Costache Negruzzi - nuvela istorica - ALEXANDRU LAPUSNEANUL, Tema operei, Subiectul operei - momentele subiectului, Conflictul operei referat






„Prin nuvela Alexandru Lapusneanul,

Negruzzi devine primul scriitor epic

de seama al literaturii noastre.”

Tudor Vianu

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x



Bibliografie

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice romanesti, neegalate pana astazi, Costache Negruzzi este un deschizator de drumuri in literatura romana moderna, „un clasic al romantismului” (Al. Piru).

C. Negruzzi traieste si se formeaza intr-o perioada de renastere nationala, fiind alaturi, in actiunile culturale si literare de mai tinerii M. Kogalniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo. s

Scrierile publicate in periodicele vremii (Albina romaneasca, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inima si literatura, Dacia literara, Propasirea s.a.) au fost adunate in volumul Pacatele tineretelor (1857). Volumul cuprinde poezii, proza, opere originale si traduceri oranduite in patru cicluri: Amintiri de junete (cu doua nuvele romantice, o povestire umoristica si un basm localizat – Toderica); Fragmente istorice; Neghina si palamida (poezii), Negru pe alb – Scrisori la un prieten (inaugurand astfel genul epistolar). C. Negruzzi e primul scriitor modern din Moldova si intemeietorul nuvelei istorice.

Negruzzi este initiatorul unor specii literare inedite in acel moment in literatura romana, cum ar fi: primul model de literatura memorialistica (Fragmentul Cum am invatat romaneste); nuvela romantica (Zoe, O alergare de cai); „anecdotul istoric Aprodul Purice” (aparut in 1873, inaintea Daciei literare, fragment din proiectata epopee Stefaniada); prin schita portretistica din Reteta si Fiziologia provincialului (1840), Negruzzi este intaiul observator social, inainte de Vasile Alecsandri. Fabulosul si proverbialul din povestile lui Creanga sunt prefigurate in Scrisoarea XII (Pacala si Tandala, 1842), ca si caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sadoveanu. Teatru – Carlanii, Doi tarani si cinci carlani, Muza de la Burdujeni, jucata pe scena Teatrului National din Iasi.

Negruzzi a fost preocupat si de problemele limbii intr-un numar de patru scrisori, intitulate Critica, pe temeiul cunoasterii limbii vorbite, a textelor vechi; preocupat si de creatia folclorica (Pacala si Tandala), a grupat proverbele pe teme (ca si A. Pann in Povestea vorbei).

Scriitor plin de spirit, in opera lui Negruzzi sunt prezente ironia si umorul, vorbirea in sentinte si aforisme ca la clasici.

Aflat la temelia literaturii moderne, in opera sa se reflecta modalitatile artistice ale epocii, clasice si romantice.

Prin nuvela Alexandru Lapusneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor clasic.

Nuvela a aparut in 1840 in revista Dacia literara, in primul numar, cu titlul Scene istorice din cronicele Moldaviei, Alexandru Lapusneanul, confirmand dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu in articolul-program (Introductia).

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Aprecieri critice

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

„Negruzzi era un burghez cu legaturi in lumea feudala prin mosie, relatii de familie si raporturi sociale, situat ca inalt slujbas intr-o pozitie de dependenta fata de autoritate; in ordinea spiritului, el incearca sa se elibereze, insa, de ingerintele puterii si de lestul inertiei conservatoare; voia sa mearga cu veacul si intelegea ca inaintarea spre o oranduire noua e inevitabila; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase, cateodata nimerea adevarul si alteori bajbaia sa-l descopere, dar prin intreaga structura a mintii si prin telul cautarilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze.”

Paul Cornea,

Costache Negruzzi, Montesquieu si ideologia aripei moldovenesti a pasoptismului,

in vol. De la Alexandrescu la Eminescu, E.p.l., 1966, p. 105.

 

„Impotriva celor care au cautat sa afirme impersonalitatea in creatie, calitate care ar constitui inalta valoare artistica a nuvelei in discutie –, sa aratam ca contradictiile sociale intra in insusi procesul de creatie si astfel, impersonalitatea apare ca o diversiune tendentioasa a esteticii idealiste, menita sa falsifice pozitia scriitorului discutat fata de framantarile sociale pe care le oglindeste.”

Gr. Scorpan,

Realismul lui C. Negruzzi,

in Iasul nou, nr. 7/1950, p. 87.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ALEXANDRU LAPUSNEANUL

1564 – 1569

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Incadrarea in evolutia literaturii romane

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Publicata in primul numar al Daciei literare, nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi vine perfect in intampinarea programului revistei, cel putin in doua puncte ale acestuia – cel referitor la promovarea unei literaturi originale si cel care recomanda subiecte autohtone de inspiratie.

Materialul este preluat din „cronice batrane” (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, si, pentru episodul omorarii lui Motoc, din Miron Costin (de unde prelucreaza scena uciderii lui Batiste Veveli). Aceasta nu inseamna insa copiere servila sau subordonare fata de conceptia autorilor prelucrati. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie sa fie conforma cu realitatea (si aceasta mediata, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.

Cercetarile recente pun in lumina faptul ca Lapusneanu nici nu a fost un domn atat de crud; in realitate nici nu a omorat 47 de boieri si ca mai aspra era sotia sa. Vinovat de aceasta deformare este insa cronicarul Ureche. Important insa este, ca pornind de la sumare date istorice, Negruzzi – prin talentul si imaginatia sa – a reusit sa creeze o fictiune credibila.

Avem in Alexandru Lapusneanul prima proza istorica intr-adevar reusita din literatura noastra, si anume una care a stabilit pentru multa vreme standardele genului, o culme neintrecuta pana in prezent.

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Tema operei

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Tema nuvelei este istorica – perioada medievala moldoveana (perioada in care luptele pentru domnie duc la saracie), politica de ingradire a marii boierimi de catre domnitor si ilustreaza evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei in timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanu (1564-1569).

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Subiectul operei



  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor.

