Franta sfarsitul sec 19-pimul imperiu francez referat





FRANTA,
de la sfartitul secolului al XVIII-lea, pana la proclamarea primului imperiu francez



a) Revolutia burgheza din 1789-1794.

Consecinte pe plan intern ti international

b) Orientari ti directii in politica externa franceza

c) Relatiile Frantei cu Marile Puteri (1789-1804)




Sfartitul secolului al XVIII-lea va fi marcat in istoria lumii de des­faturarea unor evenimente importante, dintre care se detateaza revolutia franceza.  Ea va permite afirmarea unor principii juridice ti morale de avangarda ti a unei serii de personalitati politice ti militare.

Oricum ar fi considerate lucrurile, anul 1789 nu poate fi despartit de prestigiul sau. Cretterea nivelului de viata implica aproape intotdeauna un progres al conttiintei, astfel ca, cel care se va rascula primul nu va fi poporul de la sate, ci acela din marile orate, in special din Paris, care are obitnuinta  insurectiilor.

In 1789, Parisul era patriot, adica era impotriva abuzurilor de orice fel. Inegalitatile juridice, pe care nimic nu le mai justifica, sunt abuzuri. Nici arbitrarul regal nu este mai putin grav. Vechea monarhie se golette treptat, intre anii 1787-1789, de orice realitate.

Deputatul Lally-Tollendal facea la 13 iunie 1789, intr-un mod succint ti admirabil, bilantul Vechiului regim:"regele intelat, legile fara putere executorie, servicii publice dezorganizate, armata atinsa de spiritul de revolta, particularismul provincial redetteptat, tezaurul vid, falimentul iminent, autoritatea fara respect, poporul fara nadejde de salvare, disperat.'

Monarhia se gasea iar in fata Parlamentului, care refuza sa inre­gis­tre­ze noile impozite. Poporul lua pozitie fara echivoc, in favoarea par­lamentelor, care aveau meritul ca faceau o opozitie invertunata ti cereau convocarea Starilor Generale, care nu mai fusesera convocate din 1614, astfel incat nimeni nu mai ttia care erau de fapt adevaratele lor puteri.

La 5 mai 1789, Adunarea Starilor Generale a fost convocata la Versailles. In ajunul deschiderii ei, a aparut vestita brotura a abatelui Sieyes, "Ce este starea a treia?'. Si se dadea raspunsul :"Totul!'. Sieyes argumenta ca starea a treia, respectiv burghezia, are toate calitatile necesare pentru a forma o Natiune completa, este ca un om puternic, al carui brat este incatutat.

La 17 iunie 1789, starea a treia s-a proclamat Adunare Nationala, iar la 20 iunie, a avut loc juramantul acesteia: "Juram sa  nu ne despartim niciodata ti sa ne intrunim oriunde imprejurarile o vor cere, pana ce Constitutia Regatului va fi intocmita ti intarita pe temelii trainice.' In fata acestei atitudini hotarate, regele ti Curtea aveau doua solutii: una din ele era sa cedeze ti sa admita ca pe viitor, monarhia va imparti puterea cu o aris­tocratie in rindul careia se vor numara, alaturi de nobilime ti de cler, reprezentantii comunelor, adica aristocratia burgheza care conducea sta­rea a treia. Aceasta insemna o revolutie de tip englez adica aceea dorita de marea majoritate a starii a treia ti de puternice minoritati din randurile cle­­rului ti nobilimii. Dar pentru coroana aceasta ar fi insemnat renuntare la absolutism.

Cealalta politica ar fi constat in unirea cu poporul, peste capul pri­vi­le­gi­atilor ti instaurarea unui fel de absolutism democratic. Aceasta solutie a fost foarte putin luata in consideratie. Curtea nu s-a resemnat insa nici cu pri­ma, evenimentele s-au precipitat, ramanand doar recurgerea la forta. In aceste imprejurari, impotriva trupelor ducelui de Broglie se ridica po­po­rul Parisului, iar la 14 iulie 1789, Bastilia a fost cucerita ti daramata pana la temelii.

Insurectia de la 14 iulie a rasturnat vechea conducere a Parisului ti a pus in locul ei o municipalitate formata din reprezentanti ai burgheziei ti apa­rata de poporul inarmat, constituit in Garda Nationala, comandata de La Fayette. Cucerirea Bastiliei a avut consecinte incalculabile, rascoala pari­zienilor reprezentand un moment decisiv in desfaturarea Revolutiei franceze.

La 26 august 1789, Adunarea Nationala Constituanta voteaza Decla­ra­tia drepturilor omului ti ale cetateanului, inspirata din Declaratia drep­turilor de la 1689 din Anglia ti mai ales din Declaratia de independenta americana din 1776, unde se stabilesc bazele juridico-politice ale oran­du­i­rii burgheze ti abolirea practica a Vechiului Regim.

Refuzand sa sanctioneze decretele din 4 august, Ludovic al XVI-lea es­te obligat sa se mute la Paris. Revolutia de la 6 octombrie incheie ceea ce incepuse cea de la 14 iulie. Iata, astfel, o victorie hotaratoare a Pari­su­lui asupra Curtii, poporul capitalei franceze devenind actorul principal al re­volutiei.

La 2 noiembrie 1789 s-a hotarat nationalizarea averilor bisericetti, deoa­rece tara se zbatea in mari dificultati financiare.

