Sara pe
deal
Pulbicata in Covorbiri literare
din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusa la Viena, in 1871,
finizata in 1872 si incorporata in postuma Eco, forma
ultima a poemului Ondina. Dragostea da poetului o
sensibilitate sporita pentru lucrurile din jurul sau. Tematic,
Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al
visului pur. E visul tanarului abia iesit din adolescenta
care aspira spre ideal. Manat de dor, de o pornire
adanca venita din sine, el isi imagineaza - incinta
experientei - poveste iubirii, pe care o traieste ca pe o
dorinta aprinsa si statornica. In viziunea lui
Eminescu, o astfel de iubire in care fiintele descopera armonia
sufletelor si frumusetea universului este reper de valoare
suprema, echivalent vu valoarea vietii insesi: 'Astfel de
noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata ?', idee
ce poate fi comparata cu aceea din Luceafarul: 'Si pentru
toate da-mi in schimb / O ora de iubire' sau din Pe langa
plopii fara sot: 'O ora sa fi fost amici /
Sa ne iubim cu dor / S-ascult de glasul guiei mici / O ora si
sa mor'.
Compozitional poezia este o idila cu puternice note de pastel, prin care se
realizeaza un deplin echilibru intre planul erotic si planul naturii.
Organizarea ei compozitionala urmareste sa sugereze
raportul de consoana dintre cele doua realitati prin incadrarea
starii de suflet in starea naturii. Pentru aceasta, poetul insista
mai intai asupra planului descriptiv, precum panitor in ultimele patru
strofe, cu doar patru versuri apartinand celuilalt plan, apoi in ultimele
doua strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refacand un
fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.
De la inceput
Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii si locul obiectelor in
spatiu. Imaginile au o sigurozitate realista, sunt usor de
recunoscut si de reconstruit. Imaginile sunt
vizuale (cu alternante de umbra si lumina urmarind
miscarea naturii dinspre amurg spre noapte) si auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusa, contribuie in
mod paradoxal, la accentuarea crescanda a tacerii generale.
Ele sunt melodioase si melancolice: 'buciumul suna cu
jale', 'apele plang', 'fluierele murmura-n
stana' ; familiare 'scartaie-n vant cumpana de la
fantana', 'toaca rasuna mai tare', sau difuze:
'cloputul umple cu glasul lui sara' alcatuind un strat sonor
secundar, ca o muzica discreta a naturii.
Spatiul poetic devine astfel larg,
evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin
detalii care particularizeaza excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde
si oricand. Privelistea care rezulta are o linie
romantica domoala, cu turme care urca dealul, cu oamenii care vin de la coasa, cu sate pitite in vale. Totul e
domestic si pastoral, cu un aer de vechime
nealterata. In aceasta atmosfera, poetul, patenteaza un sentiment, sugerind paralelismul psihic (om‑natura)
realizat poetic printr-o subtila trecere a valorilor metaforice dintr-u
plan in celalalt. Astfel, in strofa intai, jalea buciumului si
plansetul apelor sunt stari in care se reflecta de fapt trairile
sufletesti ale fetei care asteapta: 'Sub un salcam,
draga, m-astepti tu pe mine'. Tot asa epitetele din
versul: 'luna pe cer trece-asa sfanta si clara'
pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor: 'Ochii tai mari
cauta-n frunza cea rara', iar metafora 'stelele nasc umezi pe
bolta senina reprezinta echivalentul astral al lacrimilor care apar
fara voie si se sfarama cu straluciri diamantice intre
genele fiintei coplesite de tensiune 'Pieptul de dor, fruntea de
ganduri ti-e plina'. Spectacolul general al naturii e creat ca sa sustina prin efectele lui de
rezonanta afectiva, izbucnirea de nestapanit a dorului.
Versul declamatic care noteaza momentul: 'Sufletul meu arde-n iubire
ca para', are dublu rol: inchide planul naturii si concentreaza
poemul pana la sfarsit in jurul povestii de dragoste. Se reia
astfel jocul initiatic: 'Langa salcam sta‑vom noi
noaptea intreaga / Ore
intregi spuneti voi cat imi este draga! //
Ne-am razama capetele-unul de altul / Si surazand vom adormi sub
inaltul, / Vechiul salcam'.
Este scrisa un
vis in care indrogastitii, imbatati de farmec, adorm,
rezemati unul de celalalt, se contopesc in natura si refac,
prin pereche, unitatea primordiala a mitului.
Intrebarea finala: 'Astfel de
noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata', a
fericirii si a nostalgiei totodata, inaltaproblematica poemului
intr-un plan dramatic profund, relevand aspiratia omului spre ideal
si neputinta de a-l atinge.
Poezia este scrisa in metru
clasic, cu versuri de 12 silabe constand dintr-un coriamb (troheu-iamb), doi
dactili si un troheu [ – – | – – | – – |
– ] precum si o cezura care separa coriambul de restul
versului si-l individualizeaza.