Expozitiunea: Alexandru Lapusneanu revine in Moldova cu scopul de a-si relua scaunul domnesc, dupa ce, cu eforturi indelungate, izbutise sa-l alunge „pre rapitorul” Stefan Tomsa, care-i urmase la domnie. Lapusneanu fusese inlaturat de pe tron din cauza tradarii unor boieri, aceiasi care acum il intampina aproape de granita: vornicul Motoc, postelnicul Veverita, spatarul Spancioc si Stroici. Acestia vor sa-l convinga sa renunte la tron, deoarece „norodul nu te vrea, nici te iubeste”.

Intriga: Manios, cu ochii scanteind „ca un fulger”, Alexandru Lapusneanu este hotarat sa se instaleze pe tronul Moldovei raspunzand boierilor cu fermitate: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu […] si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi […] Sa ma intorc? Mai degraba-si intoarce Dunarea cursul indarapt”.

Desfasurarea actiunii: Speriat de amenintarile lui Lapusneanu, Motoc cade in genunchi si-l roaga sa nu-i pedepseasca dupa faradelegile lor, dar acesta le promite sa-i crute, ba mai mult, ii fagaduieste ca „sabia mea nu se va manji in sangele tau”. Dupa fuga lui Tomsa, Lapusneanu se aseaza pe tronul Moldovei si trece la pedepsirea aspra a boierilor, le ia averile, iar „la cea mai mica greseala dregatoreasca, la cea mai mica plangere […], capul vinovatului se spanzura in poarta curtii […] si nu apuca sa putrezeasca, cand alt cap ii lua locul”. Doamna Ruxanda, sotia lui Lapusneanu si fiica „bunului Petru Rares”, inspaimantata de cruzimile si crimele infaptuite de sotul sau, il roaga sa nu mai verse sange si sa inceteze cu omorurile, impresionata fiind de cuvintele vaduvei unui boier ucis, care o amenintase „Ai sa dai sama, doamna!”. Zambind, Alexandru-voda ii promite „un leac de frica”.

Punctul culminant: Alexandru Lapusneanu „facuse de stire tuturor boierilor” sa participe impreuna la slujba de la Mitropolie, dupa care erau cu totii invitati „sa pranzeasca la curte”, cu scopul de a impaca pe domnitor cu boierii. Ca niciodata, in ziua aceea Lapusneanu vine la biserica imbracat „cu toata pompa domneasca” si, dupa ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a inchinat pe la icoane […], a sarutat moastele sfantului”, rosteste un discurs emotionant in finalul caruia isi cere tuturor iertare pentru ca a varsat „sangele multora”. Boierii sosesc la ospat insotiti fiecare de cate doua-trei slugi, „adunandu-se boierii, 47 la numar”. Spre sfarsitul ospatului, la semnul domnitorului, „toti slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele si-i omoara pe toti boierii. Lapusneanu pune apoi sa se reteze capetele celor ucisi, dupa care le aseza in mijlocul mesei, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt si pe a celor mai mari deasupra, dupa neam si dupa ranguri, pana ce facu o piramida de patruzeci si sapte capatane, varful careia se incheia prin capul unui logofat mare”. Cand termina, o cheama pe domnita Ruxanda sa-i dea leacul de frica, promis, care lesina la vederea acestei grozavii spre dezamagirea domnitorului: „Femeia tot femeie […], in loc sa se bucure, ea se sperie”. In acest timp, putinii slujitori aflati in curte, care scapasera cu viata, „dasa larma pe la casele boierilor”, asa ca o multime „de norod, tot orasul” venise la portile curtii domnesti. Lapusneanu, instiintat de venirea norodului, trimise pe armas sa-i intrebe „ce vor si ce cer” si-si exprima fata de Motoc pornirea de „a da cu tunurile in prostimea aceea”. Motoc este de acord, deoarece daca au murit atatia boieri, „nu-i vro paguba c-or muri cateva sute de mojici”. Intrebata ce vrea, „prostimea ramasa cu gura cascata”, deoarece ei venisera fara un scop anume, ci se luasera unii dupa altii, ca si acum cand incepura sa-si strige nemultumirile: „Sa se micsoreze dajdiile! […] Sa nu ne mai jafuiasca! […] Am ramas saraci! N-avem bani! Ne i-au luat toti Motoc!”. Si brusc, toti ca unul, strigau „Capul lui Motoc vrem!”. Profitand de aceasta situatie, Lapusneanu il da pe Motoc multimii, care se repezi asupra lui ca o „idra cu multe capete […] si intr-o clipala il facu bucati”, pedepsind astfel un boier tradator, fara ca sabia lui sa se fi manjit de sange, asa cum ii promisese.

Deznodamantul: Timp de patru ani Lapusneanu isi respecta promisiunea facuta Doamnei Ruxanda si nu mai ucide nici un boier, dar nascoceste tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, taia mani, ciuntea si seca pe care avea prepus”. Era totusi nelinistit pentru ca nu pedepsise pe Spancioc si Stroici, pe care nu reusise sa-i gaseasca, simtindu-se mereu in pericol de a fi tradat de acestia. Se muta in cetatea Hotinului, unde se imbolnaveste „de lingoare” si, „in delirul frigurilor”, il mustra constiinta pentru toate cruzimile infaptuite, il cheama la el pe mitropolitul Teofan, caruia-i cere sa-l calugareasca. Trezindu-se din starea de inconstienta si vazandu-se imbracat in rasa de calugar, Lapusneanu se enerveaza foarte rau, isi pierde complet controlul si-i ameninta cu moartea pe toti, inclusiv pe sotia si fiul sau: „M-ati popit voi, dar de ma voi indrepta, pre multi am sa popesc si eu”. Ingrozita de amenintarile lui Lapusneanu, Doamna Ruxanda accepta sfatul lui Spancioc de a-i pune sotului ei otrava-n bautura. Scena otravirii este cutremuratoare, Negruzzi descriind in detaliu chinurile ingrozitoare ale domnitorului care „se zvarcolea in spasmele agoniei: spume facea la gura, dintii ii scrasneau, si ochii sai sangerati se holbasera”, pana cand, in sfarsit, „isi dete duhul in manile calailor sai”. A fost inmormantat la manastirea Slatina, unde „se vede si astazi portretul lui si a familiei sale”.

