fNecesitatea si intamplarea referat




Necesitatea si intamplarea referat






Necesitate si intamplare


Necesitatea si in intamplarea reprezinta doua modalitati polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenta sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinte posibile ale acestora.


Necesitatea reprezinta o modalitate de existenta sau de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte ale sistemelor, care decurge din natura interna a acestora si in conditii constante se desfasoara cu inevitabilitate, intr-un anumit fel si nu in altul. Necesitatea determina esenta si integrativitatea sistemelor, directia lor principala de miscare si dezvoltare, anuland sau subordonand alte trasaturi sau directii de evolutie ale acestora.




Opusa necesitatii, intamplarea reprezinta o modalitate de existenta sau de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora si se caracterizeaza prin variabilitate si inconstanta, putand sa se produca sau nu, sa se produca intr-un fel sau altul, fara sa afecteze esenta si integrativitatea sistemelor.


Desi, prin rolul lor diferit in determinarea sistemelor, se opun, necesitatea si intamplarea se presupun totodata si se coreleaza reciproc. Necesitatea caracterizeaza determinarea calitativa a sistemului, ii conditioneaza esenta, iar intamplarea il afecteaza in mod ocazional si inconstant, conditionand particularitatile fenomenalizarii esentei acestuia.


Necesitatea si intamplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci si ale posibilului; ele nu pot insa caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu poseda atributele de existenta si devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizeaza perspectivele pe care le au sistemele, directiile sau tendintele lor fundamentale de evolutie, iar intamplarea creeaza campul de variabilitate in diacronia obiectiva a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilitatilor alternative ulterioare pe care le au acestea.


Asadar, necesitatea si intamplarea sunt modalitati obiective universale si complementare ale existentei si ale devenirii, aflate intr-un raport  de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, in stare pura, ci doar in corelatie si dependenta reciproca, constituind aspecte si laturi diferite ale structurii si dinamicii aceluiasi sistem. Aspectele intamplatoare insotesc totdeauna necesitatea, dar se subordoneaza acesteia, asa cum particularul se subordoneaza generalului si fenomenul, esentei.


Gandirea materialista a manifestat in toate epocile preocupare pentru intelegerea caracterului necesar al desfasurarii necesar fenomenelor; filosofia materialista premarxista a mers insa, in mod invariabil, pe linia opozitiei absolute dintre necesitate si intamplare, absolutizand – de regula – necesitatea si negand existenta obiectiva a intamplarii.


In aceasta maniera apare intelegerea necesitatii lui Democrit, care vede ordinea primara a lucrurilor in miscarea riguros necesara a atomilor pe verticala. Intamplarea, considerata de el ca un fenomen necauzal, este exclusa din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusa pe seama ignorantei.


Materialismul modern a pastrat, de asemenea, convingerea ca in natura totul exista si se desfasoara in mod necesar si ca noi calificam drept intamplatoare acele fenomene (necesare) ale caror cauze nu ne sunt inca cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, ca un fenomen este calificat ca intamplator din cauza imperfectiunii cunostintelor noastre si ca aprofundarea acestora duce la suprimarea intamplarii. Iar d’Holbach afirma ca “noi ii atribuim hazardului toate efectele a caror legatura cu cauzele lor nu o vedem. Asadar, folosim cuvantul hazard pentru a ascunde nestiinta noastra cu privire al cauza naturale care produc efectele…; nu exista nici hazard, nici ceva neprevazut in aceasta natura, unde nu exista efect fara cauza suficienta si unde toate cauzele actioneaza pe baza unor legi fixe…” Ba chiar si societatea este supusa aceleiasi necesitati riguroase, toate raporturile si toate evenimentele fiind cauze la fel de hotaratoare pentru viata sociala: “necesitatea care conduce miscarile lumii fizice conduce si miscarile lumii morale, in care totul este deci supus fatalitatii. …Prea multa acreala in bila unui fanatic, un sange prea infierbantat in inima unui cuceritor, o digestie grea in stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sunt cauze suficiente pentru a face sa se produca razboaie.”


