PSIHOLOGIA DIFERENTIALA CA DOMENIU AL PSIHOLOGIEI referat







PSIHOLOGIA DIFERENTIALA CA DOMENIU AL PSIHOLOGIEI


Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, odata cu dezvoltarea primelor laboratoare de psihologie a crescut foarte mult setea de precizie si de masura in aspiratiile psihologiei de a deveni o stiinta cu statut mai pragmatic si mai desprins de filosofie.





La Leipzig, laboratorul infiintat de Wilhem Wundt (1879) avea deja numerosi adepti, activi si foarte receptivi, precum americanii Stanley Hall, Mc. K. Cattell, Scripture, Anghel si Riechener, din Franta Bourd, din Anglia Sperman, din Belgia Thiery si Michotte, iar din Germania Kraetening, Neumann si Külpe. Se prefigura formarea de laboratoare de psihologie in numeroase tari. Existau insa doua probleme ce devenisera de discutie. Primele laboratoare erau foarte dependente de optica fiziologista, ceea ce insemna ca psihologia era inca nebuloasa. A doua problema genera o oarecare neliniste legata de o conditionare impusa in care se implica folosirea in laborator a introspectiei. Laboratorul lui Wundt studia vederea, gustul, auditia, tactul, atentia, perceptia timpului si TR-ul (timpul de reactie) si valida teoriile lui Fechner si Weber privind pragurile senzoriale (absolute si apoi diferentiale), dar…exista un dar, cel provocator de neliniste… In tip ce stimulii erau foarte riguros masurati reactia se inregistra pe baza notatiei foarte controlate relatate de subiectii studiati, deci prin introspectie. De altfel, numerosi psihologi considerau ca acest lucru e foarte firesc, dat fiind faptul ca toate trairile fizice sunt subiective, dar cautarea . Alti psihologi reprosau (latent mai mult) psihologiei (care se considera ajunsa la un mare grad de progres ca stiinta) ca foloseste introspectia si traieste in laborator si nu in viata concreta, in care stimulatia este foarte activa si complexa, mereu in schimbare de teren, semnificatie si intensitate de stimulatie.

Pe acest fond a deschis A. Binet (1867-1911) marea poarta a psihologiei spre viata concreta si spre procesele mai complexe si de mare importanta ale psihologiei, spre problemele inteligentei, prin testul sau, care a avut, precum reiese din cele de mai sus o foarte mare importanta calmanta. La Paris, se infiintase primul laborator de psihologie fiziologica in l' Ècole Practique de Hautes Etudes. Acolo lucra Binet, acolo au lucrat in continuare Baunnis, H. Pieron, si apoi Paul Fraisse. Tot in Franta, la Salpetrière, Charcot infiintase un laborator in care s-a format, de fapt, A. Binet si Pierre Janet (1859-1947). Tot in Franta incepuse sa se exprime personalitatea stralucita a lui Th. Ribot (1839-1916) care a ocupat primul post de psihologie experimentala si comparata, creat pentru el la Colege de France (1870). Ori si in aceste laboratoare se trecuse la altceva decat studiul proceselor senzoriale prin metode introspectiei. La Salpetrière se studia problema hipnozei si a tulburarilor psihice, iar Ribot a initiat cercetarea proceselor psihice superioare, a personalitatii, si a implicatiilor de transformare, ca obiective ale psihologiei in Anglia si Germania.

Intre timp clasificarile psihofiziologice si caracteristicile psihice au inceput sa fie expuse sistematizat sub forma de concepte si sub forma de tipologii- lipsea ceva ce ar fi modificat aceasta diversificare. Clasificarile psihofiziologice s-au diferentiat cam in trei directii mai semnificative:

clasificari morfofiziologice, evidente in lucrarile lui Rostand si Claude de Sigaud, Corman, Lombrozzo (vom reveni la fiecare in capitolele ce urmeaza), dar si Lavater, Kraepelin, Kretschmer si Scheldon.

clasificari psihoneurologice, implicate in studiile lui Charchot, Perez, Eppinger si Hess, apoi I.P.Pavlov, dar si Bechterev, Ivanov- Smolenlenski si Miasiscev, adica scoala rusa.

a treia directie a evoluat pe linia indexarii tematicii psihoendocrinologiei. Din aceasta directie retinem numele lui Pierre Marie, Nicolas Pende.