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Conflictul operei

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Seria de opozitii ce defineste personajele nuvelei Alexandru Lapusneanul, organizeaza decisiv materialul epic si defineste coerenta viziunii artistice asupra unui subiect istoric.

Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care Negruzzi o cunoaste din cronici sau din viata imediata. Natura conflictului este de esenta psihologica si sociala. Conflictul psihologic vizeaza cele doua aspecte ale personajului: Lapusneanu cel care a fost alungat de la domnie si aspira la ordine si dreptate si Lapusneanu cel care traieste patima razbunarii: „Cu averile voastre” fata de momentul final cand ameninta cu moartea fiului sau: „Iar pe cateaua asta […] impreuna cu tancul ei”.

Conflictul social priveste relatia antitetica dintre Lapusneanu si boieri, pe de o parte, pe de alta parte Lapusneanu – Doamna Ruxanda. In cadrul conflictului cu boierii se individualizeaza infruntarile cu: Motoc, apoi grupul Spancioc-Stroici.

Conflictele sunt aranjate intr-o succesiune care sugereaza o compozitie muzicala in care alterneaza ritmurile (tempourile). Conflictul Lapusneanu – boieri este foarte alert ca urmare a prezentarii lui cu ajutorul naratiunii si dialogului; conflictul Lapusneanu – Doamna Ruxanda este mai lent, data fiind utilizarea descrierii pentru nuantarea naratiunii. De la un capitol la altul alterneaza conflictele si tempourile ca intr-o compozitie armonizata clasic.

Reintors in tara pentru o a doua domnie, Alexandru Lapusneanu isi manifesta, chiar de la bun inceput, vointa de a stapani autoritar, strangand fraiele puterii in propriile maini.

Replicile sale fata de „intampinarea” boierilor anunta un prim conflict: intre vointa domnitorului, dorinta sa de a fi un suveran absolut, cu puteri depline asupra celor pe care ii carmuieste si punctul de vedere al boierilor, ce isi doresc un domn pe care ei insisi sa-l ridice pe tron pentru ca apoi sa guverneze sub numele acestuia.

Schimburile de replici mai sus mentionate, precum si scurta prezentare „istorica” a vocii sugereaza preexistenta acestui conflict, datand cel putin de la sfarsitul primei domnii a lui Alexandru Lapusneanu. Cel ce fusese candva „stolnicul Petre” avusese manifestari mai putin despotice la suirea pe tron. Atitudinea sa ingaduitoare incuraja o vesnic pusa pe intrigi boierime care, nepedepsita, il alungase de la domnie pe Alexandru Lapusneanu. Vechi juraminte de razbunare par a-l fi legat pe domnitor de vornicul Motoc, boier puternic, influent si ascultat de galcevitoarea boierime de tara. Lapusneanu isi exprima, chiar din prima scena, vointa de a-l pastra in viata pe Motoc atat timp cat ii este „trebuitor” si, mai ales, pentru a-l „usura” pe domn de „blestemurile norodului”.

Celor ce-i spun ca nu este dorit in tara, Lapusneanu le da replica memorabila: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”, expresie a hotararii de a se impune prin forta acolo unde bunele intentii dadusera gres.

La replica lui Lapusneanu, in care isi face cunoscuta dorinta de mantuire a tarii, Motoc anunta inceputul luptei. Negruzzi urmareste si accentueaza manifestarile lui Lapusneanu, ce tradeaza o psihologie aparte, asa cum a dorit si Negruzzi sa se inteleaga. De fapt, el nu are nimic patologic in manifestarile sale.

Politica de forta a voievodului se manifesta prin acte abuzive (confiscarea averilor) si prin acte de cruzime, care au darul de a o inspaimanta pe Doamna Ruxanda, urmarita de cuvintele-blestem „O sa dai sama, Doamna!”. Cu umorul negru ce-i caracterizeaza interventiile, Alexandru Lapusneanu ii promite Doamnei un „leac de frica”.

Prefacandu-se a se impaca – crestineste – cu boierii potrivnici, Lapusneanu jura stramb, insala, se preface pentru a-i atrage pe cei ce erau floarea boierimii la un ospat. Acesta se dovedeste a fi o cursa. Veselia ospatului se preschimba in varsare de sange. Jubiland sadic, Lapusneanu ii ofera Doamnei promisul „leac de frica”: o piramida de capete asezate dupa rangul, faima, averea celor ucisi.

Doar doi tineri boieri scapa de macel – Spancioc si Stroici, care reusesc sa fuga peste apele Nistrului, nu inainte de a lansa o promisiune a razbunarii catre urmaritori: „Spuneti celui ce v-au trimis […] ca ne vom vedea pan-a nu muri!”.

Motoc va fi oferit prada furiei multimii, confirmand astfel rolul de „tap ispasitor” pe care i-l nimerise Lapusneanu la intoarcerea in tara.

Devorat de suspiciune, slabit de boala, Lapusneanu se retrage la manastire. Delirand, prada febrei, incearca sa-l induca inca o data in eroare pe Dumnezeu (dupa juramantul stramb), prin dorinta – exprimata – de a se calugari. Revenindu-si insa in simtiri si trezindu-se in straie de calugar, voievodul redevine acelasi Alexandru Lapusneanu, care ameninta ca „de ma voi indrepta, pre multi am sa popesc si eu!”.

Patima puterii il orbeste in asemenea masura pe Lapusneanu incat este gata sa-si ucida propriul fiu la gandul ca acesta i-ar putea lua scaunul domniei. In fata acestei amenintari, Doamna Ruxanda ii duce voievodului paharul cu otrava pregatit de Spancioc si Stroici. Lapusneanu, consecvent siesi, se stinge fara urma de regret pentru cele savarsite, sub privirile, la fel de necrutatoare, ale celor doi tineri boieri.

