Liga Natiunilor, miscarea pan-europeana condusa de contele austriac Richard Coudenhove-Kalerhi referat





Aplicarea in practica a solutiilor alternative la Liga Natiunilor, cristalizate in dezbaterea teoretica din anii imediat urmatori primului razboi mondial, a fost obiectivul atit al unor organizatii si miscari non-guvernamentale, cit si al unor initiative politice la nivel oficial. Miscarile non-guvernamentale au avut obiectivul mobilizarii opiniei publice europene, a elitei intelectuale si politice, pentru a crea o stare de spirit favorabila unificarii europene in spirit federal si pentru a exercita presiuni asupra guvernelor in vederea efectuarii unor pasi practici in directia integrarii continentului pe plan economic, politic si spiritual. Dintre aceste initiative, cea mai influenta s-a dovedit, in anii´20 cu deosebire, miscarea pan-europeana condusa de contele austriac Richard Coudenhove-Kalerhi. Nascut in 1894 intr-o familie de o puternica traditie cosmopolita, originara din Brabant, care s-a mutat in secolul XVIII in Austria, inrudindu-se prin alianta cu familia cretana Kalergi si cu legaturi matrimoniale extinse in rindul nobilimii norvegiene, ruse, britanice, germane, poloneze, franceze, Richard Coudenhove-Kalergi era fiul ambasadorului austriac la Tokio, cu o mama japoneza. In cursul copilariei petrecute in Boemia, a primit o educatie austriaca, crestina, europeana si cosmopolita, inculcindu-I-se durabil spiritul de toleranta si de respingere a oricarui nationalism, ideea inrudirii, destinului comun, a unitatii si identitatii tuturor popoarelor europene, dincolo de specificul fiecaruia, ca si o perspectiva globala asupra lumii. In urma studiilor efectuate la Institutul Trezianum si la Universitatea din Viena, in 1917 obtine doctoratul in filosofie. Evenimentele razboiului si ale revolutiei ruse din 1917 ii indreapta interesul spre politica, considerind conflagratia mondiala o crima si nebunie, condamnind cu asprime nationalismul fanatic, exprimindu-si temerile pentru amenintarea ruseasca si identificind cauza Antantei cu cea a democratiei. El a primit cu entuziasm programul wilsonian de reorganizare postbelica a lumii, in conditiile haosului economic, al mizeriei sociale si instabilitatii politice generate de prabusirea marilor imperii. Adera la formula unor reforme treptate in plan social si economic, intr-un cadru politic liberal-democratic, si respinge bolsevismul rusesc ca un atac la libertatea individuala, conceputa ca valoare suprema.

Rezultatul tratatelor de pace si esecul solutiilor wilsoniene il determina sa adopte o pozitie deosebit de critica la adresa noilor realitati politice ale continentului. Europa divizata, rezultata in urma lor, creeaza un haos periculos al nationalismelor vindicative. Tratamentul umilitor aplicat Germaniei, ca si nationalismul statelor succesoare marilor imperii, constituie germeni ale unor viitoare conflicte generatoare de razboi. Liga Natiunilor este incapabila sa controleze aceasta situatie anarhica, in care se confrunta adeptii tratatelor de pace si revizionistii, nationalismele in concurenta, minoritatile si majoritatea, diversele orientari economice protectioniste. Se conturteaza astfel cu claritate, in viziunea sa, pericolul colapsului economic, al razboiului european si al ascensiunii bolsevismului, iar unicul remediu poate fi doar o unificare federala a continentului, in cadrele Statelor Unite ale Europei.




Pe baza studiului efectuat, in anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor si modelelor federaliste anterioare, el contureaza imaginea unei ere a primatului valorilor internationale in fata celor nationale, a unei faze de tranzitie a istoriei mondiale de la federatii continentale la cele intercontinentale, Europa aflindu-se intre continente gigant, cu resurse unificate, si salvarea ei constind intr-o armonizare si unire a intereselor celor 30 de state care o compun, integrindu-se intr-un sistem mondial aflat sub egida Ligii Natiunilor. Pentru apropierea de acest obiectiv, el postuleaza o campanie majora de educatie si propaganda in spiritul identitatii si solidaritatii general-europene, printr-o organizatie si miscare pan-europeana, menita a forma o opinie publica favorabila proiectului si a influenta in mod decisiv initiativele politice guvernamentale care sa-l puna in practica.

Programul miscarii pan-europene este formulat in cartea Pan-Europa, publicata la Viena in octombrie 1923. Acest manifest politic imbina viziunea globala cu un diagnostic exact al situatiei concrete a Europei. Esenta, in conceptia sa, este decaderea Europei datorita sistemului politic invechit, al accentului pus pus pe conflictele intre clase in locul relatiilor interstatale, a imbinarii slabiciunilor interne cu vulnerabilitatea in plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene. Marea Britanie, Rusia Sovietica, Japonia, Statele Unite, care sint fie federatii, fie imperii, cu resursele unificate, creeaza un cimp de forte planetar, in timp ce Europa se marginalizeaza datorita atomizarii in state independente, iar continentele rivale se integreaza tot mai mult. In conditiile dezvoltarii economice moderne, a globalizarii transporturilor si comunicatiilor, statele nationale devin un cadru strimt si generator de conflicte, pe cind unificarea continentului ar asigura pacea si stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne si transformarea Europei intr-o importanta putere mondiala, cu pastrarea primatului sau cultural. Acest obiectiv poate fi realizat pe doua cai: prin forta, respectiv cucerirea ruseasca si generalizarea continentala a modelului revolutiei bolsevice, fie prin unificarea federala voluntara a statelor europene.

Granitele Europei unificate, ale Pan- Europei, trebuiesc trasate tinind seama de factorii politici si culturali. Ea va cuprinde, intr-o prima faza, doar tarile continantale, cu exlcuderea Angliei, ale carei interese sint preponderent extraeuropene. Anglia insa va trebui atrasa sa sprijine uniunea pan-europeana dinafara ei, raminindu-i totodata deschisa posibilitatea aderarii viitoare. Pincipalul adversar al Europei unite va fi Rusia Sovietica, datorita sistemului sau politic nedemocratic si tendintelor de a-si exporta acest model. Pericolul rusesc va puta fi oprit prin forte unite, doar prin realizarea Pan- Europei inaintea refacerii economice si militare a colosului rasaritean, in caz contrar o Rusie refacuta dobindind inevitabil hegemonia asupra Europei divizate. Este necesar, deci, in prima faza, un pact de garantare a securitatii statelor invecinate cu Rusia, apoi un tratat de arbitraj obligatoriu intre toate statele europene, care sa impiedice o interventie posibila a Rusiei in conflictele intereuropene. Sa se dezvolte relatii economice pasnice intre uniunea pan-europeana si Rusia, iar in viitor sa se urmareasca atragerea acesteia intr-un program de dezarmare generala, pe baza convingerii ei treptate asupra ineficientei si inutilitatii razboiului contra Europei unite.