Domeniul psihologiei se largise considerabil si a devenit mai receptiv la functionalitati, decat la descriptii clasificatoare. Caracterologiile efectuate au inceput sa cuprinda determinanti si functionalitati implicate, fiziologice si corporale, dar si interrelationale sociale, descriptii ale dominantelor analitice si activismul reactivitatii psihice in ansamblu. Mai mult decat atat, Ribot a pus frontal problema implicatiei ereditatii studiind familia Bach, cu numerosii ei reprezentanti si masiva implicatie a acestora in muzica, (deci aptitudinile) nu doar senzorialitatea exclusiva. La fel l-a abordat analitic pe Leonardo da Vinci, in acelasi sens analizandu-i “Gosa mentali”. A devenit, cu alte cuvinte, de prim ordin ereditatea psihofizica. Se delimitase ideea ca in psihoze si in numeroase alte boli ereditatea este evidenta, si se trecuse la studii privind crize psihofiziologice, precum cea a pubertatii (spontana), si a menopauzei.

In aceeasi ordine de abordare si progres tematic Ebbinghhaus a abordat problemele memoriei si ale uitarii. In mod experimental concret, introspectia a devenit extrospectie si mai mult decat atat, a implicat situatii provocate, foarte bine structurate si stapanite, la care devenise de importanta reactia, viteza, precizia, persistenta acesteia si chiar combinarea TR-ului (timpului de reactie) cu precizia,  pentru a se determina tipurile de situatii provocate la care reactiile se manifesta mai rapid si la care mai lent. In aceste experimente erau implicati numerosi factori psihofiziologici dobanditi, implicati in studiu. Printre acestia erau cuvintele si structurile simbolizate, inclusiv capacitatile asociative latente.

Nu putem ignora faptul ca se mai constituise o directie de cercetare, legata de boli dobandite, directie complementara celei ce pusese in evidenta boli psihice cu implicatie ereditara. Dintre bolile dobandite au inceput sa fie studiate, inca de Cabanis, cele ce erau provocate de alienarea regimului de viata alimentar, dar si efectele alcoolului si, s-a constituit domeniul toxicologiei, deschizandu-se si domeniul efectelor in grupul familial al conduitelor dezorganizate ale alcoolicilor (parintii, printre altii). S-au multiplicat formele de abordari de interventie din mediu si studiul fenotipului erodat, incarcat de forte si tensiuni, de implicatii sociale si de caracteristici diferentiale nodale, chiar si problema drogatilor. Sa nu ignoram faptul ca primele decenii ale secolului XX au pus in evidenta si un interes deosebit pentru conturarea modelului psihicului. Gestaltistii, behavioristii, dar mai ales freudistii (mai exact spus psihologii abisali) si apoi neobehavioristii, neofreudistii, neofunctionalistii, urmasii teoriei campului a lui Kurt Lewin au abordat foarte numeroase variabile constituente ale psihicului uman, fapt ce a creat si dezvoltarea psihologiei diferentiale cu o adevarata explozie de clasificari tipologice.

E. Schreiner in lucrarea “Typology and biometrics”(1966) a pus in evidenta marele efort facut de reprezentantii acestui domeniu in vederea gasirii de criterii de clasificare, dar si nivel de explicatii atins si coerente in sisteme. Desi tipologiile constituite (si Schreiner a prezentat 60 in lucrarea citata, care se desfasoara in trei volume) aveau tente diferite privind combinatia de criterii s-a constituit mai ales unificarea lui “ce?” cu “cum?” folosindu-se statistica si o constientizare remarcabila a functionalitatilor implicate in structurile criteriale operative, adica functionalitatile de coerente, blocare, amplificare, stopare, perseverenta etc. a sistemelor de criterii.