Conflictul puternic intre Lapusneanu si boieri cunoaste nu numai o rezolvare in deznodamantul capitolului IV, dar si in propriul punct culminant in capitolul III, in momentul uciderii celor 47 de boieri. Totusi, dupa acest moment tensiunea psihica se decompenseaza prin acalmia evenimentului din inceputul capitolului IV si prin utilizarea descrierii.

In afara de conflictul central, dintre voievod si boierii intriganti din jurul lui Motoc – conflict aparent „solutionat” prin piramida de capete si linsajul vornicului – exista si alte doua conflicte, la fel de importante in economia nuvelei.

Astfel, este conflictul ce-l opune pe Lapusneanu Doamnei Ruxanda. Cele doua personaje, ale caror trasaturi se creioneaza prin antiteza, nu se afla in conflict de la bun inceput. Opozitia de principii se contureaza abia pe parcurs, pentru a duce la finalul tragic. Initial Doamna Ruxanda nu pune la indoiala justetea actelor sotului ei si Domnul Moldovei. Ceea ce o determina sa intervina este mai curand blestemul ce-i pare ca o urmareste, impreuna cu intreaga sa familie.

Blanda, induratoare, Doamna pare a fi, in toate, opusul lui Lapusneanu. Sotie si mama devotata, Doamna a tarii (si descendenta din neam de voievozi), Doamna Ruxanda este insa un om cu simtul datoriei. Lesina in fata piramidei de capete, dar nu intervine activ in treburile domniei decat atunci cand cel ce-i este sot pare a-si fi pierdut ratiunea devenind o amenintare pentru toti cei din jur si, mai ales, pentru fiul sau si viitorul voievod.

Ceea ce o determina pe Doamna sa ucida, in final, dupa o lupta interioara (intre datoria de sotie si aceea de mama si Doamna) este convingerea ca Lapusneanu il poate ucide pe fiul sau si mostenitorul tronului.

Conflictul dintre Alexandru Lapusneanu si tinerii boieri Spancioc si Stroici este unul ce opune o vointa despotica, o personalitate autocrata celor ce reprezinta o boierime iubitoare de tara si ordine. Fara a fi corupti si harsiti in intrigi, precum si boierii din jurul lui Motoc, Spancioc si Stroici sunt hotarati sa-i razbune pe cei ucisi avand convingerea ca, o data cu moartea sangerosului tiran, abuzurile vor inceta, iar asupra tarii vor domni pacea, linistea si dreptatea.

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Structura si compozitia nuvelei.

Semnificatia mottourilor

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Compozitional, nuvela respecta mai mult cerintele genului dramatic decat pe acele ale celui epic. Distingem in tesatura intima a nuvelei doua planuri. Unul anunta actiunile lui Lapusneanu in vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doilea ofera, la scena deschisa, spectatorului desfasurarea faptelor. Credem ca cel de-al doilea plan constituie esenta dramatica a nuvelei.





Compozitia este de factura clasicista: sobra, echilibrata, intr-o arhitectonica organizata in patru capitole, fiecare purtand un motto care exprima ideea substantei epice. Cele patru capitole urmeaza un echilibru clasic, caci alterneaza conflictele si procedeele de expunere sugerand echilibrul clasic al unei compozitii muzicale in care alterneaza ritmurile.

Nuvela are o structura simetrica si un echilibru solid atat in ceea ce priveste ilustrarea evenimentelor, cat si in ceea ce priveste psihologia si tragismul personajului, ceea ce-l determina pe Vasile Alecsandri sa o numeasca un adevarat „cap de opera de stil energetic si de pictura dramatica”.

Mottourile reproduc, intr-o forma usor modificata, cronica lui Ureche si S. Dacalul, capitolul De la a doua domnie a lui Alexandru-voda Lapusneanu.

„Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…” – cuvintele apartin lui Lapusneanu, ca raspuns la indemnul de a renunta la tronul Moldovei adresat lui de catre boierii veniti sa-l intampine. Se refera la conflictul, anuntat inca din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa. C. Negruzzi se slujeste de textul lui Gr. Ureche: „Daca au mers solii acei de la Tomsa, si au spus lui Alexandru-voda. Atunci sa fi zis Alexandru-voda: <<De nu ma iubesc ei, cum ii iubesc pre dansii, si de nu ma va tara, eu voiu pre dansa; si tot voi merge ori cu voie, ori fara voie…>>”. Opozitia dintre cele doua pronume „eu” – „voi” anunta conflictul nuvelei. Aceste cuvinte ilustreaza hotararea lui Lapusneanu de a ocupa tronul impotriva vointei marilor boieri, si prin ele se instituie intriga;

„Ai sa dai sama, Doamna!…” – este replica vaduvei unui boier ucis de Lapusneanu, amenintare adresata Doamnei Ruxanda, sotia domnitorului, pentru crimele infaptuite de el. Reprezinta un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei si inventivitatii scriitorului, creat cu scopul de a patrunde in adancime personajul principal. Afirmatia vaduvei o face si pe Doamna Ruxanda complice la faptele sangeroase ale domnitorului si starneste interventia acesteia in a tempera conflictul generator de ura si razbunare;

„Capul lui Motoc vrem…” – sunt cuvintele multimii de tarani nemultumiti, veniti la Curte sa se planga de asuprirea boierilor, de saracie, de foame, de viata lor devenita insuportabila. Mottoul anunta cea mai dramatica parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al structurii intime, al gradarii si echilibrului situatiilor, precum si al ingeniozitatii artistice cu care Negruzzi a stiut sa aseze fata-n fata domnul, boierii si poporul;

„De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…” – sunt cuvintele lui Alexandru Lapusneanu, aflat pe patul de suferinta, ca o amenintare impotriva celor care-l calugarisera. Amenintarea releva o pornire demonica pe care numai moartea o poate opri.

Prin viziunea realista a trecutului istoric, prin relieful uimitor al caracterelor si prin viguroasa sa constructie epico-dramatica, Alexandru Lapusneanul se situeaza printre marile realizari ale literaturii pasoptiste.

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Alexandru Lapusneanu – caracterizare

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Imaginea lui Lapusneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie si desigur nici nu se recomanda din punctul de vedere al cerintelor impuse de o opera beletristica.