In ceea ce priveste relatiile cu America, doar integrarea economica si unificarea federala, imbinate cu cooperarea cu Rusia in plan economic si cu dezarmarea generala, vor putea impiedica "cumpararea" Europei de catre americani, invazia marfurilor americane pe continent. Daca Europa va ramine divizata, va pierde pozitiile sale pe plan mondial in fata concurentei americane si a posibilei industrializari sovietice si chineze.

Liga Natiunilor se intemeiaza pe principii de organizare eronate, sustine contele austriac. Drepturile similare acordate tuturor statelor, indiferent de marimea si ponderea lor, caracterul incomplet prin excluderea Rusiei si Germaniei, interferenta statelor extraeuropene in problemele specifice continentului european, condamna organizatia la ineficienta si esec. I n conceptia sa, Liga Natiunilor va trebui restructurata ca o uniune de federatii regionale si continentale, care sa se ocupe doar de problemele globale, intercontinentale, Pan-Europa devenind o federatie autonoma in cadrele unei astfel de organizari unitare a lumii, care sa garanteze pacea mondiala.

Pentru rezolvarea problemelor interne ale continentului, sa se elimine, in primul rind, pericolul unui razboi intereuropean, din care ar profita doar Rusia. Mijloacele in acest sens ar fi federalizarea, arbitrajul obligatoriu si garantiile generale de securitate acordate tuturor statelor. In plan economic, sa se refaca cu forte unite regiunile distruse de razboi, sa se renunte la unele stribute ale suveranitatii nationale in domeniul politicii economice, realizindu-se o uniune vamala continentala. Unificarea economica a continentului sa preceada cea politica si sa se infaptuiasca treptat, prin integrarea unor entitati regionale. O alta premiza importanta a unitatii continentului este combaterea si eliminarea nationalismului, promovindu-se, prin educatie, ideea unitatii Europei in diversitatea culturilor sale nationale, care sint intretesute in cadrele culturii europene unice. Natiunile nu pot fi despartite prin frontiere si acestea trebuiesc golite de insemnatatea lor economica, strategica, spirituala, ceea ce va duce la disparitia treptata a urii intre natiuni si state. Cea mai grava problema politica a Europei -­rivalitatea franco-germana ­ sa se rezolve prin conciliere, Germania devenind principala bariera in calea expansiunii rusesti spre Occident. Alternativa nu poate fi decit alianta germano-rusa contra Frantei si un nou razboi european.

Realizarea practica a obiectivelor Pan-Europei urmeaza a avaea loc in mai multe etape. Intr-o prima faza, sa se convoace o Conferinta pan-europeana, in care sa se inffinteze comitete de organizare a Curtii de arbitraj, a Curtii de garantii, sa se dezbata problemele dezarmarii, ale unificarii comunicatiilor, vamilor, monedelor, protectia minoritatilor, reglementarea datoriilor si reparatiilor de razboi. Sa se decida periodicitatea acestor intruniri in viitor si sa se infiinteze un birou pan-european, ca organ central al miscarii de unificare europeana. I n faza urmatoare, sa se incheie tratate de arbitraj obligatoriu si un pact de securitate intre toate statele europene democratice, o uniune vamala pan-europeana, abolindu-se barierele vamale existente, incepind cu statele succesoare ale Monarhiei Austro-Ungare, creindu-se uniuni monetare si vamale regionale. In sfirsit, sa se elaboreze si sa se adopte o Constitutie pan-europeana, cu un parlament bicameral al continentului, o camera fiind cea a popoarelor, cu 3oo de deputati, si cealalta a statelor, reprezentind cele 26 de state continentale. Sa se generalizeze limba engleza, introdusa ca limba obligatorie in scolile primare si secundare.

Premiza indeplinirii acestui program este extinderea spiritului solidaritatii europene printr-o miscare de masa, care sa angreneze reprezentanti ai tuturor fortelor politice democratice, de la socialisti la catolici si liberali, generatia tinara, femei, intelectuali, toate clasele si paturile sociele, pentru combaterea nationalismului si sovinismului, a militarismului, a protectionbismului economic, a bolsevismului, si pentru a determina factorii guvernamentali ai tarilor continentului sa inlocuiasca viziunea politica a confruntarii cu cea a unificarii si federalizarii europene, ca o garantie a pacii, stabilitatii si a salvgardarii rolului mondial al Europei.

Pentru punerea in aplicare a acestui program, care, in pofida idealismului sau, a impreciziei in definirea unor detalii conceptuale sau organizatorice, datorat si tendintei de a atrage forte politice cit mai largi, era, fara indoiala, in sensul evolutiei istorice, contele Coudenhove-Kalergi a lansat in 1924 un Manifest european, in care a cerut tuturor fortelor democratice din Europa sa militeze pentru unificarea economica, politica si militara a continentului, prin uniune vamala si inlaturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu si garantii reciproce de securitate, reorganizarea Ligii Natiunilor in colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietica, Statele Unite si tarile din Extremul Orient, reconciliere cu Germania, pentru a anula spiritul de revansa. Adresind apelul catre alegatori ca an toate tarile sa voteze doar candidatii favorabili unificarii europene, Manifestul se incheia contrapunind o Europa divizata, sorginte a mizeriei, agresiunii si razboaielor, unificarii continentale aducatoare de pace si prosperitate.

57196jip89vfn4b

Activitatea organizatorica staruitoare si abila a contelui Coudenhove-Kalergi, in spiritul acestor idei programatice, a permis in citiva ani nasterea unei miscari pan-europene de anvergura, cu influenta importanta in cadrul opiniei publice si la nivelul forurilor oficiale guvernamentale. O editura a miscarii pan-europene la Viena, reviste ca "Das neue Europa", "Les États Unis d´Europe", "L´Europe nouvelle", au contribuit esential la difuzarea programului pan-european. S-au infiintat sectii nationale in numeroase tari europene, avind in frunte personalitati de prim-plan ale vietii politice si intelectuale. Sectia austriaca era condusa de cancelarul federal Ignaz Seipel si vicecancelarul Karl Renner, una din personalitatile directoare ale miscarii socialiste internationale a vremii. Sectia germana includea pe social-democratul Paul Loebe, presedinte al Reichstagului, pe Erich Koch-Wieser, presedinte al Partidului Democrat, pe ministrul economiei Joseph Koeth. Sectia franceza avea in frunte pe ministrul economiei Louis Loucheur si pe liderul socialist Léon Blum. Printre personalitatile vietii cultuirale care si-au asumat obiectivele miscarii pan-europene se aflau Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas si Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, REINER Maria Rilke, Stefan Zweig, Franz Werfel, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, Jose Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno, Richard Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt etc.