Incepuse sa se contureze si aspectul de implicatie a tipologiilor care au o calitate mai inalta decat studiul singularizat al inteligentei, afectivitatii, motivatiilor, intereselor etc. pentru ca reunesc mai multe criterii psihice si functionalitatile intercorelate, pe care le pot genera sau amorsa, stinge, complica etc.

De semnalat este, insa, si faptul ca pe acest fond de cercetari ce isi revendicau identitatea de manifestari s-a validat statutul psihologiei ca stiinta umanista independenta, foarte larga, dar cu tematica proprie si cu capacitati de inregistrare din ce in ce mai complexe si sofisticate, ca valorile centrale in grupuri (reproducatoare ale curbei lui Gauss). Studiile legate mai ales de tipologii, de tatonarea diagnostica a personalitatii au adus o oarecare acceptanta si recunoastere a valorii introspectiei. Pe acest teren s-a pus in evidenta, chiar prin conceptul persoana-personalitate (sensul termenului grec persona, care se refera la masca) si ideea ca in personalitate coexista aspectul si rolul demonstrativ, cu varianta de circumstantialitate si tipul fundamental in parte nascut, in parte facut, in parte pre-facut. S-au luat foarte multi termeni din psihologia naiva si din literatura si s-au conturat sensuri (de multe ori s-au dat zeci, chiar sute de definitii) cu atat mai multe cu cat termenul se refera la o caracteristica psihica, cea mai complexa dintre toate. Un termen folosit mult in psihologia naiva si mai putin in psihologia expertilor este cel de ins-insul. Se refera la devenirea continua a Eului ce se afla mereu in scenarii de viata (fapt la care face referiri si Kirkegarard) facute de om ca proiecte de viitor.



Ion Alexandru (1988) vede constiinta omului ca fiind angajata in intretinerea intentionalitatilor dinamic-creatoare. Termenul personalitate are foarte numeroase conotatii si modele operationale. Dintre acestea, modelul freudistilor, dar mai ales a neofreudistilor si a behavioristilor au inceput sa fie acceptate, desi sunt foarte diferite ca structura perceptibila (Adler, Yung) si ca functionalitate. Mai ales ideea inconstientului ca rezervor al energiei psihice si biologice a creat acceptantele la care ne-am referit si asta cu atat mai mult cu cat modelul behaviorist cel mai forte ca directa complementaritate ignora modelul propriu-zis, subiectul, acceptand doar ideea ca modelul raspunde. Pentru S→R (stimul-raspuns) vroia sa creeze o si mai mare independenta psihologiei si sa o distanteze de fiziologie. O foarte generala definitie a personalitatii, acceptabila tocmai din acest motiv, ar consta in ideea ca personalitatea este o dispozitie relativ generala si permanenta ce caracterizeaza conduita unei persoane mai mult timp (ca atare contine trasaturi fundamentale si de data relativa legate de oarecare identificare cu o secventa stabila relativ de mediu). Modificarea acestei structuri este determinata in timp de varsta, de modificari ale statutului social, ca si de evenimente de foarte mare importanta pentru persoana in cauza sau de modificari foarte pregnante in viata sociala, profesionala, care transformandu-se, solicita noi scheme de adaptare si eforturi in aceasta directie. Personalitatea cuprinde structuri de profunzime si de suprafata. Cele de suprafata se manifesta si se exprima de cele mai multe ori ca operativitati dobandite ale aptitudinilor, ca aspiratii, ca interese, dorinte, apetituri mai circumstantiale si care sunt oarecum alimentate temperamental. Inteligenta, introversia -extroversia, feminitatea-masculinitatea sunt caracteristici de profunzime care se modifica cel mai greu. Cele descrise inainte sunt mai mult conditionate de mediu.

Allport G. a accentuat mult ideea unicitatii in diversitate a personalitatii si a folosit conceptul de “proprium” pentru aceasta caracteristica a personalitatii. Impreuna cu Odbert au identificat aproximativ 17953 denumiri de trasaturi de personalitate folosite de diversi autori.