Alexandru Lapusneanu este personajul principal al nuvelei cu acelasi titlu prin calitati de exceptie si efecte extreme, Negruzzi reusind sa intruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este asezat in centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca si actiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.

Asa cum e infatisat, trasatura sa dominata, care le subordoneaza pe toate celelalte, este dorinta de putere, de a o cuceri si de a o pastra cu orice pret.

Erou romantic, Lapusneanu este alcatuit din puternice trasaturi de caracter, un personaj exceptional, ce actioneaza in imprejurari deosebite. Autorul isi urmareste personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrarii in tara si pana in clipa mortii. Tot ceea ce se intampla in aceasta nuvela poarta pecetea duritatii lui Lapusneanu.

Astfel in capitolul I Lapusneanu este prezentat de catre autor, in detaliul frapant, amanuntit, conducandu-ne astfel in mijlocul starii de spirit a personajului. Negruzzi utilizeaza dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevandu-si propriile sale trasaturi prin intermediul gesturilor, al gandurilor. Se observa ca Lapusneanu vorbeste in pilde, folosindu-se de exclamatii si intrebari retorice, intrand astfel in categoria personajelor romantice.

Negruzzi impinge in prim plan faptele sa vorbeasca, printr-o concizie clasica, intr-un dialog viu, de o rara autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor, a mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran.

Cand rememoreaza intaia domnie a lui Lapusneanu, autorul foloseste o succesiune de interogatii retorice, redand astfel furia personajului. Boierii ii cer lui Lapusneanu sa paraseasca tara, acesta insa este hotarat sa-si recupereze tronul. Din reactia lui Lapusneanu se contureaza doua amanunte specifice acestui personaj: cinismul si dorinta de razbunare.

Replicile exprima atitudini vizibile, starea sufleteasca a eroilor in timpul vorbirii asigurand caracterul scenic.

Lapusneanu ii primeste pe cei trei boieri protocolar si rezervat, „silindu-se a zambi” (expresia fetei). Replicile arata siguranta se sine si atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie ostilitatea si intentiile adevarate: „Am auzit, urma Alexandru, de bantuirile tarii si am venit s-o mantui; stiu ca tara m-asteapta cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scanteia care declanseaza raspunsul invaluit in viclenie al lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, intr-o izbucnire de furie si ura abia stapanita a Lapusneanului, exprimat in replici scurte, taioase, care pun in lumina impulsivitatea, omul violent, politicianul fara scrupule, neingaduitor in infruntarea cu boierii. Replicile au ramas memorabile, capatand valoare de sentinta.

Negruzzi insoteste replicile cu observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile interioare ale eroului: „raspunse Lapusneanul, a caruia ochi scanteiara ca un fulger”. Interogatiile si exclamatiile personajului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida, dintr-o rasuflare, a raspunsurilor Lapusneanului exprima ritmul starii sufletesti a personajului, vorbirea lui devenind dramatica, traita la cote inalte ale simtirii omenesti. Cu o intuitie psihologica remarcabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se dezlantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, subliniind paroxismul trairii prin amanunte fizionomice: „Radea, muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau”.

Cand Motoc, plin de umilinta, ii cere lui Lapusneanu sa-l ia de partea sa, Lapusneanu da dovada de inteligenta, capacitate de analiza si patrundere psihologica. Cu ajutorul unui proverb Lapusneanu il caracterizeaza pe Motoc: „lupu paru-si schimba, da naravul ba”.

Printr-o singura linie, Lapusneanu surprinde liniile caracteristice boierilor: Veverita, dusman vechi, dar cinstit, Spancioc este tanar cu multa dragoste de tara, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaste minciunile, iar Motoc e „invechit in zile rele” si „ciocoi fatarnic”.

Dorinta de putere n-ar valora nimic daca n-ar fi sustinuta de o serie de alte calitati care sa-i dea posibilitatea de manifestare si dintre acestea, cea mai importanta este abilitatea in ceea ce priveste relatiile umane. Abilitatea de a face promisiuni linistitoare pentru ceilalti si care, personal, nu-l angajeaza cu nimic. Tot de aceasta tine si capacitatea de a-si stapani impulsurile violente, atunci cand are ceva de castigat de pe urma acestui lucru.

Este expert in manipulare si declara cu cinism acest lucru atunci cand, la inceput, hotaraste sa-i crute, deocamdata, pe boieri, si pe Motoc in special: „te voi cruta, caci imi esti trebuitor, ca sa ma mai usurezi de blastemurile norodului”.

Lapusneanu a venit in tara cu anumite intentii care sunt pline de patima razbunarii, acest lucru punand in evidenta un personaj diabolic. Lapusneanu se contureaza ca un adevarat personaj tragic. El indeplineste toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii Grecii.

Alexandru Lapusneanu in prima sa domnie, a vrut sa multumeasca tot poporul. Faptul ca acest lucru nu i-a reusit atrage dupa sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit hybris.

Prin urmare Lapusneanu a fost alungat de la tron, fapt care a dat nastere poftei de razbunare. Se marcheaza prin acest lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci il numesc pathos.

Procedeele de caracterizare cu care opereaza autorul in acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directa (prin cuvintele autorului); autorul retine cateva detalii de comportament sau de expresie care au insa o greutate extraordinara in definirea trairilor personajului: „muschii i se suceau intr-un ras nervos. O astfel de tehnica de portretizare este experimentata de realisti in tehnica detaliului semnificativ sau frapant, precum si procedeul de caracterizare indirecta (prin dialog). Dialogul este de esenta dramatica, este lasat sa curga liber, autorul nu intervine nici cu scurte interventii scenice astfel incat capitolul are un aspect dramatic, iar personajul are consistenta tensionata si complexa a unui personaj viu. Lapusneanu este tipul domnitorului tiran si crud, cu vointa puternica, ambitie si fermitate in organizarea razbunarii impotriva boierilor tradatori, aceasta fiind unica ratiune pentru care s-a urcat pentru a doua oara pe tronul Moldovei: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu”.