In ca in 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunta favorabil ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann, primind in repetate rinduri in audienta pe contele Coudenhove-Kalergi, se declara interesat de obiectivele economice ale uniunii preconizate, raminind, in schimb, rezervat fata de aspectele politice si critic fata de excluderea Marii Britanii din proiectul pan-european, Germania vizind, in esenta, o revizuire a tratatelor de pace in cadrele unei Ligi a Natiunilor reorganizata cu sprijin englez, mizind pe tendintele britanice de contracarare a hegemoniei continentale franceze. Ministrul de externe francez Aristide Briand accepta, in schimb, presedintia de onoare a Uniunii Pan-europene, care cunoaste cel mai insemnat succes organizatoric in octombrie 1926 prin convocarea primului Congres pan-european la Viena cu 2000 de participanti, sub presedintia lui Eduard Benes, Ignaz Sweipel, Joseph Caillaux, Paul Loebe, Francesco Saverio-Nitti si Nicola Politis.

Desi miscarea pan-europeana a lui Coudenhove-Kalergi a avut initiativa in promovarea ideii unificarii europene, nu au lipsit nici alte organizatii non-guvernamentale care si-au asumat un rol in aceasta privinta. Astfel, in 1924 ia fiinta Uniunea vamala europeana, prezidata de Edgar Stern-Rubath, Charles Gide si profesorul Emil Hantos. Miscarea isi propunea uniunea vamala treptata a tarilor europene in jurul unui nucleu central reprezentat de Franta, Germania, Belgia si Luxemburg, prin intelegeri regionale, acorduri de acrtel, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii Britanii si a Statelor Unite, ca o etapa spre liberalizarea comertului mondial sub egida Ligii Natiunilor. Uniunea a editat trei reviste si a creat comitate nationale in diferite tari europene, bucurindu-se de sprijinul unor cercuri din cadrul Ministerului de externe francez, care suspectau miscarea pan-europeana a lui Coudenhove-Kalergi de simpatii filogermane, considerind totodata Statele Unite ale Europei o himera, iar tendinta de excludere a Uniunii Sovietice si a Statelor Unite o greseala. O alta organizatie, Asociatia pentru cooperarea europeana, infiintata in 1924 de Wilhelm Heile si avind in fruntea comitetului national francez pe matematicianul Émile Borel, incerca sa coaguleze unitatea elitei economice, politice si intelectuale din tarile europene in jurul unui program de extindere a cooperarii economice, de atragere a Marii Britanii in Europa unita, de dezvoltare a colaborarii cu Uniunea Sovietica, Turcia, Statele Unite si dominioanele britanice. In cercurile de afaceri britanice apar de asemenea tendinte de promovare a relatiilor economice cu continentul, principalii exponenti ai acestei orientari, ca industriasul Sir Alfred Mond, liderul industriei chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, care adera si la miscarea pan-europeana, liderul sindical laburist Ernest Bevin, militind pentru contracararea concurentei industriei americane printr-un bloc economic european, care sa includa si Anglia, evitindu-se orientarea exclusiva a acesteia spre propriul Imperiu si izolarea ei intre Statele Unite si Europa unita.

Tendintele de integrare economica a continentului inregistreaza in anii ´20 si citeva realizari concrete prin crearea in 1926 a cartelului international al otelului intre Franta, Germania, Belgia si Luxemburg, cu reglementarea productiei pe baza de cote anuale, prin infiintarea comitetului de studiu germano-francez, sub conducerea industriasului luxemburghez Émile Mayrisch, pentru promovarea unitatii economice a continentului si contracararea concurentei americane. Intre 4-23 mai 1927, se intruneste la Geneva o Conferinta economica mondiala, la care se dezbate liberalizarea comertului, desfiintarea barierelor vamale, modalitatile de aplicare ale clauzei natiunii celei mai favorizate.

Aceste initiative nu intirzie sa-si manifeste efectele si asupra politicii oficiale, guvernamentale, din principalele tari europene. Daca in primii ani de dupa razboi, in politica franceza prevaleaza elementele de forta, menite a asigura securitatea proprie prin aplicarea prevederilor tratatelor de pace cu slabirea si subordonarea Germaniei, orientare ce culmineaza cu ocupatia militara a regiunii Ruhr in 1923 pentru a garanta plata reparatiilor de razboi, Germania, in schimb, este cea care cauta iesirea din situatia ei dificila postbelica prin promovarea initiativelor de cooperare si integrare europeana, mai cu seama pe plan economic. Inca in 1919, cu prilejul dezbaterilor privind statutul viitoarei Ligi a Natiunilor, reprezentantii germani considera reconstructia de dupa razboi o responsabilitate europeana comuna, iar refacerea Germaniei ca o conditie a restabilirii normalitatii vietii economice a Europei. Ei sustin, de asemenea, ideea unei piete mondiale libere si accesul tuturor la sursele de materii prime si alimente. Dupa ce statele invingatoare refuza sa ia in considerare aceste puncte de vedere, in 1921 ministrul german al reconstructiei, Walter Rathenau, propune Frantei organizarea unei societati internationale de refacere economica a Europei si proiectul unei Uniuni vamale europene, realizate in etape, prin reducerea vamilor, inlaturarea interdictiilor de export-import, crearea unor uniuni regionale si zone economice libere. Conferinta economica din 1922 de la Genova pentru dezbaterea acestor probleme nedind rezultate concrete, se ajunge la tratatul separat germano-sovietic de la Rapallo, din acelasi an, care reflecta frustrarea si dezamagirea celor doua state excluse in cadrele Ligii Natiunilor si a cooperarii continentale preconizate de invingatori



Dupa momentul de criza de maxima intensitate adus de anul 1923, prin ocupatia militara franceza a regiunii Ruhr si rezistenta pasiva a Germaniei, cu refuzul achitarii reparatiilor de razboi, incepind din anul 1924 protagonistii scenei politice europene ­ Franta si Germania ­ adopta o noua orientare, cea a reconcilierii, destinderii si cooperarii, considerate de catre promotorii acestei politici ­ ministrii de externe Aristide Briand si Gustav Stresemann ­ drept caile menite a aduce dorita pace si stabilitate pe continent. Desigur, dincolo de acest obiectiv general, fiecare dintre cele doua parti isi urmarea propriile interese: Franta ­ garantarea si stabilizarea securitatii proprii si mentinerea prevederilor tratatelor depace; Germania ­ reintrarea in Concertul statelor europene cu drepturi egale, refacerea puterii sale economice si revizuirea, in final, a reglementarilor postbelice, considerate dezavantajoase si nedrepte. Rezultatul confruntarii, in cursul negocierilor, a acestor puncte de vedere si interese contradictorii, a fost realizarea unor solutii de compromis, care au stimulat sperantele celor care vedeau in unificarea continentala panaceul menit a aduce pacea durabila si stabilitatea dorita. Incheierea pactului de la Locarno din 1925, prin care frontierele occidentale ale Germaniei erau garantate international, reprezenta un pas important spre obiectivele urmarite de Franta, in timp ce mentinerea negarantata a frontierelor rasaritene lasa deschisa pentru Germania perspectiva unei viitoare revizuiri a acestora. Primirea Germaniei in Liga Natiunilor in 1926 si acordul economic franco-german din 1927 au fost considerati pasi importanti in directia cooperarii la nivel continental. Pactul Briand-Kellog, incheiat in 1928 de ministri de externe francez si american privind excluderea razboiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor internationale, cu deschiderea posibilitatii de aderare pentru toate statele, marca tendinta de globalizare a acestor orientari pozitive spre destindere. Acordurile realizate in problema spinoasa a reparatiilor de razboi germane prin planurile Dawes si Young, ca si retragerea franceza din Ruhr in 1930, au contribuit la crearea unei atmosfere politice in care o initiativa majora pentru trecerea la realizarea concreta a unitatii europene se transforma dintr-un obiectiv utopic al viitorului nedefinit intr-o posibilitate imediata, palpabila.