Dintre acestea 4504 trasaturi sunt autentice. Un alt autor McClelland (1959) a identificat peste 1000 de trasaturi de personalitate. Klages a indexat 100 de definitii.

Dezvoltarea geneticii a creat un interes mai subtil pentru ereditate si structurile genetice ale metabolismului fiziologic, functional, fundamental si psihometabolismul potential ca suporturi totale privind tendintele de dezvoltare ale tipologiilor umane. Nu vom insista asupra acestei probleme acum, ci vom sublinia doar faptul ca s-a creat in ultimii 10 ani domeniul de discutie al laturilor personalitatii. Cele mai multe optiuni s-au conturat in jurul diverselor laturi ale psihicului.

Latura intelectuala consta din totalitatea proceselor de cunoastere active, din setul disponibil si cel activ de informatii stocate, dar si de algoritmii implicati si stilul acestora de a se implica. Se refera si la memorie, intuitie (ca intelegere) si oarecum si la atentie.

Latura temperamentala dinamica-energica a afectivitatii si motivelor, motivatiilor legate de structurile sinelui si ale angajarilor lui preferentiale. Aceasta latura este un fel de musculatura a psihicului, ce mobilizeaza sau tempereaza trebuintele si instinctele si este omniprezenta in tot ce are legatura cu tot ce are legatura cu personalitatea. In functionalitatea acesteia se dezvolta si activeaza capacitatea de a stapani structurile tensionale ale situatiilor si activarea eficienta a mecanismelor de aparare si de echilibrare a activitatii psihice inclusiv in nucleul evenimentelor si situatiilor, oricat ar fi acestea de tensionate. In structurile sinelui se deruleaza seismele filmului interior, in exterior secventele cu numeroase momente imprevizibile ale filmului conditionarii existentiale, ambele solicitand permanent latura temperamentala.

Latura evaluativa este implicata in orientarea in evenimente si in atribuirea valorii lor pentru personalitate. Foloseste imaginatia proiectiva si sistemul de evaluare personal incarcat mai mult sau mai putin de subiectivitate. La aceasta latura s-au referit S. Freud, vorbind despre functiile Supraeu-lui, Kelly, prin referirile la constructele personale, si Heider, prin teoria atributionala. Latura evaluativa este in constructie latenta, permanenta, fata de mentalitatea curenta (implica si referiri la legislatiile sociale), dar are o elasticitate creata de parcurgerea de evenimente si situatii personale marcante ce plaseaza evaluarile personale la distanta dintre acestea si ceea ce se admite ca evaluare in grupurile de apartenenta, ce si cata securizare ofera pentru trebuintele si nazuintele personale diferitele feluri de conduite evaluative adoptate, in prezent si in viitorul apropiat.

Latura prospectiva, legata mai mult de cea evaluativa, este mult mai complexa. Se refera, pe de o parte, la modul in care se organizeaza imaginea de sine pentru grupurile de apartenenta (in care traieste persoana in cauza), si pe de alta parte, la modul in care sunt privite formele de manifestare ale personalitatii de catre ceilalti. In aceasta latura este activa “masca”, adica modalitatea in care doreste sa para personalitatea in fata celorlalti. Totodata, aceasta latura a personalitatii cuprinde idealuri, teluri de viata, imediate si mai indepartate, interese de toate felurile, dar si statute si roluri sociale spre care se aspira, inclusiv atitudini fata de sine, fata de ceilalti, si fata de realizarea profesionala si sociala. Activitatea proprie poate fi privita ca sursa de producere de confort personal, ca aport social, ca sursa de prestigiu sau ca sursa de progres social. Latura prospectiva este generatoare de analize de sine si de initiative, abandonuri, proiecte, cautari etc. Aceasta latura este foarte incarcata de vigilenta .