Daca in primul capitol portretul lui Lapusneanu este scos in evidenta prin intermediul antitezei dintre boieri si Lapusneanu in al doilea capitol, caracterizarea lui Lapusneanu reiese din antiteza conflictuala dintre domnita Ruxanda si el. domnita Ruxanda e plina de intelepciune, gingasie pe cand Lapusneanu e crud, nemilos si fatarnic. Este de observat in acest capitol momentul in care Lapusneanu infuriat de cerinta domnitei, si anume de a inceta omorurile, pune mana pe jungher. Este o reactie necontrolata a lui, nepotrivita pentru un domnitor. Prin aceasta actiune, Lapusneanu dovedeste a fin un om cu o fire colerica, impulsie, obisnuit sa judece si sa faca dreptate singur, dupa propriile reguli.

Auzind cererea domnitei, Lapusneanu o mustra „pentru vorbele nebune”, dar promite in final ca va inceta cu omorurile, insa nu inainte de a-i da leac de frica. Lapusneanu in momentul de fata, disimuleaza, dorind sa fie calm si se poarta autoritar fata de sotia sa, dar si cinic pentru ca in sine leacul promis o va ingrozi. Este o reactie de-a dreptul maladiva a personajului dand inca o data dovada de cruzime, spirit diabolic si spirit de razbunare. Lapusneanu ajunge acum sa indeplineasca cu adevarat rolul de personaj exceptional in situatii exceptionale, specific personajelor romantice.

Procedeele pe care autorul le foloseste in capitolul doi sunt: caracterizare directa si caracterizare indirecta.

In capitolul trei il surprinde pe Lapusneanu intrand in biserica prilej pentru autor sa realizeze descrierea costumului eroului. Autorul reuseste totodata sa creeze si atmosfera de epoca (moment in care de altfel se dovedeste ca Negruzzi este si un adevarat creator al realismului).

Lapusneanu, ca un mare actor, isi va regiza cu deosebita rigurozitate, urmarind efectele, miscarile, ca pe o scena, intru totul viabila. Eroul disimuleaza din momentul in care intra in biserica, isi atribuie un rol prin care vrea sa para un umil pacatos dornic sa se spovedeasca si sa se indrepte spre calea cea dreapta. Ipocrizia si fatarnicia personajului este nelimitata. El vrea sa para ca se caieste pentru greselile sale astfel tinand un discurs in care se foloseste de pilde biblice. Lapusneanu vrea sa para convingator, faptul ca se foloseste de pildele biblice este doar pentru a crea in sufletul boierilor un adevarat efect persuasiv (de convingere, de lamurire). Discursul lui Lapusneanu pune in evidenta un personaj cu o inteligenta stralucita. Acesta stie sa utilizeze cuvintele de o asa maniera incat sa-si convinga auditoriul fara insa a parea suspect printr-o excesiva umilinta. Le atrage atentia boierilor ca au gresit cu totii. Autorul foloseste si elemente anticipative pentru a fixa trasaturile personajului si intentiile acestuia; astfel intelegem ca personajul nostru are intentii malefice, caci moastele Sf. Ioan cel Nou au tresarit la atingerea lui Lapusneanu. El isi incheie cuvantarea invocandu-l pe Isus sa le ierte greselile si cheama boierii la un ospat. Lapusneanu castiga increderea boierilor, care vin la ospat, cu exceptia lui Spancioc si Stroici.

Elocinta sa tine de abilitate, placerea vorbelor memorabile, a constructiei discursului, insa s-ar putea sustine ca e mai curand vorba de histrionism, de atentie la efectul produs asupra spectatorului, decat de eficienta sa ca persuasiune asupra interlocutorului.

Din felul in care este organizat ospatul se poate observa ca planul domnitorului e bine gandit. La un semn al lui Lapusneanu se declanseaza macelul. Sadismul personajului precum si decaderea psihologica sunt
de-a dreptul infioratoare: cu cinism priveste dintr-un colt macelul, dandu-i o satisfactie totala privelistea sangeroasa. Dupa care, satisfacut, il da pe Motoc multimii.

De caracterul histrionic se leaga probabil si cruzimea sa. Violenta, tratarea fara menajamente a dusmanului, era o trasatura obisnuita in lumea respectiva, insa, in cazul lui Lapusneanu, ea frizeaza patologicul. Pentru faptul ca el nu se multumeste cu faptul de a-si invinge dusmanul, ci e hotarat sa-l nimiceasca total. Teroarea devine un spectacol gratuit, dincolo de posibila ei justificare ca instrument de guvernare – lichidarea in masa a boierilor si construirea unei piramide din capetele lor.



In momentul in care Lapusneanu construieste piramida de capete pathos-ul devine deja patologic. Pentru caracterul personajului autorul foloseste dialogul, dar si naratiunea. Ca si in primul capitol dialogul da personajului o consistenta sporita (pare o fiinta vie). Antiteza dintre Lapusneanu si Motoc, ca si aceea dintre Lapusneanu si Doamna Ruxanda defineste personajul prin crearea elementului de contrast.

Bun cunoscator al psihologiei umane, se dovedeste atat in atitudinea lui fata de Motoc cat si atunci cand profita de multimea adunata la portile curtii domnesti, stiind astfel sa scape de unul dintre cei mai amenintatori dusmani ai sai, argumentand „Prosti, dar multi […] sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat?”.

Capacitatea de manipulare este dusa la desavarsire, atunci cand, in fata multimii razvratite, el ia hotararea (comunicata de asemenea cu cinism – „Du-te de mori pentru binele mosiei dumnitale, cum ziceai insuti”) de a-l sacrifica pe Motoc, scapand in acest fel de un dusman periculos (si, formal, respectandu-si promisiunea) si deturnand un pericol iminent, o multime care, scapata de sub control, ar fi putut deveni imprevizibila.

