fOntologia referat




Ontologia referat






POSIBILITATEA ONTOLOGIEI


Motto: 'Prin Metafizica , Aristotel isi ia sarcina sa instituie din nou , impotriva sofistilor posibilitatea stiintei si a filosofiei' (P.Aubenque)




Corpusul scrierilor metafizice a lui Aristotel se constituie ca o cercetare a conditiilor de posibilitate a stiintei fiintei ca fiinta , singura in masura sa refundamenteze filosofia si stiinta , tipuri de discursuri paralizate de dificultatile ridicate de practica sofista a limbajului . Sarcina metafizicii era , intr-o prima instanta , instituirea discursului unic . Caci concluzia sofista asupra imposibilitatii minciunii atragea dupa sine inutilitatea discursului constructiv si multiplicitatea discursurilor posibile despre fiinta , asa cum subliniaza Aristotel in cartea a IV-a : 'Daca doua judecati contradictorii ar fi adevarate in acelasi timp despre acelasi lucru , atunci toate lucrurile s-ar reduce la unul' . Dar aceasta ar fi un paradox . In al doilea rand , dupa ce filosofia isi va fi indeplinit prima sarcina , trebuie cercetat daca mai exista alte dificultati care ar conduce spre imposibilitatea vreuneia din stiintele fundamentale .

Afirmatia ce deschide cartea IV a Metafizicii , 'Exista o stiinta care studiaza fiinta si proprietatile sale esentiale' (1003a) , corelata cu o alta , 'Tot astfel se vorbeste si despre Fiinta in multe acceptii , dar intotdeauna cu privire la unul si acelasi principiu'(1003b) , apare in acest context ca extraordinar de optimista , statuand existenta efectiva a celei mai inalte dintre stiinte . De altfel , <<Aristotel credea cu fermitate in existenta principiilor absolute. La intrebarea daca va fi ori nu va fi in stare sa le patrunda 'pana la capat' , el oscileaza intre raspunsul pozitiv si cel negativ , inclinand insa catre afirmativ>> , dupa cum afirma Ion Banu . In acest context al aprecierii trebuie interpretate afirmatiile aristotelice mai sus citate ; ramane de cercetat daca si in ce masura acestea se pot sustine in raport cu intregul operei aristotelice . Observam insa corelarea , in viziune aristotelica , a posibilitatii stiintei cu existenta principiului unic al realitatii la care se refera discursul (si sesizarea lui de catre cel ce sustine acest discurs) . In cadrul teoriei semnificatiei , Aristotel va evidentia conditiile care fac posibil discursul stiintific .

Atacand modul in care ai fost puse problemele de limbaj de catre sofisti , Aristotel va demasca ' rezolvarile' lor verosimile ca nesocotind adevarata esenta a limbajului . Din punctul lor de plecare , conceperea fiintei si a cuvantului ca perfect aderente (fie prin conventie , fie in mod natural) , nu se putea ajunge decat la concluzia paradoxala ca totul este adevarat . Aristotel surmonteaza aceasta dificultate prin conceperea raportului limbajului cu fiinta ca mijlocit , iar nu nemijlocit. Stagiritul afirma ca doar propozitia este locul adevarului si al falsului , iar adevarul se probeaza prin asemanarea unei judecati cu starea de lucruri la care se refera . Subliniaza ca semnificatia nu are in sine putere existentiala , astfel ca , daca spunem 'tap-cerb' , ne referim la toate fiintele care ar avea deodata toate caracteristicile esentiale tapului si cerbului , fara a fi necesar ca acestea sa existe . Propozitia e locul adevarului si falsului fiind o compunere de substantiv , verb etc. ce se inlantuie corespunzator sau nu realitatii .