Latura efectorie sau instrumentala este formata din deprinderi si obisnuinte, activari de priceperi si implicari in activitati. Se refera si la angajarea in relatii interpersonale (si sociabilitatea personalitatii). Si de asta data e vorba de trasaturile de caracter ce se investesc in activitati, de constanta acestora, de raportarea la valoare pentru sine si in sine a activitatilor totale ce caracterizeaza personalitatea.





Desi par oarecum distantate de tematica personalitatii exista cateva concepte importante pentru aceasta discutie. Conceptele de biotip, genotip, fenotip, sociotip si etnotip s-au constituit in psihologia moderna din necesitatea de a for a in caracteristicile de specific ale personalitatii pe distanta dintre ereditate si mediu. O astfel de forare este in serviciul amprentelor identitatii care reprezinta tot ce este devenire specifica in structurile personalitatii si a expresiilor ei. Latura temperamentala, cu energismul ei, si cea prospectiva, alimenteaza si dirijeaza fortele psihicului.

Toate manifestarile laturii prospective solicita o mare cantitate de energie psihica potentiala.

Interesele se implica discret in toate situatiile si directioneaza fortele psihice, implicand potentialul acestora. Tot interesele sunt implicate si in identificarea cu situatia, in neimplicari, considerate ca necesare. Cand se face implicarea in situatie, aceasta este de diferite grade si potentiale la nivelul considerat de maxima adaptare (consideratia se face prin mecanismele laturii evaluatorii a personalitatii). In felul acesta are loc exprimarea de sine, care foloseste forma subtila a strategiilor de aparare disponibile. Implicarea de sine si exprimarea de sine nu coincid intotdeauna, dar tind spre aceasta. Ele confera o consistenta si stil rolurilor si statutelor sociale, parentale, culturale etc. Oamenii cu constiinta de sine foarte activa si puternica pot sa se exprime in situatii diferite, fie asa cum vor sau doresc si vad (percep imaginea lor) cei din grupul de apartenenta, fie asa cum vor sau doresc sa fie vazuti si simtiti de ceilalti, fapt ce pune in evidenta folosirea profilului psihic de care dispun.

Omul in situatie realizeaza comportamente si atitudini diferite in functie de genotip, fenotip, sociotip si etnotip. Acestea sunt angajate in identitatea persoanei.

Genotipul este implicat in infatisare si in toate dimensiunile ei, dar si in fortele potentiale disponibile ereditar, fie ca vor fi folosite, fie ca nu.

Fenotipul reprezinta structurile personalitatii adjustate prin cerintele si ofertele mediului in care se face adaptarea, deci a mediului de apartenenta.

Sociotipul este aspectul identitatii impregnat de sociabilitate angajata si angajanta in obiectivele si idealurile sociale, este in acelasi timp si expresia gradului de calitate a acestei angajari si a gradului de implicatie politica de statut pe acest plan, sau de implicatie ca public, cetatean, om de cultura, profesionist, etc.

Sociotipul cuprinde, sau este dominat de etnotip, atunci cand se refera la aspectul identitatii in cazul in care persoana face parte dintr-o etnie (grup social ce face sau nu parte din majoritatea populatiei). Etnotipul creeaza identitatii forme de rezonanta specifice, ce pot deveni discret agresive, cu trairi tensionate, ce tind sa acapareze identitatea si sa o refere la provenienta dintr-o etnie, fapt ce face relativ ambigua situatia civica. Etnotipul poate fi insa si deschis si cooperant. Prin etnotip se conserva mai ales limba si identificarea cu istoria etniei.

Din cele de pana acum a reiesit ca una si aceeasi persoana poate avea forme de identitate foarte diferite si numeroase pe care le reuneste intr-o unicitate, cu combinatii de structuri active. In cadrul identitatii se disting subidentitatile familiale, parentale (cu implicatii ale subidentitatii sexuale), apoi cele profesionale, culturale, de patrundere sociala, cu laturile pe care le-am evocat referindu-ne la sociotip si identitatea civica.