Pe linia neintelegerii corecte a raportului dintre necesitate si intamplare merge si Helvetius, cu deosebirea ca el supraapreciaza intamplarea, reducand necesitatea la aceasta; evenimentele din viata noastra, aparitia marilor personalitati, a descoperirilor in arta si in stiinta, toate acestea – credea Helvetius – sunt rezultatul unor intamplari.


In fapt, intre punctul de vedere care absolutizeaza necesitatea (Democrit, Spinoza, d’Holbach) si acela care absolutizeaza intamplarea (Helvetius) nu exista o deosebire principala, intrucat si intr-un caz si in celalalt avem de-a face cu incapacitatea metafizica de a opera o distinctie intre necesar si intamplator. Pe drept cuvant, Engels observa ca “daca faptul ca o anumita pastaie de mazare contine sase boabe, si nu cinci sau sapte este de acelasi ordin cu legea miscarii sistemului solar sau cu legea transformarii energiei, atunci, in realitatea, nu intamplarea este ridicata la rangul necesitatii, ci necesitatea este coborata pana la nivelul intamplarii”.




Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizarii necesitatii deriva din identificarea necesitatii cu cauzalitatea si din modalitatea nedialectica de a privi fenomenele doar in raport cu ele insele. Punctul de vedere al materialismului metafizic este deci acela ca daca nu exista fenomen acauzal si daca raportul de la cauza la efect este totdeauna necesar, atunci nu exista fenomene care sa nu fie necesare. Se realizeaza in acest rationament o identificare a fenomenului cauzal in genere cu raportul strict dintre cauza si efect. Or, exista legaturi cauzale nenecesare, care tin de aspectul contingent al fenomenelor.


Primul pas spre o intelegere dialectica a categoriilor de necesitate si intamplare, precum si a raportului dintre ele, a fost facut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al conceptiei sale filosofice de ansamblu, potrivit careia necesitatea si intamplarea sunt forme de manifestare si determinatii ale ideii absolute, Hegel afirma caracterul lor cauzal si desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima data, problema intelegerii necesitatii si intamplarii prin raportarea lui la esenta fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern si extern. Necesarul este, pentru Hegel, “… raportarea la sine, in care conditionarea prin altul este inlaturata”, adica ceea ce rezulta din continutul propriu al sistemului. Cat priveste intamplarea, el scrie: “in consecinta, consideram contingentul ca ceva ce poate sa fie sau sa nu fie, ce poate sa fie asa sau altfel si a carui fiinta sau nefiinta, a carui fiintare intr-un fel sau altul este intemeiata nu in el insusi, ci in altul; … daca ceva este contingent si posibil, depinde deci de continut”.


Necesitatea si intamplarea se refera deci la raporturi si stari obiective existente deopotriva in realitate. Atat necesitatea, cat si intamplarea au caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se refera doar la faptul ca prima se intemeiaza pe cauze esentiale  si interne, iar cea de a doua pe cauze neesentiale, laterale sau externe. De exemplu, in raport cu necesitatea interna a dezvoltarii plantelor, seceta sau grindina care determina calitatea proasta a recoltei intr-o regiune agricola sunt fenomene intamplatoare, intrucat nu decurg din esenta proceselor vitale ale plantelor; ele puteau sa nu se produca, dupa cum putea sa se produca intr-o masura mai accentuata sau mai putin accentuata. Dar daca s-au produs, ele determina in mod necesar efectul (calitatea slaba a recoltei).


Fiind date cauza si conditiile actiunii ei, efectul apare in mod necesar. Intrucat cauza este intamplatoare (in raport cu plantele), intregul proces de generare a cauzei si a producerii efectului apare ca un fenomen intamplator. Procesul amintit este insa intamplator numai in raport cu necesitatea dezvoltarii normale a plantelor din zona respectiva. Grindina sau seceta sunt intamplatoare in raport cu recolta, dar rezulta cu necesitate din factorii meteorologici care le-au generat. Acelasi fenomen este necesar in raport cu cauzele si cu conditiile proprii din care apare, dar este intamplator in raport cu alte fenomene; nu exista fenomene absolut necesare sau fenomene absolut intamplatoare. Toate fenomenele au o intemeiere cauzala, dar apar ca necesare sau intamplatoare numai in raporturi diferite si in conditii concrete diferite. Cum nu exista sisteme izolate, toate aflandu-se in raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interactiuni necesare si intamplatoare.