Detine arta disimularii, scena din biserica fiind foarte semnificativa in acest sens: imbracat „cu mare pompa domneasca” se inchina pe la icoane; saruta moasele sfantului, il ia martor pe Dumnezeu pentru cainta de a fi comis crime, citeaza din Biblie, in timp ce pregateste cel mai sadic omor din toate cate comisese – piramida de capete taiate ale celor 47 de boieri ucisi la ospatul domnesc, la care fusesera invitati.

Este inteligent, perfid, reusind sa pacaleasca pe boieri, sa manevreze pe oricine si sa-si ascunda adevaratele planuri de razbunare, pe care le aplica cu o satisfactie deosebita.

In ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe patul de moarte. Delirand, cere iertare de la Dumnezeu si doreste sa fie calugarit. Un personaj obsedat in asa masura de puterea temporala, de aici si acum, e limpede ca nu poate fi prea preocupat de viata de apoi. Doar in pragul mortii sale hotaraste, ca un fel de troc, ca in cazul ca va scapa, sa abdice si sa se calugareasca, pentru ca, de indata ce aceasta amenintare asi pierde caracterul iminent, sa dispara si cainta si sa isi retracteze promisiunea, redevenind, potential, violent. Intr-un moment de luciditate este prins de o furie nebuna si ameninta cu moartea fiului sau. Degradarea psihologica a personajului atinge un punct maxim in acest moment, personajul este de-a dreptul dezumanizat.

Doamna Ruxanda indemnata de Spancioc si Stroici (care s-au reintors intre timp in tara) precum si de mitropolitul Teofan, il otraveste pe Lapusneanu.

Personajul moare in chinuri groaznice. Moartea personajului marcheaza un alt moment din tragedia greaca antica si anume thanathosul. Suferinta fizica a personajului este dublata si de suferinta sufleteasca, Lapusneanu este sensibilizat, nu doreste sa auda nimic din ce-a facut. Este clipa adevarului, o clipa de iad. Moartea personajului produce o stare de purificare pe care o exprima catharsi-ul in tragedia greaca.

Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumita demnitate in fata mortii, atunci cand, realizand ca nu mai are nici o scapare, ca a fost otravit si ca e la cheremul dusmanilor sai, Stroici si Spancioc, cere sa i se dea lovitura de gratie, favoare ce i se refuza, fiind lasat sa moara in chinuri.

Cruzimea este trasatura dominanta a personajului, motivata de multe fapte cumplite: leacul de frica, linsarea lui Motoc, amenintarea cu moartea propriei familii, schingiuirea si omorarea cu sange rece, ba chiar cu satisfactie a boierilor etc. Moartea lui Lapusneanu este o plata binemeritata pentru cruzimea sa.

Costache Negruzzi a fost inspirat in momentul scrierii de operele vechilor cronicari moldoveni. Dialogul ca procedeu al caracterizarii indirecte aduce in fata cititorului un personaj malefic sau, la final, un personaj disperat, incapabil sa-si accepte judecata dreapta, si dornic de un final cat mai rapid, fara chinuri.

Scriitori si critici literari au apreciat in diferite epoci si moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lapusneanu. Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia crunta a lui Lapusneanul”, iar Ovidiu Densusianu despre „cruzimea, razbunarea, viclenia lui”. Liviu Leonte constata la erou „o inclinatie diabolica, sadica, spre teroare, o dorinta bolnavicioasa de a vedea curgand sange”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-si afla alinarea unei suferinte tainice numai la vederea si auzul suferintei altora”.

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Doamna Ruxanda – caracterizare –

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Puse in evidenta pe un fundal istoric dramatic, gratie unei tehnici a basoleriefului, personajele nuvelei Alexandru Lapusneanu se evidentiaza rand pe rand spre a se confrunta si spre a-si implini destinul inscris – in fresca istorica – de moto-urile ce deschid tablourile confruntarilor.

Doamna Ruxanda apare initial in contururi estompate, caracterizata mai curand de opozitia caracteriologica fata de Lapusneanu decat de propriile trasaturi. Interventia, aproape timida, in fata actelor despotice ale voievodului marturiseste o fire blanda, careia ii repugna cruzimea. Socata de piramida de capete, „leacul de frica” pe care i-l ofera, cu umorul sau sumbru Lapusneanu, Doamna Ruxanda nu intervine – inca – la modul activ in evenimente. Cuvintele cu ecou de blestem – „O sa dai sama, Doamna!…” o impresioneaza insa, facand apel nu atat la sensibilitatea feminina, la firea blanda si miloasa a personajului, ci la statutul sau de Doamna a tarii. Neintervenind in fata abuzurilor sotului ei, Ruxanda risca sa isi impartaseasca, alaturi de intreaga sa familie, de tara pe care o conduce despotic Lapusneanu, consecintele funeste ale blestemelor celor oropsiti.

Astfel, se contureaza un conflict care o va opune pe Doamna Ruxanda nu numai lui Lapusneanu, ci o va face sa traiasca, dramatic, o confruntare a sinelui cu sentimentul datoriei.

Dementa finala a voievodului o va pune pe Doamna Ruxanda sa opteze intre datorie si sentimentele sale de sotie, datoria de Doamna si, pe de alta parte, de mama a unui viitor domn.

Doamna Ruxanda va lua funesta si curajoasa decizie finala, de a-i otravi pe Alexandru Lapusneanu, abia dupa ce se convinge ca viata fiului ei poate fi curmata de accesele de cruzime, ajunse la paroxism, ale voievodului.

Abia acest Lapusneanu, intoxicat de vointa de putere (probabil din momentul in care a renuntat sa fie Stolnicul Petre), transformat in fiara, gata sa-si ucida propriul fiu daca acesta i-ar lua tronul, o poate face pe Doamna Ruxanda sa renunte la datoria de sotie; renuntarea ce are loc dupa ce Lapusneanu insusi a sfaramat toate legaturile, firesti, de familie, in numele vointei sale despotice.

Vocea datoriei materne precumpaneste in aparent fragila Ruxanda, nu insa fara o dramatica dilema interioara. Alaturi de aceasta exista si optiunea Doamnei pentru tanarul voievod, ce ar putea sa fie fiul sau, tanar voievod care ar putea inlatura funestele urmari ale domniei celui ce a incetat sa mai fie domn, devenind doar un ucigas feroce, insetat de putere.