Cel care si-a asumat o atare responsabilitate a fost ministrul de externe francez Aristide Briand, apropiat de miscarea pan-europeana, a carei presedintie de onoare o acceptase. In iunie 1929, el semnaleaza pentru prima oara tendinta transformarii proiectului unificarii europene intr-un obiect al dezbaterii politice oficiale interguvernamentale, scopul sau fiind crearea unui cadru institutional menit a garanta pacea si stabilitatea continentului si aplicarea in practica a prevederilor tratatelor de pace, in conditiile in care intelegerile bilaterale cu Germania erau insuficiente pentru indeplinirea acestui obiectiv, iar Liga Natiunilor era ineficienta datorita refuzului statelor extraeuropene, si in primul rind al Statelor Unite, de a se implica in problemele pacii Europei. In cursul unei intilniri la Madrid cu Gustav Stresemann, in 11 iunie 1929, Briand I-a prezentat proiectul unei federatii europene, sprijinite din exterior de Marea Britanie, care sa asigure pe de o parte pacea continentului, iar pe de alta parte contracararea preponderentei economice americane, care ajunsese sa egaleze volumul total al exporturilor si importurilor tuturor statelor europene. Ministrul de externe german s-a declarat favorabil obiectivelor economice, exprimind, in schimb, rezerve fata de o eventuala slabire a Ligii Natiunilor, prin crearea unor structuri institutionale paralele, ca si fata de o posibila confruntare cu Marea Britanie si Statele Unite, de la care Germania spera sprijin in tendintele sale de revizuire a tratatelor de pace, mai cu seama in privinta granitelor sale rasaritene. In timp ce Ministerul german al economiei se arata, in august 1929, interesat de avantajele economice ale proiectului prin amplificarea schimburilor si marirea capacitatii de concurenta externa a continentului, iar reprezentantul german la Liga Natiunilor sublinia contributia favorabila a unui astfel de demers pentru solutionarea problemelor economice, financiare si chiar politice ale Europei, consilierii politici ai lui Stresemann din Ministerul de externe isi exprimau neincrederea in propunerile lui Briand, suspectate de urmarirea exclusiva a unor interese nationale franceze in detrimentul Germaniei.

Dupa aceste antecedente, in 5 septembrie 1929, in cadrul Adunarii generale a Ligii Natiunilor, ministrul de externe francez Aristide Briand, care indeplinea la momentul respectiv si functia de prim-ministru al Frantei, pune oficial in dezbatere proiectul uniunii europene, sub forma unei legaturi federale, care sa permita discutarea in comun a tuturor problemelor de interes general continental, adoptarea de decizii si incheierea unui acord de garantare a securitatii. Asociatia statelor europene sa dezbata primordial problemele economice, dar aceasta legatura federala sa se extinda treptat si asupra planului social si politic. Fara a prezenta deocamdata detalii concrete privind structura si obiectivele viitoarei organizatii, Braind propunea adoptarea principiala a ideii unificarii europene si initierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei. In discursul ministrului de externe german Gustav Stresemann, din 9 septembrie 1929, erau sprijinite ferm obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, prin crearea de noi piete pentru industria tarilor europene, rationalizarea economiei continentului si integrarea acesteia in circuitul mondial. El exprima, in schimb, necesitatea precizarii obiectivelor politice, astfel incit unificarea preconizata sa nu limiteze suveranitatea nationala a tarilor participante si sa nu fie indreptata impotriva nici unei puteri extraeuropene. In aceeasi zi, la intrunirea reprezentantilor celor 27 de state europene, initiata de Briand, la propunerea ministrilor de externe german si britanic Aristide Briand a fost solicitat sa prezinte pentru viitoarea Adunare generala a Ligii Natiunilor un memorandum scris cu proiectul detaliat al uniunii europene preconizate.

Aminarea astfel cu citeva luni a dezbaterii proiectului Briand a pecetluit practic soarta acesteia, datorita schimbarilor nefavorabile intervenite in contextul economic si politic international. Izbucnirea crizei economice mondiale duce la un val de masuri protectioniste, adoptate de statele afectate, tocmai atunci cind o componenta esentiala a unificarii europene ar fi fost demontarea barierelor si liberalizarea schimburilor internationale. Schimbari majore au loc si in viata politica germana. Moartea lui Stresemann in 3 octombrie 1929 si guvernul minoritar Brüning, venit la putere in urma alegerilor din 1930 care marcheaza o spectaculoasa intarire a pozitiilor extremei drepte, aduce o cotitura in orientarea politicii externe, in care ideea reconcilierii cu Franta cedeaza locul unei intransigente sporite pentru revizuirea tratatelor de pace si urmarirea prioritara a intereselor nationale ale Germaniei. Reapar in prim-plan proiectele de unificare regionala a tarilor central-europene sub egida Germaniei, de apropiere de Uniunea Sovietica si de Italia lui Mussolini, simptomatica fiind si atitudinea oficiala rece fata de cel de-al doilea Congres pan-european organizat la Berlin, in mai 1930, de contele Coudenhove-Kalergi, ca si fata de un proiect al acestuia inaintat forurilor guvernamentale germane, in acelasi an, pentru integrarea Europei ca o unitate regionala in Liga Natiunilor. Schimbari importante au loc si in contextul politic francez, unde, in urma unei campanii sustinute a dreptei nationaliste impotriva evacuarii regiunii renane, guvernul Briand este inlocuit cu un guvern condus de Tardieu, in care Briand isi pastreaza Ministerul de externe, dar presiunea elementelor nationaliste il obliga la corectii ale proiectelor sale, care sa tina seama intr-un grad mai accentuat de interesele specifice ale Frantei. 