Caracterul necesar sau intamplator al unui fenomen depinde de structura si dinamica raporturilor obiective cu contextul in care fiinteaza si nu de cunoasterea sau necunoasterea cauzelor care-l provoaca. In raport cu necesitatea, intamplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoasterii se manifesta adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor si evenimentelor intamplatoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Intamplarile sunt insa fenomene frecvente in dinamica obiectiva a sistemelor, ele influentand procesele necesare si – de aceea – cunoasterea nu este indiferenta fata de ele. Masura in care intamplarile sunt sau nu cunoscute afecteaza posibilitatea de prevedere a lor si – prin aceasta – succesul actiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afecteaza nicidecum caracterul lor intamplator si nici continutul lor cauzal si obiectiv.


Raportul dialectic dintre necesitate si intamplare se concretizeaza intr-o serie de aspecte, dintre care vom analiza pe cele mai importante.


Necesitatea si intamplarea nu au caracter absolut, ci relativ; dupa cum am vazut, ceea ce intr-un anumit raport sau in anumite conditii date este necesar poate fi intamplator intr-un alt raport sau in alte conditii. Caracterul relativ al necesitatii si intamplarii se manifesta si in raport cu schimbarea conditiilor (functie de loc si de timp), necesitatea si intamplarea putand trece una in cealalta. Darwin arata ca, pentru o anumita specie cu caracteristici ereditare date, aparitia unor insusiri noi sub actiunea unor conditii de mediu este intamplatoare, dar pe masura ce acestea se generalizeaza si raspund mai adecvat adaptarii in conditii noi, ele devin necesare, se fixeaza in zestrea ereditara a speciei, in timp ce alte insusiri mai vechi devin inutile, intamplatoare. In acelasi sens, schimbul de produse era un fenomen intamplator in formatiunile precapitaliste, necesara fiind economia naturala; odata cu accentuarea diviziunii sociale a muncii si cu generalizarea productiei de marfuri, economia naturala a devenit un fenomen intamplator, iar schimbul de marfuri un fenomen necesar.






Necesitatea si intamplarea sunt intr-un raport dialectic si in sensul ca ele nu se manifesta niciodata in stare pura, ci coexista, in toate cazurile, in mod unitar, in aceeasi realitate; intamplarea este intotdeauna o completare a necesitatii la nivelul concretului. Necesitatea constituie continutul esential al procesului, ceea ce trebuie sa se produca, iar intamplarea reprezinta modul specific, particular de a se produce. Astfel, venirea primaverii dupa iarna este un fenomen necesar, dar care se infaptuieste totdeauna prin aspecte intamplatoare, cum ar fi: zile mai calduroase si mai insorite sau, dimpotriva, mai reci si mai ploioase; printr-un avans sau o intarziere in raport cu ciclul obisnuit al succesiunii anotimpurilor etc.


Astfel, intamplarea este forma de manifestare a necesitatii: orice fenomen se realizeaza ca necesitate numai in forme intamplatoare si apare – la prima vedere – ca i suma de intamplari. Referindu-se la acestea, Engels preciza ca “ceea ce se afirma ca necesar se compune in intregime din intamplator si ca pretins intamplatorul nu este decat forma sub care se ascunde necesitatea”.