Combinatia structurilor active ale identitatii pot fi coerente, ordonate (cu prioritati), sau dezordonate, incoerente, cu agresivitati etc. Se mai pot face diferente intre comportamentul real sau spontan in situatii diferite sau in situatii asteptate sau neasteptate si comportamente circumstantiale (mai ales oficiale inundate de distante de statute si roluri implicate in situatiile respective). La acestea se pot adauga comportamente stresante, incarcate de tensiuni, forme ambigui de afectivitate, blocaje etc., dar si comportamente sexuale ce au si ele caracteristici socializate si traditionale, dar si modernizate (fenotipice si genotipice).

Psihologia naiva are in atentie tipurile de temperamente la care ne-am referit. Literatura cuprinde, de asemenea, ample si foarte numeroase descrieri de tot felul de astfel de comportamente, caracteristice pentru personajele principale din toate operele literare. Si in celelalte arte, in teatru, in film, apar personaje care ofera o larga gama de comportamente individualizate, si ca atare, tipice intr-un fel.

Victor Hugo, dar si Caragiale, chiar si Eugen Ionescu au conturat astfel de comportamente in personajele descrise si au pus in evidenta, prin comportamente, rezonantele psihice caracteristice ale acestora. Aceste rezonante creeaza profilul tipologic. Freud a implicat rezonante psihice, rezonante fenotipice, dar si genotipice. Szondi, un psiholog abisal, influentat mai mult de Yung a implicat mai ales rezonante genotipice (s-a referit de fapt la profile patologizate discret). S. Freud a operat cu rezonantele psihice mai ales in lucrarile sale privind mari creatori precum Michelangelo Buonaroti sau Shakeaspeare. Astfel, el a conturat ideea ca mai toti creatorii au in structurile psihice stratificate evenimente pregnante din copilarie, mai ales complexe de intrusiune care se implica in generarea de rezonante psihice specifice ale acestora.

Yung a considerat in “Sinergia” ca exista un inconstient personal, unul social si unul familial. Datorita acestora persoanele umane sunt atrase printr-o simpatie neconstientizata de persoanele (inclusiv de sex opus) care au aceleasi feluri de comportamente mentale (sau tendinta spre ele) mostenite din familie. Szondi a denumit acest fenomen genotropism . El a vorbit si de faptul ca exista o manifestare a genotropismului in casatoriile predilecte ale imigrantilor cu persoane de aceeasi etnie. In atare casatorii se manifesta afinitatile etnice confirmate si de faptul ca persoanele de o anumita origine, emigrate, tind sa se aseze in grupuri relativ compacte de aceeasi origine in noua lor patrie.

Psihologia diferentiala reconstituie structurile asemanatoare tinand seama de formele relativ specifice de personalitati. In genere tipologiile accentueaza caracteristicile diferentiale, in regula, mai mult, din care cauza tipurile descrise sunt mai mult de referinta fiind mai numeroase tipurile intermediare. Gaugelin a asemanat personalitatea umana cu un diamant care este unic dar face parte dintr-un grup de diamante ce au fatete ce stralucesc diferit cu luminozitati diferite provocate de cum cade lumina asupra lor in fiecare moment. Tot asa personalitatile umane asemanatoare stralucesc in mod diferit fata de aceeasi situatie fata de care pozitia lor este diferita.

In linii mari psihologia diferentiala reuneste tipologiile mai importante elaborate pe baza de numeroase criterii si cercetari, adesea foarte analitice. Criteriile de implicatie in tipologii sunt foarte importante. Impartirea lor, de asemenea. In acest sens s-au constituit tipologiile explicative morfologiste (Muchielli le-a numit tipologii cauzale). Ele au fost elaborate mai ales de reprezentantii scolii italiene de la Padova.