Dupa aceste antecedente, in mai 1930 Memorandumul asupra organizarii unei uniuni federale europene este prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu exceptia Uniunii Sovietice si a Turciei, de catre ambasadorii francezi din capitalele tarilor continentului. Redactia Memorandumului a apartinut lui Braind si principalilor sai colaboratori, Massigli si Alexis Léger, acesta din urma sef de cabinet al ministrului, unul din inspiratorii politicii de destindere in raport cu Germania si atasat profund proiectelor de unificare europeana. El a avut la indemina si un proiect de pact economic european, elaborat de Jacques Rueff, secretar al Comisiei financiare a Ligii Natiunilor, care a oferit baza multora dintre propunerile Memorandumului in acest domeniu. Influenta acestor colaboratori, sustinatori ai solutiei federale, a fost insa cenzurata in cadrul Ministerului de externe francez de pozitia secretarului general al acestuia Philippe Berthelot, care prefera politica traditionala a colaborarii prioritare franco-britanice pentru tinerea in friu a refacerii Germaniei, in timp ce un alt influent demnitar al Ministerului de externe, Jacques Seydoux, era adept al restringerii cooperarii la domeniul economic, prin reducerea barierelor vamale si intelegeri regionale tip cartel in domenii specifice, respingind, in schimb, ca o himera, ideea Statelor Unite ale Europei. Proiectul Memortandumului, influentat intr-o prima instanta de dezbaterile din interiorul Ministerului francez de externe, a fost supus, apoi, dezbaterii Consiliului de ministri, unde a suferit noi corectii in spiritul fortelor nationaliste de dreapta, reprezentate in cabinetul Tardieu, rezultind, in cele din urma, un text final diferit in multe privinte de principiile generale enuntate in septembrie 1929 de BriandMemorandumul cuprinde o parte de consideratii generale, propunerile concrete in patru puncte si o motivare conclusiva a acestora. In consideratiile generale, se expliciteaza relatia intre preconizata Europa unita federala si Liga Natiunilor pe de o parte, statele nationale suverane pe de alta parte. Astfel, se considera, in primul rind, ca farimitarea Europei este o piedica in calea colaborarii si solidaritatii internationale si contravine astfel obiectivelor sistemului universal al Ligii Natiunilor. Unificarea federala a Europei nu se va realiza in afara acestei organizatii, ci, dimpotriva, se va urmari aducerea in concordanta a intereselor europene sub egida si in spiritul Ligii Natiunilor, ca o contributie esentiala la indeplinirea obiectivelor sale specifice. Liga Natiunilor isi va pastra integral atributiile si competentele avute pina acum. Proiectul nu este indreptat nici impotriva vreunei puteri extraeuropene, ci are in vedere colaborarea cu toate statele sau gruparile de state, in interesul asigurarii pacii generale. In sfirsit, relatiile federale ce se vor institui intre guvernele europene nu vor afecta suveranitatea nationala a statelor participante, care isi vor pastra independenta politica, scopul fiind coordonarea reciproca a actiunilor indreptate spre mentinerea pacii si stabilitatii, a dezvoltarii cooperarii internationale.

Dupa aceste enunturi menite a dezarma obiectiile deja exprimate (de pilda, de Stresemann) si cele previzibile impotriva proiectului, in Partea I-a se propune un tratat care sa proclame principiile unitatii morale a Europei si intarirea solemna a solidaritatii intre statele europene, orientarea lor generala spre o politica menita a asigura, prin eforturi comune, unitatea viitoare a continentului. Scopul declarat al tratatului va fi organizarea pasnica a Europei, in concordanta cu Statului Ligii Natiunilor. Asceste primcipii generale urmeaza a fi concretizate in cursul evolutiei ulterioare a procesului de unificare. In Partea a II-a, se propune infiintarea unui sistem institutional menit a pune in practica masurile preconizate. Astfel, principalele decizii vor fi adoptate de o Conferinta europeana, care se va intruni periodic si va cuprinde reprezentantii tuturor guvernelor europene membre ale Ligii Natiunilor (ceea ce inseamna excluderea Uniunii Sovietice si a Turciei). Organul executiv va fi un Comitet politic permanent, cu o componenta mai restrinsa, cu presedintia reinnoita aannual la care pot fi invitate si alte state, membre sau nemembre ale Ligii Natiunilor, atunci cind se dezbat probleme care le privesc in mod direct. Acest organism va avea menirea de a examina toate procedurile necesare realizarii si aplicarii proiectului de unificare si va cauta caile si mijloacele cele mai potrivite punerii in aplicare a federatiei europene. Va realiza un inventar general al programelor de cooperare in domeniul economic, social si politic si va actiona in directia traducerii in practica de catre guverne a deciziilor generale luate. Dupa adoptarea programului general de cooperare, va incredinta unor comitete speciale examinarea problemelor specifice, inca neabordate in cadrele institutionale existente ale Ligii Natiunilor, sub controlul Comitetului politic si sub responsabilitatea guvernelor participante. Un serviciu de Secretariat va elabora lucrarile preliminare si va asigura din punct de vedere administrativ executarea instructiunilor Comitetului politic permanent sau Conferintei europene.



Partea a III-a, esentiala din punctul de vedere al orientarii si continutului viitoarei uniuni, proclama, in primul rind, prioritatea problemelor politice in raport cu cele economice, astfel incit constructia europeana sa debuteze pe plan politic, orice progres pe calea unificarii economice fiind dependent strict de rezolvarea problemelor securitatii europene. Sacrificiile reclamate de integrarea economiilor nationale ale tarilor participante vor fi acceptabile doar in schimbul instaurarii increderii si pacii reale pe continent. Acest obiectiv se va realiza prin crearea unui sistem european de secutitate, generalizarea arbitrajului, extinderea garantiilor internationale instituite prin tratatul de la Locarno asupra intregii comunitati europene. De-abia dupa aceste masuri se va trece la crearea unei piete comune a Europei printr-un pact de solidaritate economica, stabilirea limitelor politicii vamale a fiecarui guvern, organizarea rationala a productiei si schimbului, eliberarea progresiva de bariere si simplificarea metodologica a circulatiei marfurilor, capitalului si persoanelor. Se va utiliza in acest scop interventia statului in economie si colaborarea interguvernamentala, iar procesul integrarii se va desfasura gradual, prin largirea treptata a structurilor comune, in faze succesive de unificare politica si integrare economica, realizate cu includerea de la inceput a tuturor statelor europene.

In sfirsit, in Partea a IV-a, sint enumerate domeniile economice, financiare, sociale, care ar urma sa faca obiectul prioritar al analizei primei Conferinte europene si a Comitetului politic permanent, pentru ca acestea sa se poata concentra pe deciziile principiale necesare crearii uniunii statelor europene. In final, se cere raspunsul guvernelor europene pina la data de 15 iulie 1930, pentru ca Adunarea generala a Ligii Natiunilor din toamna aceluiasi an sa poata adopta bazele unui acord european, care sa elibereze continentul de urmarile materiale si morale ale ultimului razboi.