De remarcat faptul ca atribuirea otravirii lui Lapusneanu Doamnei Ruxanda nu apare explicit in cronici. Dimpotriva, domnia inteleapta a celei ce a fost fiica lui Petru Rares, in timpul minoratului fiului ei, lasa amintirea unei figuri feminine luminoase in cronicile noastre. Drama Doamnei Ruxanda, optiunea sa finala sunt note de complexitate a personajului recitit si rescris de Costache Negruzzi.

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Motoc – caracterizare –

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

In preajma eroului principal se contureaza prezenta intrigantului Motoc; o evolutie sinuoasa parcursa de acesta, de la infruntarea lui Lapusneanu la complicitate, turpitudine si lingusire, pana la sacrificarea lui, evolutie ce pune in valoare capacitatea autorului de a urmari artistic un personaj contorsionat sufleteste. Lasat singur in scena, Motoc se defineste prin monoloage intretaiate de strigarile poporului si deliberarile drastice ale domnului: fricos si mic, dramatic si necontrolat, slab si las in continuarea lamentarilor sale. Dupa cum se observa, Motoc se impune mai mult prin modalitatile artistice proprii teatrului decat epicii.

„Invechit in zile rele”, vornicul Motoc este, in nuvela Alexandru Lapusneanu, personajul reprezentativ pentru o intreaga categorie, atestata istoric: aceea a unei mereu „zavistnice” boierimi de tara, gata sa faca si sa desfaca domnii, sa comploteze, sa tradeze dupa cum i-o cer interesele. Aflata in conflict cu intregul neam al Musatinilor, de la Stefan cel Mare la Petru Rares, aceasta boierime puternica este obisnuita sa aleaga domni pentru a-i ucide atunci cand comportamentul acestora nu ii este pe plac.

Personaj real, cu nume atestat in cronicile moldave (ca si Spancioc si Stroici), primeste nuante machiavelice sub pana lui Negruzzi. Insa ceea ce-l va duce la pieire va fi cupiditatea sa, firea sa hrapareata si nemiloasa, care starneste mania si „blastemurile norodului”. Pierzania sa se datoreaza insa, in primul rand, abilitatii lui Lapusneanu care, neputand ucide el insusi un personaj atat de puternic, il transforma in „tap ispasitor” canalizand spre batranul vornic furia multimii.

Arogant, dispretuitor nu numai fata de norodul cel „prost”, dar si fata de domnitorii transformati in simple jucarii in mainile sale, Motoc va cadea victima propriilor sale defecte. Ignora puterea multimii asa cum il subestimeaza pe Lapusneanu. Acesta il va intrece in rafinamentul intrigii, precum si in lipsa de scrupule si, prin urmare, il va inlatura slujindu-se de cei „prosti da multi”.

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Poporul – caracterizare –

  mr418x6176crrb 16418xmd76crb6x

Costache Negruzzi creeaza primul personaj colectiv constituit pentru prima oara intr-o opera literara, dupa regula de miscare si de gandire unitara: „Prostimea ramase cu gura cascata […] Incepu a se strange cete-cete […] Toate gesturile se facura glas […] in toate inimile, fu ca o schinteie electrica”.

Multimea razvratita isi face aparitia in aceasta nuvela aflata la temelia literaturii romane moderne, prefigurand, prin intuitia psihologica a prezentarii, marile scene de masa din Rascoala lui Liviu Rebreanu.

Ideea maselor framantate de un sentiment tulbure al revolutiei este mai tarzie, proiectie a pasoptistului Costache Negruzzi asupra unor vremuri straine de asemenea manifestari.

Chiar daca posibile, cronicile, scrise de „acei batrani boiari” nu le consemneaza. Intuitiile psihologice ale autorului sunt insa importante aici, in creionarea „personajului colectiv” si a reactiilor sale fata de principalii actanti ai dramei.

Prezenta poporului se impune a fi relevata, chiar daca acesta nu actioneaza in prim plan. Numai o singura data, in capitolul al III-lea, partea a doua, masele participa activ, frenetic, la actiune. In rest, le percepem doar din comentariul lui Negruzzi. Cu o forta realista remarcabila, Negruzzi realizeaza personajul colectiv prin trasaturi – gradat relevate: mai intai multimea vine, la palat, din curiozitate, apoi (intrebata ce vrea) se aglutineaza in cete, ca in cele din urma sa devina o singura vointa, sa aiba unitate de idei si actiuni: „In sfarsit incepura a striga:

– Sa micsureze dajdiile! – Sa nu ne zapciasca!

– Sa nu ne mai implineasca! – Sa nu ne mai jafuiasca! […] – Motoc! – Motoc! – Ce ne beleste si ne prada! – Motoc sa moara! Capul lui Motoc vrem!”.

Patrunzand in psihologia colectiva, scriitorul ii surprinde reactiile tipice: calm, deruta, explozie sau stingerea miscarii. Se observa maiestria artistica a autorului: „Gloata se intarata din mult in mai mult […] Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea […] Sa traiasca maria-sa voda! raspunse gloata. Si, multumindu-se de asta jertfa, se imprastii”.

Daca sentimentul revoltei este initial tulbure – multimea este furioasa, dar nu stie exact impotriva cui si impotriva a ce – mania sa poate fi usor canalizata impotriva lui Motoc. Abilitatea lui Lapusneanu consta in aceasta oferire a „tapului ispasitor”, devenind astfel si in ochii multimii un domn luminat, cu grija celor multi.

Alegerea celui sacrificat este, de altfel, una fireasca: Motoc, mare boier, este mult mai mult prezent in ochii „tarii” decat mai mult sau mai putin efemerii domnitori ce s-au succedat in scaunul tarii dupa Petru Rares.

Asemeni unui excelent regizor, Negruzzi prezinta poporul ca personaj intr-o secventa antologica: nimic nu poate fi mai infricosator decat poporul rasculat. De aceea „gloata” se c


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Scriitori romani