acea epoca cerea o reforma radicala. Vechiul sistem se baza pe existenta unor armate putin numerose, cu militari voluntari si toate stationau la frontiera. In secolul III limesul a fost depasit de germani, goti si persi astfel incat unele orase au trebuit sa fie intarite si formate noi trupe, din care au facut parte si barbari. Dioclitian a realizat diferentierea intre armatele sedentare de la frontiera si cele mobile din interiorul imperiului. Nu se stie exact care schimbare ii revine fiecarui imparat. S-ar parea ca lui Dioclitian ii revin marirea si mai buna repartitie a efectivelor militare. Numarul legiunilor a fost dublat de la 34 la 68 prin transformarea in legiuni a vechilor trupe auxiliare si a detasamenetor legionare. M. Nischer evalueaza la 300.000 numarul barbatilor din legiuni si la 100.000 pe al acelora din trupele auxiliare.

Provinciile Reformele lui Dioclitian apar cel mai evident in administratia provinciala. Teritoriile italiene nu mai au privilegii si intra in dreptul comun, fiind impartite in circumscriptii care nu difera cu nimic de cele din alte regiuni. Noi reguli delimiteaza provinciile grupandu-le in unitati mai vaste numite dieceze, modifica atributiile guvernatorilor si clasamentele ierarhice. Aceste masuri au fost luate pentru a preveni incalcarea hotarelor si uzurparile functionarilor. Un document contemporan, Lista de la Verona, catalogheaza provinciile romane la inceputul secolului IV, intre 298 si 315. Astfel se stie ca cele peste saizeci de noi provincii dateaza din timpul tetrarhiei, multe ramanad de la domniile anterioare. Tot din acest document se stie ca impartirea provinciilor in zone mai mici a fost insotita si de gruparea lor in dieceze, douasprezece la numar. Cele mai vaste erau cele sase dieceze din Orient care aveau pana in saisprezece provincii, cea din Pont avea sapte, in Asia erau zece, in Tracia sase, in Moesia unsprezece, in Panonia sapte iar in Occident cele sase dieceze din Britania cu patru provincii, din Galia cu opt, din Viennoise cu sapte, din Italia cu saisprezece, din Spania cu sase si din Africa cu sase provincii. Au aparut si diferentele intre rangurile guvernatorilor, astfel in frunte erau cei doi proconsuli din Africa si Asia, apoi consulares dupa care urmau correctores si cu cel mai mic grad simplii praesides recrutati dintre viri perfectissimi. Diecezele au in frunte inalti functionari, vicari, numiti vicarii praefectorum praetorio. Guvernatorii si vicarii nu aveau decat atributii civile, administrative si justitiare, nemaiavand si posibilitatea de a controla armata.

Finantele Marirea luxului de la curtea imparatului, marirea numarului de functionari atat in birourile cancelariei cat si in provincii si aparitia diecezelor au adus marirea cheltuielilor. In Roma trebuiau renovate unele edificii afectate de incendiul din septembrie 284, s-au construit bai, conducte de alimentatie cu apa, un arc de triumf care nu a rezistat timpului. Pentru a face fata nevoilor imperiului a fost nevoie doar de reorganizarea sistemului de impozitare directa. Dioclitian a realizat un recensamant al proprietatilor si persoanelor. In urma sa unitatea impozabila in secolulu IV a fost numita jugum sau caput. Termenul de jugum a fost inventat si definit in timpul lui Dioclitian. Toate juga reprezentau aceeasi valoare, fiind diferentiate prin tipul si calitatea terenului. Prin juga erau estimate atat proprietatile particulare cat si teritoriile cetatilor. La fiecare cincisprezece ani imparatul fixa taxa pe jugum numita indictio, primul indictio avand loc in septembrie 297.

Monezile Situatia monetara s-a agravat in secolul III. Lumea romana suferea de o criza a circulatiei monetare. Disparitia monedelor de aur si argint si emisiunea exagerata de monezi a caror greutate si valoare erau slabe si variau au determinat deprecierea banilor folositi. Dioclitian a remediat situatia prin reluarea baterii monezilor de aur si argint, prin crearea unor noi monezi de bronz si marirea numarului atelierelor, asigurand pentru cativa ani conditii mai bune. Moneda din timpul lui Dioclitian era aures cu subdiviziunile semis si triens iar multiplii valorand de o data si jumatate, de doua ori si jumatate, de cinci, sase sau zece ori unitatea. Noutatea o reprezentau monedele de bronz usor argintate de doua tipuri, pecunia major sau mjorina si denarius communis sau follis.

In timpul lui Dioclitian a asvut loc cea mai lunga si sangeroasa persecutie a crestinilor. Dioclitian si-a aratat devotamentul fata de zeii paganismului luandu-si numele Jovius. In primii ani ai domniei sale s-a aratat tolerant fata de crestini dorind sa mentina ordinea publica si pacea, respingand violenta. S-ar parea ca unele din motivele care l-au determinat sa inceapa persecutia au fost refuzul crestinilor de a se supune ritualului adoratio si de a face parte din armata. Prin cele patru edicte din 303-304 a incercat sa faca sa dispara religia crestina, violentele impotiva crestinilor devenind chiar legale. Totusi Dioclitian nu a reusit sa-si termine planul cu succes.

La 20 noiembrie 303, in al douazecilea an al domniei sale, Dioclitian isi sarbatoreste la Roma Vicennalia, nici un alt imparat de la Carcalla nemaiatingand douazeci de ani de domnie . La 1 mai 305, in ziua de Vicennalia a lui Maximianus, Dioclitian aflat la Nicomedia si Maximianus aflat la Milano au abdicat simultan lasandu-si tronul celor doi Cezari care au devenit astfel Augusti. Hotararea a luat prin surprindere lumea romana, nici un eveniment recent neexplicand actiunea lor. S-ar parea ca Dioclitian a fost convins de Galerius ca varsta avansata si sanatatea cereau odihna. Aceste motive pareau totusi veritabile, Dioclitian avand varsta de saizeci de ani si o viata foarte activa insotita de o boala care l-a tinut in palatul de la Nicomedia in timpul iernii dintre anii 304-305. Deoarece la aducerea la tron a lui Maximianus acesta a promis ca nu va ramane August fara Dioclitian el a fost constrans sa renunte la tron. Dupa abdicare Dioclitian s-a retras la palatul sau de la Spalato de unde a asistat la ruinarea tetrarhiei. Dupa moartea lui Galerius la putere erau patru Augusti care s-au grupat doi cate doi, Licinius si Maxentius imparteau egal mostenirea lui Galerius. In final lupta pentru Occident s-a dat intre Constantin si Maxentius iar cea pentru Orient intre Licinius si Maximin Daia.

Bibliografie 1. Besnier, Maurice , "HISTOIRE ANCIENNE Troisième partie HISTOIRE ROMAINE Tome IV, première partie"

Paris, Les presses universitaires de France, 1937

Piganiol, André ,"HISTOIRE ROMAINE Tome IV, deuxième partie L'EMPIRE CHRETIEN (325-395)"

Paris, Les presses universitaires de France, 1947