Ca sa transforme organizarea bisericii conform principiilor burgheze, a fost votata Constitutia civila a clerului (12 iulie 1790), prin care biserica devenea independenta fata de papa sau de rege, iar episcopii erau aleti de catre cetateni, ca ti ceilalti functionari.

La 14 iulie 1790, pe Campul lui Marte a avut loc Sarbatoarea Fede­ra­tiei unde regele, natiunea ti clerul ti-au dat mana, infaptuindu-se lozinca: ,,libertate, egalitate, fraternitate'.

Ludovic al XVI-lea, deti declarase in cateva randuri ca accepta sa fie un monarh constitutional, la 21 iunie 1791, fuge pe furit impreuna cu familia regala din Paris, dar sunt recunoscuti la Varennes, arestati ti readuti in capitala. Evenimentul a drept consecinta amplificarea mitcarii republicane ti adancirea prapastiei intre rege ti popor.

La 14 iulie 1791, pe altarul patriei de pe Campul lui Marte a fost de­pu­sa o petitie, cerand detronarea regelui ti proclamarea republicii. Nobi­li­mea liberala ti marea burghezie, avand nevoie de institutia regala, au ho­tarat recurgerea la forta. Putine incidente au avut urmari mai grave decat salva de imputcaturi, din 17 iulie 1791 de pe Campul lui Marte, ordonata de La Fayette, responsabil cu mentinerea ordinii publice. De-acum incolo, fie ca este vorba de forma de guvernamant sau de alte chestiuni, revolutia ca atare este scindata: de o parte marea burghezie, care ar voi sa revina cat mai repede la formele legale, odata ce a obtinut locul pe care il dorea in stat; de cealalta parte, mica burghezie ti poporul Parisului, care nu vor considera revolutia incheiata decat in ziua cand va deveni cu adevarat democratica ti cand ultimele ramatite ale Vechiului Regim vor fi fost maturate.

Se pune o problema care, ramasa pana atunci pe un plan departat, va capata acum o insemnatate din ce in ce mai mare: aceea a raporturilor dintre Revolutia franceza ti Europa. La inceput au fost excelente fiindca: 1) constituantii nu aveau alt program de politica externa decat pacea; 2) tulburarile interne ale Frantei aveau drept efect retragerea pentru moment a francezilor din jocul european.

Totuti, unele evenimente revolutionare au starnit un adanc ecou in strainatate, deoarece o revolutie este, prin natura ei, expansiva. Nu-i utor de limitat influenta la granitele statului care a vazut-o nascandu-se. Odata tronul ti privilegiile zdruncinate in Franta, nu mai exista loc in Europa unde ele sa se poata simti solide, in afara poate de Anglia, care ti-a facut deja revolutia ti care considera ca nu are nimic de invatat de la continent.

Se ttie ca in perioada anterioara revolutiei, pivotul principal al rela­tiilor internationale din Europa Occidentala il constituia lupta dintre Anglia ti Franta pentru suprematia coloniala ti comerciala. Deti era mult mai sla­ba decat Anglia, cel putin din punct de vedere economic ti naval, Franta nu scapa nici un prilej sa-ti loveasca rivala - fie direct, fie indirect - pe ma­re ti pe uscat.

Succesul partial pe care diplomatia franceza l-a obtinut sprijinind lup­ta pentru independenta a coloniilor americane (1776-1783) a fost anu­lat de o politica ulterioara defectuasa.

La inceputul anului 1789, ministrul Afacerilor Straine, contele de Montmorin i-a prezentat lui Ludovid al XVI-lea un raport in care situatia politica a Frantei era schitata astfel: ,,Olanda ne-a scapat. Danemarca apar­tine Rusiei. Suedia nu merita increderea noastra; Prusia s-a incurcat cu Anglia ti a devenit dutmanca noastra. Imperiul romano-german nu este decat o alcatuire de piese fara legatura intre ele; dealtfel, principalii sai membri sunt aliati cu Prusia. Nu ramane altceva decat Imperiul Rusiei ti ali­anta lui pe care noi am cautat-o'.

Franta s-a vazut astfel nevoita sa se apropie de Rusia, deti acest fapt contravenea prieteniei ti legaturilor sale cu Poarta; diplomatia franceza a avut totuti abilitatea ca, strangand relatiile cu Rusia, sa nu provoace o ruptura cu Imperiul Otoman.

Izbucnirea revolutiei burgheze in Franta nu a dus la declantarea ime­diata a conflictului cu Europa. De fapt, la nici un an dupa caderea Bastiliei (22 mai 1790), prin intermediul lui Pétion ti Robespierre, Adunarea Consti­tu­anta a declarat lumii pace perpetua: ,,Fara diplomati! Fara armata! Fara intrigi! Fara sange! '.

Regele mai avea dreptul sa incheie tratate de alianta ti de comert, care trebuiau insa ratificate de Adunare. Pentru a pune capat activitatii de culise a lui Montmorin, Adunarea Nationala a infiintat la 1 iulie 1790 un Comitet diplomatic care, printre altele avea misiunea sa supravegheze ac­ti­unile ministrului ti sa-i controleze intreaga corespondenta diplomatica, aceasta masura reprezentand, de fapt, lovitura de gratie aplicata di­plomatiei aristocratice.

La 27 august 1791, Austria ti Prusia au lansat ,,Declaratia de la Pil­lnitz', prin care Franta revolutionara era amenintata cu interventia armata a puterilor europene daca Ludovic al XVI-lea nu era repus imediat in drepturile sale de monarh.



Ludovic al XVI-lea a acceptat, la 13 septembrie 1791, Constitutia franceza elaborata de Adunarea Nationala, dar in ciuda juramantului depus, a continuat sa stranga legaturile secrete cu monarhiile straine. Declaratia de la Pillnitz facea inevitabil razboiul dintre Franta ti Prusia ti Austria, regele sperand ca acesta sa fie mormantul revolutiei.

Dandu-ti seama de inevitabilitatea razboiului cu Austria ti Prusia, Fran­ta a cautat sa obtina neutralitatea Angliei in viitorul conflict, Tal­leyrand fiind trimis la Londra in ianuarie 1792, pentru obtinerea aliantei engleze sau, cel putin, o neutralitate binevoitoare, ca ti acordarea unui imprumut.

Intrevederile cu William Pitt n-au dus la nici un rezultat, deti Talle­y­rand a demonstrat viabilitatea unei apropieri franco-engleze, intrucat cele doua state vecine ,,erau chemate, prin firea nestramutata a lucrurilor, sa se inteleaga ti sa se imbogateasca reciproc'. 5 (E.V. Tarlé "Talleyrand')

Pitt nu era alarmat de rasturnarile politice din Franta. Abia dupa cu­ce­rirea Belgiei ti deschiderea fluviului Escaut navigatiei, Anglia va lua atitudine ostila fata de Franta revolutionara (1 februarie 1793). Chiar daca nu a obtinut nici un angajament din partea guvernului englez, Talleyrand a reutit, cel putin, sa intarzie intrarea Angliei in coalitia antifranceza. In iu­li­e, Talleyrand s-a intors la Paris, iar la 10 august 1792, insurectia na­ti­o­nala a provocat prabutirea regalitatii ti instaurarea Conventiei Nationale, care voteaza la 21 septembrie abolirea monarhiei ti proclamarea republicii.

Cu cateva luni inainte (7 februarie 1792), Austria ti Prusia inche­ia­se­ra o alianta prin care se obligau sa trimita

impotriva Frantei cate 20.000 de soldati. La 27 martie, guvernul fran­cez a adresat un ultimatum Austriei, cerandu-i sa denunte alianta cu Pru­sia ti sa nu mai permita nobilimii emigrante sa adune trupe destinate ata­carii Frantei; in ultima refuzului Vienei de a accepta conditiile franceze, Adunarea Nationala a acceptat propunerea lui Ludovic al XVI-lea de a declara razboi Austriei.

La 19 august 1792, trupele prusace conduse de ducele de Brauns­ch­weig invadeaza teritoriul Frantei, dar sunt oprite la Valmy (20 septembrie). Victoria morala de la Valmy are ca rezultat marea victorie militara de la Jem­mapes (6 noiembrie) ti cattigarea initiativei strategice. La inceputul anului 1793, armatele franceze elibereaza teritoriul national de sub ocu­patia trupelor invadatoare, cucerind totodata Savoia, Nisa, malul stang al Rinului ti Belgia, alipite in mod solemn Frantei ,,in virtutea votului popular pe comune, potrivit principiului razboiului de eliberare ti al renuntarii la orice cuceriri'.

Pentru consolidarea noilor pozitii, diplomatia franceza a incercat tot felul de combinatii: atragerea Olandei, apropierea de Prusia, alianta cu Turcia ti Suedia pentru un nou razboi impotriva Rusiei, intelegerea cu An­glia, careia urmau sa i se faca anumite concesii economice ti, eventual te­ri­toriale. Aceste combinatii insa, au etuat odata cu executarea lui Ludovic al XVI-lea (21 ianuarie 1793).

Decapitarea regelui Frantei, dar mai ales hotararea Conventiei Na­ti­o­na­le de a o ocupa Olanda a provocat ruptura fatita cu Anglia, careia Fran­ta ii declara razboi la 1 februarie 1793. Drept urmare, la 8 februarie, Par­la­men­tul britanic a instituit embargoul asupra tuturor navelor franceze aflate in porturile sale, actiune cu urmari imediate ti in Spania. Aderarea Spaniei la coalitia antifranceza a deschis Marea Mediterana flotei engleze.

Anglia, neavand trupe suficiente, a incheiat o serie de tratate cu tari de pe continent (Rusia, Prusia, Neapole, Sardinia, Piemont, Austria, Spa­nia, Olanda ti cateva state germane), care, in schimbul unor subsidii, s-au obligat sa atace Franta.

In 1798, Franta se gasea, din nou, intr-o situatie critica; armatele aus­triece reocupasera Belgia iar cele prusace malul stang al Rinului ti im­preuna se indreptau spre Paris cu intentia de a zdrobi revolutia ti a in­staura monarhia. Spania invadase Roussillonul ti asedia Perpignan, iar trupele sarde contraatacau in directia Nisei. In aceasta conjunctura Con­ventia Nationala a recurs la o masura extrema, instituind la 6 aprilie 1793, Comitetul Salvarii Publice caruia i-a transmis puterea executiva. In cadrul acestuia, politica externa revenea lui Danton 9 care, in ciuda situatiei di­fi­ci­le a tarii, se pronunta pentru conciliere ti incheierea pacii cu puterile stra­ine, chiar cu pretul unor sacrificii. El a initiat o serie de contracte di­plo­matice (cu Habsburgii, cu Guvernul englez) incercand sa divizeze coalitia ti sa regrupeze pe vechii aliati ai Frantei (Suedia, Turcia etc.). Dar in vara anului 1793, pacea era imposibila, coalitia fiind decisa sa termine odata cu revolutia ti sa dezmembreze Franta.

In urma insurectiei din 21 mai - 2 iunie 1793, puterea a fost preluata de iacobini, care au instaurat dictatura ti au initiat o politica externa energica ti intransigenta. Criticat de Robespierre pentru atitudinea sa concilianta, ,,care semana a tradare', Danton este inlaturat ti la 10 iulie se constituie un nou Comitet al Salvarii Publice.

La baza politicii lor externe, iacobinii au pus principiul apararii revo­lu­tiei impotriva interventionittilor ti al razboiului revolutionar de eliberare, pana la victoria totata a coalitei.

Robespierre, conducatorul efectiv al politicii externe, a fixat diplo­matiei Comitetului Salvarii Publice trei obiective principale: 1) scoaterea Frantei din izolarea economica ti politica, prin strangerea legaturilor cu statele neutre (Elvetia, Danemarca, SUA); 2) alcatuirea unei coalitii  (Da­ne­marca, Suedia, Genova, Imperiul Otoman) care sa lupte alaturi de Fran­ta impotriva coalitiei antifranceze; 3) descompunerea coalitiei contrare­vo­lu­tionare printr-o vasta actiune conspirativa.

In prima faza, Comitetul Salvarii Publice ti-a concentrat atentia asu­pra Angliei, socotita principalul dutman al Frantei. La 21 septembrie 1793, Conventia a adoptat un ,,act de navigatie', interzicand accesul na­velor engleze in porturile franceze; ulterior, dupa caderea iacobinilor, prin­cipiile actului de navigatie au fost extinse asupra tuturor teritoriilor cucerite de Franta, Napoleon folosindu-se de ele in timpul blocadei conti­nentale instituita in 1806 impotriva Marii Britanii.

In 1794, este reocupata Belgia (26 iunie, batalia de la Fleurus). Ro­bes­pierre, adversar al continuarii razboiului ti al cuceririi malului stang al Rinului, considera avantajele obtinute suficiente pentru a putea incheia o pace avantajoasa Frantei. Planul sau era facilitat ti de accentuarea divergentelor in sanul coalitiei, datorita evolutiei situatiei din Polonia.

Pe plan intern, la 27 iulie 1794 (9 thermidor 1794), a fost rasturnata dictatura iacobina, faza democratica a revolutiei luand sfartit. Razboaiele revolutionare purtate de Franta se transforma in razboaie de cotropire.

Defectiunea Prusiei, nemultumita de rezultatele impartirii Poloniei, a provocat prima fisura in blocul aliatilor. Abandonand razboiul, Prusia a ietit din coalitie semnand cu Franta, la 5 aprilie 1795, tratatul de pace de la Basel. Conform prevederilor acestuia, pana la pacea generala, teri­to­ri­i­le din stanga Rinului raman Frantei iar intreaga Germanie de Nord este de­clarata neutra.

Prin renuntarea Prusiei, Olanda nu mai putea continua razboiul, ast­fel ca, la 16 mai, tot la Basel a semnat pacea cu Franta, dublata de un tra­tat de alianta indreptat, in special, impotriva Angliei.

Olanda recunottea stapanirea asupra Flandrei olandeze, Maestricht-ului ti Vanloo-ului, obligandu-se sa plateasca o indemnizatie de o suta mi­li­oane de florini. Franta restituia Olandei toate celelalte teritorii ocupate, vasele, arsenalele ti artileria capturata ti ii recunottea independenta. Olan­da devenea in realitate un stat dependent de Franta care, prin de­cretul din 1 octombrie 1795, alipette la teritoriul sau ti Belgia ti malul stang al Rinului.

Tot la Basel s-a semnat ti tratatul de pace franco-spaniol (22 iulie 1795), prin care Spania ceda Frantei partea sa din insula San-Domingo ti se alia cu aceasta impotriva Angliei.

Incheierea pacii cu Spania, Olanda ti Prusia n-a dezmembrat, insa, to­tal coalitia antifranceza. Anglia ti-a intensificat eforturile pentru con­ti­nu­a­rea luptei, strangand legaturile cu Austria (tratatele de la Viena din 4 mai ti 20 mai 1795) ti cautand alianta Rusiei.

La 18 februarie 1795 s-a semnat la Petersburg tratatul defensiv an­glo-rus, cu o valabilitate de 8 ani, Rusia angajandu-se sa apere Anglia in cazul in care aceasta ar fi fost atacata in una din posesiunile sale. Carac­terul defensiv al aliantei nu a a impiedicat guvernul de la Petersburg sa se pregateasca de razboi impotriva Frantei. Pentru moment, Rusia nu a intervenit in razboi, datorita mortii Ecaterinei a II-a, a atitudinii ame­nin­ta­toa­re a Prusiei ti a nesigurantei provocate la granitele sale nordice de tra­tatul franco-suedez.

Alianta franco-suedeza incheiata la 7 iunie 1795 avea un caracter ofen­siv. Suedia se obliga sa armeze pe durata razboiului zece vase de linie ti cinci fregate. In schimb, Comitetul Salvarii Publice ii punea la dis­pozitie 4 milioane de franci. Cele doua puteri se angajau sa atraga de par­tea lor in conflict ti Danemarca.



Pierzand ti sprijinul Rusiei ti amenintata de o criza economica ti fi­nan­ciara de mari proportii, Anglia a cautat, la sfartitul anului 1795, posi­bilitatea incheierii pacii dar ofertele facute prin intermediul amba­sado­rului sau de la Basel, lordul Wickham, au fost primite cu destula rezerva de guvernul francez. La 20 martie 1796, Directoratul a raspuns Angliei ca accepta deschiderea tratativelor de pace cu conditia recunoatterii alipirii Belgiei la Franta. Guvernul britanic nu a fost de acord, contactele au fost intrerupte ti reluate la 24 octombrie 1796, cand Malmesbury a inaintat Di­rec­toratului un memoriu referitor la inceperea negocierilor de pace. Si de aceasta data initiativa a etuat, Franta fiind dispusa sa accepte numai o pace separata cu Anglia, care trebuia sa abandoneze Austria.

Pe plan intern, lovitura de la 9 thermidor a dat Frantei o noua forma de guvernamant: Directoratul (1795 - 1799). Acesta s-a straduit sa obtina cat mai multe avantaje de pe urma victoriilor militare ti sa creeze la gra­ni­ta de rasarit a Republicii un cordon de state dependente, care sa asigure do­minatia Frantei in Europa centrala ti Italia.

In primele luni de Directorat, situatia militara nu a fost deloc favo­ra­bila Frantei, dar conjunctura diplomatica oferea certe sperante, mai ales ca, o serie de tratate de pace, neutralitate sau alianta fusesera semnate cu Sicilia, Parma, Genova, Würtemberg, Baden, Prusia ti Spania.

In 1796, Directoratul a trimis impotriva Austriei trei armate: una con­dusa de Jourdan la Sambre ti Meuse, cea de-a doua in frunte cu Moreau, la Rin ti Moselle, iar a treia, sub comanda tanarului general Bonaparte in Italia. Ele trebuia sa inainteze spre Viena prin Bavaria, pe Dunare ti prin Tirol. Deti expeditia din Italia a fost considerata drept o diversiune des­tinata facilitarii misiunii armatelor din Germania, Directoratul nu a pierdut din vedere acapararea bogatelor resurse alimentare ti financiare din pe­nin­sula ce urmau sa compenseze pierderea coloniilor. Campania s-a des­fa­turat cu totul altfel decat scontase Directoratul. Jourdan a etuat tru­pelor austriece, insuccesul acestuia antrenand ti retragerea lui Moreau, care s-a repliat in Alsacia. Armata din Italia inainta victorioasa.

Dupa celebra proclamatie de la 27 martie 1796, Bonaparte obtine o se­rie de victorii fulgeratoare impotriva armatelor sarde ti austriece: Mon­te­notte, Millesimo, Dego, Mondovi. Sardinia este scoasa din lupta ti silita sa incheie armistitiul de la Cherasco (28 aprilie 1796), transformat ulterior in pacea definitiva de la Paris (15 mai 1797), Franta obtinand Savoia ti Nisa.

In scrisorile trimise Directoratului, Napoleon scria: ,,Insulele ionice sunt mai importante pentru noi decat toata Italia impreuna. Eu cred ca daca vom fi obligati sa optam se mai bine sa restituim Italia imparatului ti sa aparam aceste insule', la care Talleyrand raspundea: ,,Nimic nu este mai interesant pentru noi decat sa ne punem bine pe picioare in Albania, Grecia, Macedonia'.

Speriata de succesul lui Bonaparte, Austria ti-a retras o mare parte din trupele de la Rin pentru a stavili ofensiva franceza. Armatele austriece sunt insa infrante succesiv la Lodi (10 mai 1796), Castiglione (5 august 1796), Dolce, Arcole (14-17 noiembrie 1796), Rivoli (14 ianuarie 1797) ti silite sa se retraga in Tirol.

In loc sa atace Viena, Bonaparte a preferat sa ocupe Venetia pentru a dispune de ea ca obiect de schimb la viitoare negocieri de pace cu Austria.

Dupa preliminariile de la Leoben (18 aprilie), la 17 octombrie 1797 a fost semnat tratatul de pace de la Campo - Formio, prin care Austria cedeaza Frantei tarile de Jos ti recunoatte Republica Cisalpina (Mantua, Lombardia, etc.) ca stat independent.

Franta iti rezerva, pe langa posesiunile italiene, cetatile din Albania situate la sud de Golful Ludrino (Butrinto, Iarta, Vonitza) ti Insulele Ionice (Corfu, Zante, Cephalonia, Lerigo, Santa - Maura) deja ocupate. Aceste posesiuni confereau Frantei o pozitie dominanta, atat din punct de vedere comercial cat ti militar in Mediterana centrala. Generalul Bonaparte, au­to­rul acestui aranjament, ii intelegea intreaga imporrtanta. Stabilita in flan­cul Imperiului Otoman, Franta putea interveni in orice moment in regle­men­tarea chestiunii orientale.

Poarta s-a resemnat cu atat mai utor la ocuparea de catre Franta a In­sulelor Ionice, cu cat un pericol mai mare parea sa o ameninte din par­tea Austriei, tratatul de la Campo-Formio cedand Austriei, Dalmatia ti Is­tri­a, drept compensatii pentru Belgia abandonata Frantei. Aceste com­pensatii deschideau Austriei drumul Adriaticii ti ii dadeau posibilitatea de a relua cuceririle din peninsula balcanica.

La 18 octombrie 1797, Bonaparte scria ministrului Afacerilor Straine: ,,Niciodata, dupa atatea secole, n-am facut o pace mai stralucitoare ca aceea facuta de noi'.

In realitate, pacea de la Campo-Formio nu era decat un armistitiu, pen­tru ca nimeni nu credea serios ca Austria putea sa accepte definitiv exis­tenta unei republici la Milano ti consacrarea principiului ,,spolierii clerului german'.

Habsburgii atteptau primul prilej ca sa reia lupta cu Franta, pentru a anula aceasta pace atat de defavorabila lor.

Franta ti-a continuat politica de propaganda ti acaparare de noi teritorii. Olanda ti Elvetia, transformate in republici unitare, au fost jefuite sistematic. Mulhous ti Geneva anexate, Piemontul ocupat, Roma cotropita ti stoarsa prin grele contributii banetti. Deti bilantul actiunilor de pe continent a fost extrem de fructuos, nu era decisiv, intrucat principalul dutman - Anglia, nu era invins.

In timpul campaniilor din Italia ti de la Rin, Directoratul elaborase pla­nul unei diversiuni impotriva Angliei, prin debarcarea unui corp de ar­ma­ta franceza in Irlanda. Realizarea acestui plan a fost incredintata ge­ne­ralului Hoche, care a pierdut un an de zile cu organizarea expeditiei. Dupa moartea lui Hoche ti zdrobirea flotei olandeze la Comperdow de catre en­glezi, Directoratul s-a gandit sa incredinteze comanda acestei actiuni lui Bo­naparte. Inspectia facuta trupelor ce formau ,,armata Angliei' l-a con­vins insa pe temerarul general ca invadarea Marii Britanii, bine protejata de pozitia sa insulara, precum ti de o flota aproape imbatabila, nu ar fi avut sorti de izbanda.

Bonaparte nu a renuntat definitiv la gandul de a ataca Anglia, dar, da­ca ea nu putea fi atacata direct, putea fi lovita in colonii. Inca de la Campo-Formio, cand impusese Austriei cedarea Insulelor Ionice, Bonaparte visa cu­cerirea Egiptului. Valea Nilului reprezenta o excelenta baza pentru or­ganizarea unei lovituri impotriva Indiei, punctul cel mai sensibil al Angliei. De asemenea, ocuparea Marii Rotii ti a Istmului Suez insemna taierea legaturilor directe dintre Anglia ti Orient. Mai exista ti varianta ca Egiptul, ocupat de trupele franceze, putea fi folosit ca moneda de schimb in ne­go­ci­erile definitive de pace cu Anglia.

In concordanta cu proiectele lui Bonaparte, Talleyrand a pledat in fata Directoratului necesitatea achizitionarii unor noi colonii ti, in mod special, a Egiptului, de care lega vaste perspective comerciale pentru burghezia franceza. Directoratul a aprobat propunerea lui Talleyrand, nu atat din pricina avantajelor prezentate, ci mai ales ca era tot mai jenant de gloria ti popularitatea lui Bonaparte. Expeditia din Egipt prezenta riscuri imense ti putea sa se termine cat se poate de neplacut pentru tanarul general.

La 1 iulie 1798, Bonaparte a debarcat la Alexandria, in fruntea celei mai bune armate franceze. In drum, cucerise Malta ti reutise sa evite cioc­nirea cu flota engleza care il cauta cu disperare. La 21 iulie 1798, cavaleria mameluca este pur ti simplu zdrobita, drumul spre Cairo fiind deschis. In ciuda acestui succes, situatia lui Bonaparte era critica: flota en­gleza, condusa de amiralul Nelson, descoperise vasele franceze la Abu­kir, distrugand cea mai mare parte din ele iar restul vaselor, capturandu-le. Bonaparte, ramas izolat in teritoriile cucerite, fara nici o legatura cu Franta, a continuat ofensiva in Orient, cattigand stralucite victorii. Se pa­rea ca Imperiul francez in Orient nu era un vis, ci o realitate care se con­tura tot mai vizibil. Etecul in fata Accrei, aprovizionata pe mare de flota engleza, l-a silit pe Bonaparte sa renunte la campania din Siria ti sa revina in Egipt.

Cuceririle din Italia, intarirea influentei in Olanda ti Elvetia, ocuparea Maltei ti cucerirea Egiptului au reprezentat tot atatea motive pentru alca­tu­irea celei de-a doua coalitii impotriva Frantei (Anglia, Austria, Rusia, Turcia). Principalii instigatori au fost Anglia ti Rusia. Pitt nu putea concepe sub nici o forma ca Olanda sa ramana in sfera de dominatie a Frantei ti pe deasupra, Franta sa mai ameninte ti India - prin stapanirea Egiptului. Nici tarului Pavel I (1796 - 1801) nu-i convenea hegemonia fran­ceza asupra Europei Centrale ti nici instalarea lui Bonaparte in Insulele Ionice ti in Egipt, de unde putea sa exercite o presiune permanenta asu­pra Imperiului Otoman. Alcatuirea unor legiuni poloneze in Italia facea foar­te probabila intentia restabilirii unei Polonii mari, actiune in care Bonapoarte voia sa angreneze ti Turcia.

Expeditia din Egipt, care era un atac serios impotriva integritatii Im­pe­riului Otoman, a spulberat insa previziunile pesimiste ale Cabinetului de la Petersburg. Relatiile ruso-turce au devenit brusc cordiale, iar in de­cembrie 1798 s-a realizat ,,alianta monstruoasa' dintre tar ti sultan.

La tratatul ruso-turc a aderat ti Anglia (5 ianuarie 1799) ti, pentru pri­ma oara, Marea Neagra a fost recunoscuta inchisa.



Armatele celei de-a doua coalitii i-au infrant pe francezi pretutindeni. Su­vorov a intrat in Elvetia ti Italia, austriecii in frunte cu arhiducele Carol erau pe punctul de a intra in Alsacia, o armata anglorusa a invadat Olan­da.

Escapade combinate ruso-turce aveau rolul de a-i izgoni pe francezi din Adriatica ti de a ocupa Insulele Ionice, in timp ce Anglia urma sa su­pra­vegheze coastele Egiptului ti Siriei. Flota trimisa de Directorat nu a putut salva nici Insulele Ionice ti nici Egiptul. Rutii s-au instalat in Adri­a­ti­ca. O conventie ruso-turca a numit Insulele Ionice ,,Republica celor tapte in­sule', vasala Turciei (21 martie 1800).

Aceste evenimente s-au petrecut in absenta lui Bonaparte, care era blo­­cat in Egipt. Afland situatia disperata in care zbatea Directoratul, Bo­na­parte s-a imbarcat la 22 august 1799 pe fregata ,,Murion', lasand co­man­da armatei lui Kleber. La 9 octombrie a debarcat pe tarmul Frantei. Peste o luna, la 18 - 19 Brumar (9 - 10 noiembrie) s-a produs unica lovitura de stat pur militara reutita din istoria Frantei. Directoratul a fost dizolvat, iar prin instaurarea regimului de dictatura militara Republica a luat sfartit. Fran­ta va cunoatte epoca Consulatului pana la proclamarea Imperiului in 1804.

Lovitura de stat a insemnat ,,o cotitura brusca in istoria revolutiei franceze, cruciala in istoria omenirii ti decisiva in destinul lui Bonaparte'.

In noua forma guvernamant, Napoleon Bonaparte devine prim - con­sul, avand initiativa hotaratoare atat in problemele interne cat ti in cele ale politicii externe ti diplomatiei, ceilalti consuli - fie ei Sieyés, Ducos, Tal­leyrand, sau Fouché - fiind doar executanti.

Fara indoiala, epoca Consulatului ramane ,,cel mai trainic ti ne­con­tes­tat titlu de glorie a lui Napoleon', in ciuda spectaculoasei perioade imperiale. In patru ani, el a facut pentru Franta ,,mai mult decat regii intr-o su­t­a'. Promulgarea Constitutiei (24 decembrie 1799), instituirea Con­si­liului de Stat (26 decembrie 1799), introducerea legilor administrative (17 februarie 1800) ti juridice (18 februarie 1800), promulgarea Codului Civil (21 martie 1804) ti luarea unei serii de masuri economico-financiare au fost tot atatea acte care au dat Frantei linittea interioara, stabilitatea economica, securitatea indivizilor, a proprietatii ti a conttiintei, intr-un cuvant, prosperitatea.

Paralel cu aceste merite incontestabile ale Consulatului, s-au pus bazele unui regim autoritar, inabutind o serie de libertati democratice pe care poporul francez le cucerise prin revolutie. Totuti, in momentul cand a devenit Imperiu, Franta era cel mai bogat ti infloritor stat de pe con­tinent.

In politica externa, Bonaparte a mottenit de la Directorat o situatie critica: Franta pierduse Italia ti Insulele Ionice iar armata austriaca de la Rin ameninta cu invazia. In plus, flota engleza, atotputernica in Medi­te­rana, facea imposibila legaturile cu armata din Egipt, britanicii ocupand in scurt timp atat Malta cat ti Egiptul, ruinand definitiv planurile orientale ale lui Napoleon. Fara a intentiona incetarea razboiului, Napoleon propune aliatilor (Austriei, Angliei ti Rusiei) inceperea negocierilor de pace pe ba­za prevederilor Tratatului de la Campo-Formio, adica Franta sa pastreze cuceririle facute pana la 18 octombrie 1797. In urma refuzului categoric, Napoleon forteaza Alpii prin pasul Saint - Bernard (mai 1800) ti zdrobette pe austrieci la Marengo (14 iunie).

Pacea de la Lunéville (9 februarie 1801) da din nou Belgia Frantei (ar­ticolul 2) ti malul stang al Rinului (articolul 6) ti impune Austriei cedarea posesiunilor venetiene cattigate in 1797 ti recunoatterea independentei republicilor: Batava, Helveta, Cisalpina ti Ligurica (articolul 11). Franta devine stapana incontestabila a Italiei.

Ramas singur, regele Neapolelui a fost nevoit sa incheie pace cu Franta ti sa recunoasca intrarea in stapanirea acesteia a Insulei Elba, a porturilor Toscanei ti plata unei indemnizatii de cinci sute de mii de franci.

Intre timp, relatiile franco-ruse se imbunatatisera simtitor. Nemul­tu­mit de colaborarea militara cu austriecii, care purtau vina celor mai multe infrangeri, tarul Pavel I a hotarat sa nu mai lupte. In plus, era iritat de re­fu­zul Angliei de a restitui Malta, Cavalerilor Ioaniti. Informat de noua ati­tu­dine a tarului, Bonaparte a cautat sa-i cattige simpatia prin repatrierea celor tapte mii de prizonieri aflati in Franta ti prin declaratii pacifiste.

Magulit de gestul lui Napoleon ti increzator in proiectele sale, Pavel I parasette coalitia ti strange legaturile cu Franta. La 16 decembrie 1800, el semneaza un tratat de alianta cu Suedia ti Danemarca, iar cateva zile mai tarziu cu Prusia, urmarind ca, impreuna, sa inchida englezilor nordul continentului.

Totodata, Pavel I a conceput un alt plan maret ti agresiv fata de An­gli­a: in alianta cu Franta, Rusia trebuia sa dea lovitura de gratie Imperiului Otoman, ,,unind' tronurile lui Petru I ti Constantin. Franta urma sa capete Egiptul, Austria sa intre in posesia Bosniei, Serbiei ti tarii Romanetti, iar Rusia sa acapareze Moldova, Bulgaria ti Rumelia (cu stramtorile, Istanbul, Grecia etc.). In compensatie, Prusia trebuia sa capete Hanovra ti episco­pa­tele Münster ti Paderborn. Fara sa mai stea pe ganduri, tarul a luat ti initiativa infaptuirii proiectului, ordonand cazacilor de la Don sa intreprinda o expeditie contra englezilor in India. 

La 23 martie 1801, Pavel I este asasinat, Anglia nefiind straina de aceas­ta intamplare. Aproape simultan, flota engleza a trecut prin Sund, a bombardat Copenhaga ti a distrus flota daneza, Suedia fiind silita sa se apropie din nou de Anglia.

Dupa disparitia tarului Pavel I, relatiile francoruse au ramas inca o perioada destul de cordiale, urmatul acestuia, Alexandru I (1801-1825), netrecand fatit nici de partea Frantei, nici de aceea a Marii Britanii. In ciuda aversiunii fata de Napoleon, tarul a hotarat sa menajeze suscep­ti­bi­li­tatea acestuia. Drept urmare, la 8 octombrie 1801, Rusia a semnat pace cu Franta, declarandu-se neutra. Acest tratat a fost urmat de unul franco-turc (25 iunie 1802), prin care Imperiul otoman recapata Egiptul (pe care de altfel Franta nici nu-l mai stapanea), iar navele franceze obtineau deplina libertate de navigatie in Marea Neagra.

Defectiunea aliatilor a lasat Anglia singura in fata Frantei. Puternica criza interna, determinata de acordarea sumelor imense aliatilor, inac­ce­sul in porturile franceze, precum ti presiunea opiniei publice au silit gu­vernul englez sa accepte deschiderea tratativelor cu Franta. Pacea a fost semnata la Amiens, la 27 martie 1802, Guvernul Addington recunoscand toate cuceririle facute de francezi dupa 1792. Franta renunta la Egipt iar Anglia restituia Republicii ti aliatilor sai (Republica Batava ti Spania) coloniile cucerite in timpul razboiului, cu exceptia Trinidadului ti a Cey­lo­nu­lui. Malta urma sa fie redata Cavalerilor Ioaniti. Franta se obliga sa-ti retraga trupele din Regatul Neapole, Statul Papal ti Insula Elba. Pentru prima data, dupa un deceniu, pacea a fost restabilita ti Europa a rasuflat uturata.

La 1 octombrie 1800, Franta ti Spania au semnat preliminariile de la Saint - Ildefonse, prin care guvernul spaniol a cedat Frantei Louisiana. Tratatul formal de alianta intre cele doua state va fi semnat la 19 octombrie 1803.

Nici Anglia, nici Franta nu erau hotarate insa sa respecte obligatiile pe care ti le asumasera prin Tratatul de la Amiens. La numai cateva luni de la semnarea pacii, Franta a alipit Elba, Piemontul ti Parma, a tran­s­format Confederatia elvetiana intr-o republica atatata ti a facut din Ba­va­ria, Würtemberg, Baden ti Hessa state vasale. De asemenea, ca sa oblige Anglia sa evacueze Malta, Napoleon a raspandit zvonul ca pregatea o no­ua expeditie impotriva Egiptului. Aceste acte au deteriorat repede relatiile franco-engleze ti, in ciuda incercarii de mediere a Rusiei, la 12 mai 1803, ambasadorul Marii Britanii la Paris, lordul Withworth parasette Franta, os­ti­litatile fiind reluate la 22 mai. Drept raspuns la blocarea porturilor fran­ceze, Napoleon ocupa Hanovra, ce apartinea regelui Angliei, George al III-lea ti maseaza trupe pe litoratul nordic al Frantei in vederea invadarii insulelor britanice.

In fata acestei amenintari, diplomatia engleza intreprinde o vasta ac­tiune pentru alcatuirea unei noi coalitii antifranceze. Eforturile Cabinetului de la Londra vor fi larg sprijinite de ministrul de externe rus Czartoryski, ca­re l-a convins pe Alexandru I ca singura solutie impotriva cretterii nemasurate a Frantei era forta armelor. Anglia promite Rusiei acordarea unor subsidii in valoare de cinci milioane de lire sterline ti incheie cu ea Tratatul de la Petersburg, din 11 aprilie 1805, in care era cuprinsa ti Suedia.

Coalitia a treia a avut la baza urmatoarele tratate: tratatul defensiv ru­so-danezo-prusian din 1804, prin care partile contractante se obligau sa apere Germania de Nord; alianta defensiva austro-suedeza din toamna anului 1804; alianta anglo-austriaca, din toamna anului 1804; alianta an­glo-austriaca din 9 august 1805 (la care a aderat ti Suedia); tratatul ruso-englez, semnat la 11 aprilie 1805; alianta turco-rusa din 23 septembrie 1805.

In acest context, pe plan intern, la 28 Floreal 1804, printr-un ,,senatus consultum', Bonaparte a fost ales imparat al Frantei, sub numele de Na­po­leon I.









Copyright © Contact | Trimite referat