Reprezentantii foarte cunoscuti ai acestor tipologii sunt Cattellino, Viola. Lor li se adauga endocrinologistii morfologisti al caror reprezentant mai de seama este Nicolas Pende. O alta scoala este aceea a tipologiilor embriogenetice reprezentata mai ales prin Sigaud. Optica embriogenetista persista ca si cea morfologista in multe caracterologii, fapt ce le reuneste si combina in moduri foarte complexe de folosire a implicatiilor explicative. Remarcabila este tipologia rationalist-corationala a lui I. P. Pavlov. Foarte atractiva, dar si foarte discutata este caracterologia evolutionista efectuata de L. Corman. Un grup de tipologii a fost constituit de catre psihologii abisali, Freud, dar si abisalii Yung, Szondi (cu teoria destinului) sau teoriile constructiviste ale psihologilor din Tarile de Jos (Heymans si Wiersma), si apoi, prin preluare si extinctie de psihologii francezi (Gaston Berger, Le Senne). Tot un grup complex de tipologii au efectuat psihologii materialisti (Cattel R. B., Guilford-Zimerman, Eysenck, etc.), dar si cei ce au avut in atentie tendinte patologice (Kretschmer, Jasper, etc.) si tipologiile efectuate de psihologi dominati de ideea proiectiei ca Rorschach. In majoritatea tipologiilor exista referiri la formele de patologizare mai frecvente pentru un anumit tip din ansamblul celor descrise, dar si referiri la aptitudini potentiale, creativitate, geniu si handicapuri potentiale, aspecte preferentiale profesionale.



Schreider a descris in felul sau o mare parte din aceste tipologii. Si noi ne vom referi in aceasta lucrare la cele mai importante tipologii si caracterologii cunoscute si validate ca atare.

Cyril Burt (1947) a incercat ca alaturi de factorii de personalitate sa gaseasca la persoane cu anumite caracteristici psihice aspecte si structuri morfologice specifice, avand in atentie hiperemotivi cu polaritatea (euforici (veseli) versus morocanosi, nefericiti si agresivi si a gasit doar la persoanele cu axa afirmare de sine, agresivitate versus submisie teama, tandrete si necazuri, unele corelatii nesemnificative insa cu colericii). A cautat, de asemenea, o corelatie cu unele tipuri morfologice la persoanele cu vigoare si sanatate, cu factori intelectuali (G) si un factor general de afectivitate (introversie-extroversie) si ceva factori de sexualitate ca dominatia teama, manie, ori factori de interes, tendinte mai generale (morale, de integrare armonioasa a personalitatii estetice si a celor ce manifesta caracteristici legate de grup(egoisti, utilitaristi, ori cu trasaturi bipolare ca realism-idealism, radicalism-conservatorism). Corelatiile au aparut ceva mai semnificative daca factorul “G” a fost dominant, dar si in aceste cazuri media, a fost, desi promitatoare, cu foarte mari variatii de cazuri (in spatele ei).

De subliniat este faptul ca tipologiile omogene, fara aspecte contradictorii sunt destul de rare.

H. Pieron a fost preocupat de caracteristicile mediilor reflectare de curba lui Gauss, configurata, in genere, in astfel de cercetari. Din acest punct de vedere exista curbe de forme foarte variate ca extindere a mediei si ca extindere a dispersiei. Ca atare, si in cadrul mediei, si in cel al extremelor, exista o evidenta heterogenitate si adesea asimetrii ale extremelor.

Oricum, studiile de psihologie diferentiala au pus in evidenta forme foarte diferite de heterogenitate. Acestea sunt (dupa H. Pieron, 1960) ceva mai apropriate pentru caracteristicile morfologice si metabolice, si mai dispersate pentru caracteristicile mentale, motrice si senzorio-motrice. Exista si pe varste schimbari foarte mari uneori, fapt ce a alimentat dezvoltarea psihologiei varstelor.

Nu se poate insa ignora faptul ca ajustarile educative favorizeaza o discreta tendinta spre omogenizare a rezultatelor. Dar, chiar si in aceste conditii au loc momente de modificare a curbei generale de varianta a constelatiilor psihice ca pondere si forme de liaje intre ele. Dezvoltarea este in ritm inegal. Exista momente in care au loc schimbari mai pregnante a variabilitatii, etape de diminuare a acesteia, dar si de amplificari cu implicatii heterogene mari, cum este perioada pubertatii si adolescentei, etapa de la 40 de ani, perioadele de menopauza si andropauza si apoi unele momente si cazuri din varstele de regresie, cand se consuma, nu de putine ori, sindromul regelui Lear.