Memorandumul reprezinta, fara indoiala, o remarcabila tentativa de solutionare realista, in spirit general-european, a gravelor probleme postbelice, create de divizarea teritoriala a continentului, de lipsa de concordanta a intereselor si de incredere intre statele si popoarele acestuia. El a dezamagit adeptii miscarii pan-europene, limitindu-se la propunerea unui acord general de principii morale si la crearea unor institutii comune, fara a se trece imediat la adoptarea unei Constitutii europene elaborate in detalii. Intregul proiect sta insa sub semnul cautarii compromisului acceptabil intre diversele interese nationale si caracterul inevitabil supranational, federal, al viitorului edificiu european. Astfel, sub presiunea fortelor nationaliste in ascensiune in Franta, in contrast cu conceptia initiala a lui Briand, care, in septembrie 1929, avusese in vedere crearea prioritara a unei temeinice baze economice a uniunii, acum se instituie ca o preconditie adoptarea masurilor politice de garantare a securitatii, ceea ce corepunde primordial intereselor nationale franceze de mentinere a situatiei stabilite prin tratatele de pace. Generalizarea garantiilor internationale de tipul celor acceptate la Locarno indica in mod clar aceasta tendinta. Pe de alta parte, accentul pus pe mentinerea suveranitatii nationale a statelor membre amenda drastic principiul federalist si impingea proiectul in directia unei confederatii de state independente. Sistemul institutional preconizat reproducea cel existent, al Ligii Natiunilor, ceea ce reflecta de asemenea prudenta si retinere in instituirea unui cadru supranational, respins de fortele nationaliste din tarile continentului. Briand si colaboratorii sai au preferat astfel calea utilizarii modelului institutiilor existente si a elementelor de consens deja cristalizate ca puncte de pronire in sensul unei largiri succesive a lor in directia unificarii viitoare preconizate. Europeana si federativa in obiectivele si principiile sale, prudenta si concesiva in sens confederativ, in menajarea susceptibilitatilor nationaliste, imn planul masurilor concrete avute in vedere pe termen scurt, initiativa Briand reprezinta deci o tentativa curajoasa de a gasi calea realizarii idealului de unitate a continentului pe calea compromisului acceptabil de catre toate partile interesate.

Ecoul de presa imediat urmator aparitiei acestui proiect a prefigurat insa previzibilul esec al unei astfel de incercari de armonizare a unor interese iremediabil opuse. In Franta, in timp ce presa de centru si de stinga necomunista saluta proiectul, avind rezerve (de pilda, prin articolele lui Léon Blum) privind principiul mentinerii suveranitatii nationale absolute, presa de dreapta vorbeste de "iluzii incurabile", de "pacifism tradator", vazind singurul avantaj doar in obligarea tuturor statelor de a declara deschis acceptarea situatiei create prin tratatele de pace. In presa germana, organele de centru si stinga, obiectind impotriva stabilizarii sistemului de la Versailles prin punerea in prim-plan a garantiilor de securitate, subliniau totusi sansa irepetabila oferita de proiect pentru unificarea europeana, pentru rezolvarea pe cale pasnica a tuturor diferendelor, incluzind revizuirea granitelor existente, prin buna intelegere. Ziarele de dreapta, in schimb, absolutizau critica proiectului ca expresie a intereselor nationale franceze, menite a impune noi "servituti" Germaniei si contrapuneau ideea unei Europe central-rasaritene sub egida germana. In presa engleza, desi nu lipsesc voci, ca cele ale lui L. S. Amery sau W. Churchill, care exprima simpatie pentru reorganizarea federativa a continentului, predomina totusi luarile de atitudine care recomanda abtinerea Marii Britanii de la implicarea intr-un astfel de proiect si orientarea politicii sale spre intarirea colaborarii cu tarile Commonwealthului. Se exprima, uneori deschis, speranta ca initiativa lui Briand va fi zadarnicita de opozitia Germaniei, fara a mai fi necesara o interventie a Angliei. In Italia, presa fascista, in Ungaria si Bulgaria organele de orientare revizionista, s-au declarat evident ostile proiectului, in timp ce presa din majoritatea tarilor mici si mijlocii ale continentului au primit favorabil ideea unificarii europene. Presa sovietica a denuntat ferm pretinsul caracter "antisovietic" al proiectului si a facut apel tot la Germania pentru a-l torpila ca o incercare de consacrare si permenentizare a sistemului de la Versialles. In Statele Unite, desi vocile favorabile proiectului au prevalat, simpatia era amendata de un scepticism quasi general privind sansele de reusita, fiabilitatea masurilor concrete de aplicare.

Desigur, esential pentru soarta proiectului Briand era raspunsul oficial al guvernelor europene, o pozitie-cheie in acest sens revenindu-I Germaniei. In cadrul Ministerului de externe german, Julius Curtius, fost colaborator al lui Stresemann si fost ministru al economiei, participant la elaborarea politicii de reconciliere cu Franta si adept al avantajelor economice ale integrarii europene, in noua sa calitate de ministru de externe in cabinetul minoritar Brüning era expus unei presiuni puternice din partea dreptei nationaliste pentru punerea in prim-plan a intereselor specifice ale Germaniei de anulare a reparatiilor si de revizuire a tratatelor de pace, mai cu seama in privinta frontierelor rasaritene negarantate la Locarno. Principalii sai colaboratori, secrertarul de stat Bernhard von Bülow, consilierii Köpke si Weizsäcker, erau adversari consecventi ai proiectelor de unificare europeana, contracarind sistematic demersurile miscarii pan-europene a contelui Coudenhove-Kalergi si avind in vedere cu prioritate tendintele de revizuire a sistemului de la Versailles cu sprijinul sperat al Marii Britanii si al Statelor Unite, interesate in contracararea pretentiilor franceze de hegemonie continentala.

Pe linia acestor premize, in 21 mai 1930 secretarul de stat von Bülow elaboreaza primul proiect de raspuns oficial german la propunerile lui Briand. El considera acestea drept o expresie exclusiva a intereselor franceze de consolidare a status-quoului intr-un cadru mai restrins decit cel al Ligii Natiunilor, ceea ce favorizeaza net Franta si limiteaza spatiul de manevra al Germaniei pentru a obtine o revizuire a tratatelor de pace cu sprijin american si rusesc. In opinia sa, proiectul uniunii europene ar institui "noi catuse" asupra Germaniei. In acelasi timp, insa, von Bülow avertizeaza si asupra tendintei Angliei si Italiei, reticente si ele fata de ideea unificarii federale a Europei, de a lasa Germania "sa scoata castanele din foc" pentru ele, luindu-si asupra ei oprobriul torpilarii proiectului. De aceea, recomandarea sa este ca Germania sa-si exprime adeziunea, in general, la ideea unitatii europene, dar, in spiritul consolidarii Ligii Natiunilor, sa ceara extinderea eforturilor pe plan universal si nu doar strict continental. De asemenea, sa se limiteze lucrarile preliminare la domeniul economic si administrativ, excluzindu-se, contrar opiniei franceze, problemele politice, care nu fac decit sa exacerbeze contradictiile. Drept urmare, in plan institutional sa se accepte doar un Secretariat cu rol tehnic, fara infiintarea unui Comitet politic. Formulind si mai transant, intr-o informare ceruta de ambasadorii straini de la Berlin privind pozitia germana, consilierul Köpke critica proiectul Briand pentru subordonarea problemelor economice prioritare celor politice, pentru tendinta franceza de consolidare a starii de fapt continentale, inacceptabile pentru Germania, prin garantii internationale, pentru excluderea tarilor extraeuropene, mai ales a Statelor Unite, si pentru transferarea spatiului institutional de rezolvare a problemelor politice din sfera Ligii Natiunilor intr-un cadru mai restrins, in care influenta Frantei sa fie preponderenta. if196j7589vffn