In domeniul vietii sociale, in stiinta, in cultura etc., asemenea fenomene se intalnesc in mod frecvent. De exemplu, toate marile personalitati istorice apar in mod intamplator in raport cu necesitatea rolului social pe care il indeplinesc. In istoria stiintei, intamplarea poate interveni nu numai in ce priveste persoana care formuleaza o teorie sau alta, necesara in conditiile date, ci si in modalitatea concreta in care se infaptuieste o descoperire. Astfel, descoperirea radioactivitatii, ca fenomen posibil si necesar la sfarsitul secolului trecut, a fost intamplatoare; Bequerel, care studia in acea vreme proprietatile uraniului, a lasat in mod intamplator intr-un sertar al biroului o bucata de minereu de uraniu alaturi de o cutie cu placi fotografice si, la developarea acestora, a constatat fenomenul degradarii lor. Cum savantul stia ca lumina nu putea strabate cutia si hartia neagra in care erau pastrate placile, a presupus ca clorura de argint s-a descompus sub influenta unor raze invizibile a caror sursa nu putea fi decat minereul de uraniu. Repetand experienta in conditiile izolarii depline a altor factori care ar fi putut produce acelasi fenomen, Bequerel a ajuns la concluzia ca uraniul emite in mod spontan radiatii, iar mai tarziu a fost cercetata natura acestora. Intamplatoare sunt modalitatea, imprejurarile concrete precum si persoana care a descoperit fenomenul radioactivitatii, descoperirea in sine fiind necesara in contextul cercetarilor din acea epoca. De fapt, intreaga dezvoltare a culturii umane ne apare legata in mod necesar de numele unor personalitati marcante; dar tocmai acesta este aspectul intamplator. Necesara este doar aparitia, intr-o anumita epoca, a unor fenomene de cultura, in timp ce numarul si numele initiatorilor lor, formularea initiala mai completa si mai consecventa sau mai putin completa si consecventa, cati si cine anume aduc completarile ulterioare, forma de expunere si difuzarea lor – toate acestea sunt intamplatoare, moduri diferite de manifestare a necesitatii.


In sfarsit, o forma distincta de manifestare a legaturii dintre necesitate si intamplare o constituie faptul ca necesitatea isi croieste drum prin multimea intamplarilor, sau, altfel spus, se manifesta sub forma mediei statistice a acestora. Aceasta relatie intre necesar si intamplator se manifesta in cadrul colectivelor (statistice), al ansamblurilor alcatuite dintr-un numar mare de elemente. Elementele (individuale) pot fi guvernate, in miscarea lor, de legi proprii, datorita carora se comporta deosebit unele fata de altele. La aceasta comportare diferentiata a elementelor unui colectiv statistic contribuie si actiunea unor factori intamplatori, neconstanti care intervin in sistem fara a tine de structura interna a acestuia (este vorba de asa-numitii factori aleatori). In schimb, ansamblul de elemente, in calitate de sistem, manifesta o tendinta constanta de comportare care se repeta si care se realizeaza sub forma mediei de comportare a elementelor subordonate. De exemplu, fiecare electron dintr-un fascicul care strabate o retea de difractie se abate in mod intamplator de la directia initiata a miscarii si nimereste intr-un anumit punct al ecranului. Dar fasciculul de electroni se dispune pe ecran in acelasi fel, ori de cate ori s-ar repeta experienta. Distributia constanta a fasciculului reprezinta o necesitate.


Aceasta necesitate care se manifesta prin masa intamplarilor este o necesitate de un tip deosebit, o necesitate statistica; ea guverneaza si caracterizeaza miscarea ansamblurilor si nu pe aceea a fenomenelor individuale. Natura vie, precum si viata sociala sunt dominate, in mod preponderent, de necesitati de acest tip.


Unitatea dialectica dintre necesitate si intamplare (manifestata prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciproca a uneia in cealalta, prin completarea necesitatii de catre intamplare, prin manifestarea continutului necesar al proceselor in forme intamplatoare) nu inseamna confundarea lor, reducerea uneia la cealalta, stergerea deosebirilor dintre ele pe plan functional in determinarea structurii si dinamicii sistemelor. Necesitatea are intotdeauna rolul determinant in miscarea si dezvoltarea sistemelor, in structurarea esentelor, a intregului, independent de modul concret, particular in care se realizeaza trecere de la potentialitate la actualitate. Intamplarea concureaza particularitatile concrete ale realizarii unui fenomen; ea este, de aceea, subordonata necesitatii si joaca un rol conditionat in dinamica fenomenelor; ea determina campul de particularitate in raport cu ceea ce este general in evolutia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esentelor.



loading...








Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Scriitori romani