Din studiile legate de eterogenitatea evolutiva si de caracteristici reiese ca persoanele cu valori ale Q.I. elevate sunt mai totdeauna precoce. Mai exista o problema. Nu totdeauna QI mare este asortat cu alte valori mari. De cele mai multe ori persoanele supradotate prezinta unele caracteristici ce reflecta dificultati de adaptare si o oarecare inchidere intr-un univers de interes care le fac mai putin adaptabile la evenimentele curente ale vietii.

O problema de mare interes priveste interogatia fundamentala privind: ce se cauta prin aceasta vasta tentativa de abordare a diferentierilor dintre oameni?

Kretschmer, care a fost obsedat de gasirea unor criterii de grupare a semnificatiilor caracteriale si a incercat sa apropie caracteristicile criteriale morfologice, corporale, de cele ale fragilitatilor la boli psihice implicand dorinta de a gasi o cauzalitate complexa cu suport si psihologic, a conchis, pana la urma, ca descrierea de tipuri nu are niciodata in vedere cazurile cele mai frecvente, ci cazurile demonstrative, exemplele demonstrative, bune de disectie logica si aceasta deoarece cazurile pure tipologice sunt foarte rare. Se pot insa plasa pe curba lui Gauss, o axa cu foarte numeroase variante. Viola, si in general scoala de la Padova, a pus de fapt frontal problema intermediarilor tipologici.

Viola s-a referit la normotip. Aceasta inseamna de fapt ca tipurile descrise de el nu au fost ale marii medii, ci a persoanelor cu numeroase caracteristici combinate. Normotipul, sau media larga a populatiei, este foarte greu de integrat intr-o tipologie foarte clara. De aceea, descrierea tipologica devine bogata daca se indexeaza caracteristici ce sunt de prim plan in diferite psihologii, si aceasta, cu atat mai mult, cu cat, fiecare tipologie are anumite caracteristici psihice in atentie si de multe ori o evidenta validare prin timp a acesteia. De pilda, termenul de coleric, melancolic, sangvin sau flegmatic au devenit valizi si se folosesc curent in numeroase tipologii, dar aceasta nu inseamna ca anuleaza numeroasele caracteristici, adesea pregnante la unele persoane, caracteristici ce sunt de prim plan in alte, diferite tipologii.

In final, am dori sa subliniem faptul ca prin psihologia diferentiala s-a constituit un demers de abordare a omului concret, unic in felul lui, niciodata total repetabil, subiect al unui timp istoric si circumstantelor lui, fiinta contribuanta si consumanta de stiluri de viata, acceptante (tolerante si intolerante ajustate mereu prin comuniuni de trairi si conduite cu valoarea ce se formeaza si cu efecte de reflexe pe care le produc, pe de o parte, asupra mediului existential, pe de alta parte, asupra propriului destin).

Toate fiind legate de o incarcatura de curiozitate si dorinta investigativa (ce ne evoca pe Descartes cu eterna si actuala sa apologie privind “ care activeaza coordonarea mediului exterior dar si a celui interior). Psihologia diferentiala creeaza un serviciu practic educativ intelegerii de sine si public prin atentionarea permanenta a caracteristicilor psihice, individuale, normale, fragile, compensatorii, deteriorate sau in deteriorare si creeaza astfel o ”cunostinta de cauza”.

Pentru ca varietatea umana este foarte mare si pentru ca evolutia umana este supusa unui urias complex de cauze, situatii, probleme etc. psihologia diferentiala este un domeniu tot atat de mobil si perfectibil ca si psihologia varstelor, influentele dintre acestea devenind din ce in ce mai conditionate.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu









Scriitori romani