Ministrul de externe Curtius adreseaza in 31 mai o circulara catre celelalte ministere ale guvernului german, cerindu-le examinarea posibilitatilor de colaborare economica, sociala, culturala cu celelalte state europene. Raspunsurile au fost in general pozitive, cu exceptia Ministerului apararii si al transporturilor, dar ele, dupa cum a reiesit din pozitia finala a guvernului german, nu au avut o influenta semnificativa asupra acesteia. Intr-o alta circulara, din 10 iunie 1930, de aceasta data catre toate ambasadele germane din Europa, ministrul de externe Curtius sublinia ca ideea sanatoasa si importanta a colaborarii europene a fost legata organic in cadrul proiectului Briand de telurile politice specifice Frantei, conditionindu-se solidaritatea europeana de mentinerea hegemoniei franceze si de stabilizarea frontierelor existente. De aceea, pozitia Germaniei este accentuarea colaborarii economice in domenii unde sint posibile progrese mai rapide si atragerea in aceasta cooperare a Uniunii Sovietice pentru contracararea influentei franceze, idee agreata si de Italia. Intr-un proiect de raspuns la Memorandumul lui Briand, in 14 iunie, consilierul Weizsäcker era inca pe pozitii mai concesive, pe linga prioritatea obiectivelor colaborarii economice neexcluzind nici posibile negocieri pe tema asigurarii securitatii continentului.

Contrar acestor tendinte rezervate si chiar ostile din Ministerul de externe german, o serie de semnale pozitive veneau din partea altor tari europene. Statele scandinave si baltice erau gata sa sustina planul Briand, iar un proiect de raspuns austriac, notificat Germaniei, exprimind gindirea proeuropeana a cancelarului Seipel, se proclama gata sa semneze tratatul general propus de Briand si sa procedeze la crearea organelor institutionale preconizate, acceptind ideea unei Europe pasnice si sigure, bazate pe garantiile colective ale tuturor statelor sale, sub conditia unor posibile modificari prin buna intelegere a status-quoului, considerindu-se ca proiectul deschide calea ridicarii deschise a problemei revizuirii tratatelor de pace. In schimb, Belgia sustinea prioritatea problemelor economice si mentinerea cadrului strict al Ligii Natiunilor, precum si o schimbare pe cale pasnica a realitatilor consacrate de sistemul de la Versailles. Italia insista asupra atragerii Uniunii Sovietice in discutia proiectelor de reorganizare a continentului.

Semnale favorabile proiectului Briand nu lipseau nici din mediul politic german. Astfel, in 20 iunie 1930, ambasadorul german la Paris, Leopold von Hoesch, intr-un memoriu adresat ministrului de externe, se pronunta pentru un raspuns german pozitiv, considerind ca problemele colaborarii economice pot fi rezolvate doar in conditiile asigurarii securitatii europene, altfel statele nu vor accepta rationalizarea si liberalizarea economiei la scara continentala. In opinia sa, deci, proiectul Briand a pus problema prioritatii garantiilor de securitate cu bunacredinta, tocmai din acest considerent si nu pentru asigurarea hegemoniei proprii. Planul ministrului de externe francez concentreaza tot ceea ce este mai valoros in politica postbelica a Frantei, creind perspective favorabile unei ameliorari rapide a situatiei economice europene. In conditiile in care ambiguitatea Angliei si Italiei in aceasta privinta face pozitia Germaniei decisiva pentru soarta proiectului, ambasadorul german de la Paris propune ca raspunsul acesteia sa nu fie grevat de accente polemice, ci sa proclame vointa ei de a colabora activ si loial la inlaturarea tuturor piedicilor in calea colaborarii economice, domeniul cel mai important si de o actualitate stringenta.

Pentru a netezi calea unui raspuns german in acest spirit, Aristide Briand declara ambasadorului german ca si pentru el problemele economice sint cele mai urgente, iar prioritatea acordata in proiect aspectelor politico-institutionale inseamna doar necesitatea crearii in prealabil a organismelor europene si a garantarii securitatii continentale, pentru a se trece apoi imediat la rezolvarea stringentelor obiective ale liberalizarii comertului si reducerii somajului. De asemenea, el punea in vedere ca, in cazul unui german negativ, isi va retrage propunerile, considerind ca nu sint inca coapte conditiile pentru realizarea lor.