Teoria aristotelica a limbajului se bazeaza pe doua premise : noi folosim nume in locul lucrurilor si totusi nu exista asemanare completa intre lucru si nume . Cea de-a doua premisa este expresie tocmai a caracterului mijlocit al raportarii cuvantului la fiinta ; reprezinta corectarea erorii sofiste , insa ridica o problema in contextul in care ' a nu semnifica un singur lucru inseamna a nu semnifica nimic , iar a nu semnifica nimic atrage dupa sine imposibilitatea oricarui dialog (Metafizica , G , 4 , 1006 b5) . De altfel , asemanarea completa intre nume si lucru nu ar fi posibila datorita caracterului finit al multimii numelor si caracterului infinit al multimii lucrurilor . Pentru a rezolva dificultatea , Aristotel distinge semnificatii de semnificatie , cea prin care e vizat semnificatul . Aceasta solutie nu e niciodata enuntata explicit . Consecinta ei va fi ca numele nu va trebui sa aiba un singur semnificat (lucru imposibil datorita incongruentei multimilor) si o singura semnificatie . Valoarea semnificanta este unica pentru ca nu este inerenta cuvantului insusi , ci depinde de intentia care il anima . Astfel , prin intermediul limbajului o intentie umana se indreapta catre lucruri . Discursul de tip sofist este inacceptabil tocmai pentru ca in spatele unui cuvant se gasesc mai multe intentii , mai multe semnificatii .

Aceasta caracteristica a discursului sofist are drept consecinta ignorarea principiului contradictiei . Principiul contradictiei este alaturi de principiul tertului exclus , principiu de baza ce sustine intreaga demonstratie . Ele sunt stabilite de Aristotel ca prime principii ale demonstratiei si studiate in consecinta de metafizica , singura stiinta in masura sa se ocupe de principiile prime ale stiintelor particulare . Principiul contradictiei va fi mai intai exprimat sub forma ' acelasi atribut nu poate sa apartina si sa nu apartina aceluiasi lucru in acelasi timp si in acelasi mod ' . Din aceasta forma a sa , Sir David Ross va deduce ca acest principiu ' este pe deplin obiectiv afirmat ca fiind o lege a fiintei ' , desi din el 'decurge o lege psihologica ' . Aceasta parere e sustinuta si de Pierre Aubenque in lucrarea sa ' Problema fiintei la Aristotel' . Voi urmari cateva din etapele argumentatiei lui Pierre Aubenque .

Deosebirea esentiala intre cele doua discursuri , aristotelic si sofist , ar consta tocmai in raportarea opusa la acest principiu al demonstratiei , prezentat in cartea III , 996b , ca axioma: 'Prin aceste principii ale demonstratiei inteleg propozitii generale de care cineva se slujeste spre a dovedi ceva , cum , de pilda , axioma potrivit careia despre un lucru trebuie neaparat sau sa afirmam , sau sa negam ceva si ca este peste putinta ca un lucru sa fie si sa nu fie in acelasi timp , cat si alte premise asemanatoare ' . Ca principiu prim , axioma e nedemonstrabila , e 'ceea ce este in mod necesar prin sine si pe care trebuie in mod necesar sa o credem '(Anal. Post. I , 10,76 b) , iar rolul ei principal este de a asigura coerenta discursului . Ca stiinta a seriei , singura in masura sa se ocupe de coerenta discursului , stiinta fiintei ca fiinta va fi asimilata in Metafizica , cartea G , 1005 a , 26 sq. cu stiinta axiomelor comune . Cercetarea acestor prime principii ale demonstratiei si o argumentare in favoarea lor nu e insa posibila , datorita caracterului non-demonstrabil , decat prin respingerea discursului ce ignora astfel de principii



Respingerea discursului ce ignora principiul contradictiei se poate face doar daca interlocutorul accepta sa spuna ceva ce are sens pentru el si pentru cel din fata sa . Aceasta pentru ca a vorbi inseamna a admite ca vorbele au un sens , iar aceasta este conditia care face posibil orice discurs . Chiar prin acel ceva determinat' pe care il spune , cel ce ignora (sau vrea sa ignore) principiul contradictiei comite petitio principii , pronduntandu-se asupra problemei in discutie in argumentatie , valoarea discursului . In cazul in care va alege sa spuna ceva va fi si un conflict intre ceea ce se gandeste si ceea ce se spune.

Respingerea nu este insa completa daca exista vreo indoiala asupra caracterului semnificant al limbajului. 'A afirma ca un cuvant nu inseamna ceva anume inseamna a afirma ca acel cuvant nu are nici un inteles, iar daca cuvintele nu inseamna nimic ,rezultatul ar fi sa se desfiinteze prin aceasta si vorbirea intre oameni ,unii cu altii, si nu numai atat: dar s ar desfiinta totodata de fapt si vorbirea omului cu sine insusi , pentru simplul motiv ca e peste putinta sa gandesti daca nu te gandesti la un anumit lucru' .Respingerea ar fi incompleta daca 'om' ar semnifica totodata si om si ceea ce nu este om ,daca un cuvant ar putea fi gandit ca avand o pluralitate nedefinita de semnificatii, si intentiile persoanelor diferite nu s ar putea intelege asupra unei unice semnificatii a unui cuvant. Aristotel considera ca fundamentul unitatii semnificatiei   cuvintelor trebuie sa fie o unitate obiectiva. Conventia oamenilor nu ar putea sa fie temei pentru dialogul intre oameni ,fiind foarte improbabil ca aceasta conventie sa devina universala ,doar prin accident. Stagiritul afirma ca acest fundament al discursului coerent ar fi esenta (ousia)sau quidditatea, ceea ce este (to ti esti).Permanenta esentei este presupusa ca temei al unitatii sensului: cuvintele au un sens stabil pentru ca lucrurile au o esenta.

Principiul contradictiei se dezvaluie ca fiind in primul rand principiu ontologic ,iar abia apoi principiu logic (devenind psihologic, cum afirma Sir David Ross).Ca principiu ontologic afirma existenta substantei si a esentei lucrurilor, existenta necesara accidentului. 'Notiunea in sine inseamna numai ceva anume, si acest ceva este substanta unui lucru. Dar a denota substanta unui lucru inseamna a arata ca acel ceva anume ,si nu altceva, constituie substanta lucrului.' Eroare sofistilor este din aceasta perspectiva conceperea exclusiva a accidentului.

Or, e absurd sa consideram ca totul este accident ,caci nu ar mai exista subiect prim al accidentelor si predicatia va merge in mod necesar la infinit.

Principul ,nu numai logic, dar si ontologic, al contradictiei, e descoperit de Aristotel mai intai drept conditie care face posibil limbajul uman. Datorita teoriei semnificatiei, orice vorbire va fi vorbire despre fiinta, fiinta fiind temeiul comprehensiunii discursului. Astfel, ontologia, ca discurs total asupra fiintei, se va confunda cu discursul in general. Ontologia aristotelica va fi una a esentei, caci conditia de posibilitate a limbajului e, in cele din urma, faptul ca lucrurile au o esenta.'O ontologie ca stiinta poate sa isi propuna mai intai o sarcina mai modesta si in principiu realizabila: anume ,sa stabileasca ansamblul conditiilor a priori care permit oamenilor sa comunice prin limbaj.'

Problemele ridicate de sofisti sunt reinterpretate de Aristotel. Cercetarile filosofului converg spre o intemeiere ontologica a adevarului si a erorii. 'Fara sa savarseasca o ontologizare, oricat ar parea de straniu, el plaseaza adevarul mai intai in ontologie ,si mai apoi in noologie' . Aceasta perspectiva ingreuneaza insa posibilitatea efectiva a unor stiinte fundamentale: stiinta fiintei, ontologia, precum si stiinta fiintei ca fiinta, metafizica, in ciuda demersului anterior, ce statuta posibilitatea generala a discursului. Iar aceasta datorita intuirii unei relatii problematice intre fiinta si adevar. Problema de fond pentru aceasta a doua parte a eseului este daca nu cumva cuvantul 'fiinta', fundamental in orice conceptie asupra existentei ,este in imposibilitate de a si circumscrie semnificatiile intr o unitate; daca nu cumva se afla intr o situatie particulara care sa impiedice stiintele sub a caror incidenta cade sa se implineasca ; daca nu cumva afirmatia din sectiunea 1003b a Metafizicii , privind posibilitatea discursului despre fiinta, nu e o afirmatie prea entuziast programatica.

Intr-o prima instanta este clar ca termenul fiinta nu are un singur sens, pentru ca recurgem la 'a fi 'pentru a semnifica nu numai relatia de identitate dintre fiinta si esenta sa (fiinta prin sine),ci si relatia sintetica dintre fiinta si accidentele sale (fiinta prin accident).Aristotel vorbeste in cartea IV a Metafizicii despre pluralitatea semnificatiilor fiintei : 'unele sunt numite fiinte (ousia) pentru ca sunt esente, altele pentru ca sunt insusiri ale esentei(…),altele pentru ca sunt distrugeri sau privari sau calitati sau agenti sau generatori ai esentei' Pierre Aubenque identifica aceste formule cu ceea ce Aristotel numeste in alta parte categorii si studiaza relatia dintre fiinta si categorii spre a deduce posibilitatea sau imposibilitatea ontologiei si a stiintei fiintei ca fiinta. Problema care se ridica este cum poate fiinta sa aiba semnificatii multiple fara ca discursul uman sa cada in echivoc si sa isi nege astfel calitatea de discurs semnificant.





Ousia joaca in raport cu celelalte categorii rolul de temei al fiintei lor, insa din fiinta nu putem deduce celelalte categorii. Acestea nu sunt modurile de semnificare ale esentei, ci esenta si celelalte categorii semnifica, prima in chip nemijlocit si celelalte raportandu se la ea , un termen si mai fundamental, care este fiinta. Insa faptul ca semnificatiile fiintei trimit la o semnificatie primordiala nu rezolva in intregime problema pluralitatii semnificatiilor, cu atat mai mult cu cat diferitele moduri de raportare la fiinta nu sunt rezumabile la un principiu unic. Aristotel afirma in cele din urma ca fiinta comporta o pluralitate nedefinita de semnificatii, astfel ca prin 'fiinta' desemnam si ceea ce e dincolo de categorii. Omonimia fiintei e una ireductibila, astfel incat vorbirea despre fiinta e in mod necesar ambigua.

Stiinta este, in conceptia lui Aristotel, intotdeauna a unui gen; fiinta insa nu e gen. Aceste doua afirmatii sunt fundament pentru respingerea ontologiei. Discursul ontologic, discurs explicit despre fiinta, ar avea tocmai rolul de a circumscrie unitatea intentiilor noastre semnificante.

Efortul   sufera un esec prin demonstrarea tezei ca Fiinta nu e un gen. Si intr adevar, conceptul de Fiinta este prea general pentru a fi universal, circumscriindu se sferei notiunilor infinite prin exces de generalitate. Fiinta nu este gen pentru ca diferentele Fiintei nu sunt mentinute in interiorul unei unitati si nici nu exclude caracteristicile altor genuri (conditiile concrete pe care ar trebui sa le satisfaca daca ar fi gen),ci tot ceea ce e e Fiinta. Fiinta nu are definitie si nici nu poate fi folosita spre a defini ceva.

Fiinta nu e un singur gen, ci Fiinta se spune despre mai multe genuri. Prin urmare, un discurs unic despre Fiinta s ar putea doar daca ar fi nu o stiinta a Fiintei, ci stiinta semnificatiei primordiale a Fiintei (substanta).Dar de aici s ar ivi alte aporii.

Pierre Aubenque concluzioneaza ca ontologia sufera un dublu esec:

nu exista logoz unic despre on,datorita omonimiei ireductibile a Fiintei, dar nu exista nici macar on care sa fie unic, in sensul ca Fiinta nu are esenta. Esecul acesta evidentiaza neputinta discursului uman si negativitatea obiectului sau. Dificultatea discursului uman despre Fiinta devine expresia cea mai fidela a contingentei acesteia.

Esecul transforma ontologia intr o cercetare fara sfarsit .'Numind fiinta nedeterminata ,intrucat este sistemul tuturor determinarilor, conceptul Fiintei ca fiinta nu este unul limita ; din contra, numai prin el programul ontologiei apare ca o sarcina infinita .Ceea ce Aristotel proba indeajuns ,printr o filosofie a conceptelor deschise.'



BIBLIOGRAFIE


Aristotel , Metafizica, trad. Stefan Bezdechi , Ed. IRI , Bucuresti , 1999

Pierre Aubenque , Problema fiintei la Aristotel, trad. Daniela Gheorghe

Ed. Teora , Bucuresti , 1998

Gheorghe Vladutescu , Aristotelismul ca filosfie a individualului .

Ed. Paideia, Bucuresti , 1997

Ion Banu , Aristotel , Ed Stiintifica , Bucuresti , 1996

Sir David Ross , Aristotel , trad Ooan Lucian Munteanu si Richard Rus

Ed. Humanitas , Bucuresti, 1998


loading...








Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Scriitori romani