Cu toate aceste semnale pozitive, in cadrul Ministerului german de externe au prevalat punctele de vedere negative, sustinute de von Bülow, care inainteaza spre dezbatere plenului cabinetului un proiect de raspuns din care lipsesc chiar si palidele indicatii de deschidere schitate de Weizsäcker. Discutia decisiva a guvernului german are loc in 8 iulie 1930. Cancelarul Brüning, al carui guvern minoritar era dependent de voturile partidelor de dreapta nationaliste, renunta la politica de conciliere promovata de fostul ministru de externe Stresemann, adoptind o pozitie transanta fata de Franta, acuzatza ca nu ar urmari decit mentinerea cu orice pret a sistemului de la Versailles si a hegemoniei proprii pe continent, facind iluzorie speranta revizuirii pasnice a frontierelor rasaritene pe calea arbitrajului, in spiritul tratatului de la Locarno. Uniunea europeana, in conceptia cancelarului, ar fi oferit doar un mijloc in acest scop si pentru izolarea Germaniei de tarile extraeuropene, de Anglia si de Italia, posibile sustinatoare ale tendintelor de revizuire. Punind interesele specifice ale Germaniei inaintea celor generale ale asigurarii pacii, securitatii si stabilitatii continentului, cancelarul Brüning respinge formula lui Stresemann de realizare treptata a obiectivelor germane pe cale pasnica, prin intelegere si reconciliere cu Franta, contrapunind revendicarea radicala a revizuirii tratatelor de pace, a recunoasterii egalitatii depline in drepturi a Germaniei cu celelalte state europene, a anularii reparatiilor de razboi. Pe baza acestui punct de vedere principial nationalist, care face tranzitia de la politica de consiliere a lui Stresemann la epoca nazista, cancelarul Brüning, opunindu-se categoric aspectelor politice ale proiectului Briand, se declara sceptic chiar si in privinta colaborarii economice, considerind ca, in cazul unei liberalizari si uniuni vamale, agricultura si industria germana nu ar fi capabile sa faca fata concurentei celorlalte state europene, iar punctul central al programului sau ­ anularea reparatiilor pe considerentul incapacitatii de plata a Germaniei ­ ar fi zadarnicit de perspectivele deschise prin unificarea economica a Europei. Secondat de ministrul de externe Curtius, care s-a limitat la a cere ca sa nu se respinga total ideea unui tratat general-european intr-un viitor nedefinit, cancelarul obtine adeziunea cabinetului la un raspuns oficial german, dat in 15 iulie 1930, prin care se afirma ca actuala configuratie politica si economica a continentului este o piedica in calea dezvoltarii naturale a vietii popoarelor sale. Noua Europa nu se poate cladi, deci, pe vechile temeiuri si de aceea Germania doreste oschimbare a raporturilor existente, in sensul asigurarii egalitatii in drepturi si a securitatii reale pentru toate popoarele. Aceasta sa se infaptuiasca insa fara eliminarea vreunei tari europene, inclusiv Uniunea Sovietica si Turcia, si sa nu fie indreptata contra puterilor extraeuropene. Sa se ramina in cadrele Ligii Natiunilor si crearea in sinul acesteia a unei grupari europene separate ar avea efecte nefavorabile asupra indeplinirii obiectivelor sale. Colaborarea economica sa se promoveze in cadrele deschise de Conferinta economica mondiala din 1927, iar Adunarea generala a Ligii Natiunilor sa continue eforturile pentru apropierea treptata de posibilitatea unor viitoare tratate in acest scop.

Asa cum era previzibil, refuzul german, care pune capat perspectivelor politicii de reconciliere, a oferit un bun prilej si celorlalte mari puteri europene pentru a gasi calea eludarii unui raspuns pozitiv prin formule care sa evite totusi o respingere in sine a ideii unificarii europene. Astfel, Anglia, exprimindu-si, in principiu, simpatia pentru colaborarea europeana si eliminarea pericolului de razboi printr-un sistem de garantii, sublinia necesitatea evitarii in acelasi timp a unor rivalitati izvorite din contrapunerea continentelor in cadrul LIGII Natiunilor. Opozitia extraeuropene fata de o unificare a Europei in forme institutionale distincte, indeosebi din partea statelor componente ale Commonwealthului, prioritare pentru interesele engleze, determina Marea Britanie sa se limiteze la contrapropunerea crearii in cadrul Ligii Natiunilor a unor comitete speciale pentru promovarea colaborarii europene. Italia fascista conditioneaza, in raspunsul ei, orice program de colaborare europeana de dezarmarea prealabila a Frantei, de garantarea respectului suveranitatii absolute a statelor nationale si de atragerea in aceste proiecte a Uniunii Sovietice si a Turciei.

Celelalte state europene, mici si mijlocii, cu exceptia Ungariei si Irlandei, accepta principial ideea unui tratat general de unificare europeana, dar cu rezerve si conditionari specifice, potrivit intereselor lor particulare. Astfel, o conditie quasi generala era cea a prezervarii independentei si suveranitatii statelor participante, doar Olanda fiind dispusa sa accepte anumite limitari in acest sens. Posibilitatea unui conflict de interese intre uniunea europeana si Liga Natiunilor nelinistea nu numai Anglia, ci si tarile scandinave, Belgia, Olanda. Tarile coloniale, cu puternice interese extraeuropene, obiectau impotriva unor bariere ridicate la nivel continental si contra posibilei prejudicieri a raporturilor cu lumea dinafara Europei. Prioritatea problemelor economice asupra celor politice, de securitate, era sustinuta de numeroase state europene. Egalitatea in drepturi intre tarile invingatoare si invinse in razboi era o alta conditie prealabila sustinuta de Ungaria si Bulgaria.

Dupa aceste antecedente nefavorabile, in 9 septembrie 1930 se intruneste la Geneva Conferinta reprezentantilor statelor europene, care era chemata sa-si dea verdictul asupra proiectului Briand. Autorul planului a propus adoptarea unei declaratii de principii in favoarea uniunii europene si a constituirii Adunarii federale. Contrapropunerea germana prevedea o simpla rezolutie, care sa declare vointa statelor de a dezbate problemele europene, in integralitatea lor, in cadrul exclusiv al Ligii Natiunilor. Pina la urma, la propunerea Angliei, rezolutia finala a prevazut doar constituirea in cadrul Ligii Natiunilor a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de secretarul general al Ligii, Eric Drummond. Comitetul s-a intrunit in ianuarie 1931 si a avut mai multe sesiuni pina in septembrie 1932 la Geneva, fara a adopta rezolutii, ci doar rapoarte adresate Adunarii Generale a Ligii Natiunilor. In dezbaterile sale, la care din mai 1931 a fost invitata si Uniunea Sovietica, nu au fost abordate decit probleme de detaliu de natura economica, respingindu-se, in septembrie 1931, si o ultima propunere a lui Briand privind crearea unei comisii permanente a Ligii Natiunilor pentru problema unitatii europene. Dezamagit si descurajat, Aristide Briand, cu putin inaintea mortii sale intervenite in martie 1932, a declarat retragerea proiectului sau si limitarea disponibilitatii viitoare a Frantei pentru o politica de intelegere cu Germania.

Se incheia astfel destinul unei initiative care a reprezentat momentul culminant al politicii de reconciliere din primul deceniu postbelic in vederea organizarii colective a pacii si securitatii continentului prin efortul propriu al tarilor sale, in conditiile in care Statele Unite si-au declinat vreun rol in acest sens, iar celelalte state extraeuropene reprezentate in Liga Natiunilor au refuzat sa se implice in rezolvarea problemelor Europei. Proiectul Briand a constituit, in pofida limitelor interne legate indeosebi de incompatibilitatea unificarii federale a continentului cu prezervarea suveranitatii absolute a statelor sale, ultima sansa de corectare pe cale pasnica, prin buna intelegere, a greselilor comise de autorii sistemului de la Versailles. Compromisurile impuse de presiunea nationalista in crestere, care au facut sa planeze asupra proiectului ambiguitati si suspiciuni mai mult sau mai putin intemeiate privind urmarirea prioritara a intereselor specifice franceze de hegemonie continentala, ca si schimbarea radicala a orientarii politicii externe germane, care a dat preferinta intereselor nationale in fata celor general-europene, au facut ca proiectul Briand sa se dovedeasca tardiv si sa esueze, deschizind, astfel, cale libera ascensiunii nationalismului economic si politic, regimurilor autoritare si tendintelor de inarmare, care au pregatit direct noua conflagratie mondiala. 











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani