EXAMENUL DE CAPACITATE - subictele rezolvate(materia) referat





EXPRIMAREA SCRISA

LA EXAMENUL DE CAPACITATE

Elaborarea unei compuneri solicita capacitatea de exprimare scrisa.

Capacitatea de exprimare scrisa presupune ca elevul stie si reuseste :

  • sa rezume un text literar dat cu modificari facute la trecerea din vorbirea directa in cea indirecta;

  • sa caracterizeze un personaj dintr-un text studiat sau la prima vedere;

  • sa redacteze un text in care sa se evidentieze caracteristicile fundamentale ale unei opere literare/ ale unui fragment de text literar dat (sa motiveze intr-o compunere, conform unor cerinte specificate, apartenenta unui text la un gen sau la o specie literara: basmul, schita, nuvela, romanul, balada, fabula, doina, pastelul, imnul, comedia; sa analizeze un text, valorificand structura acestuia si resursele expresive ale limbii);




  • sa redacteze diferitele texte cu destinatie functionala: cerere, invitatie, scrisoare, telegrama;

  • sa aplice, in redactarea unui text, normele ortografice, de punctuatie si de exprimare corecta;

  • sa exprime, in scris, intr-un mod corect, logic, convingator si coerent, diferitele idei, opinii, atitudini, prin utilizarea unui vocabular, a unui registru de comunicare si a unui stil, adecvate contextului si in conformitate cu normele de redactare.

Modificari facute la trecerea din vorbirea directa in cea indirecta

V è dispar:

unele semne de punctuatie: [?], [!], [...], [„...”], [—] si unele virgule; 12974xop88cui7y

— unele parti de vorbire: interjectii, substantivele sau pronumele in cazul vocativ;

— valorile exclamative si interogative ale propozitiilor;

I èapar:

verbe de declaratie: a zice, a spune, a intreba, a raspunde etc; ou974x2188cuui

— elemente de subordonare in fraza (conjunctii subordonatoare, locutiuni conjunctionale subordonatoare, pronume relative si adjective pronominale relative, pronume nehotarate si adjective pronominale nehotarate compuse cu <ori>, adverbe

relative.);

M è se pastreaza:

— propozitiile subordonate de orice fel existente in vorbirea directa;

C è se modifica:

persoana pronumelor personale si reflexive, ca si a verbelor (persoanele I si a II-a se inlocuiesc cu a III-a);

— modul verbelor (imperativele se inlocuiesc cu conjunctive);

— unele propozitii principale devin subordonate necircumstantiale;

— propozitiile interogative directe devin propozitii interogative indirecte;

— topica propozitiilor si a partilor de propozitie.

„D-l Goe...”

de I.L. Caragiale

— schita —

 

I.L. Caragiale este considerat „parintele schitei romanesti”, pentru valoroasele creatii din volumul „Momente si schite”, printre care se numara si „D-l Goe...”

Ca orice schita, aceasta este o opera epica, in proza, in care autorul isi exprima indirect sentimentele despre educatia gresita data copiilor din unele familii (aristocratice). Este de dimensiuni reduse, prin raportare la nuvela si, mai ales, la roman si are un titlu la fel de concis, chiar laconic, urmat de puncte de suspensie care ofera cititorului posibilitatea de a deduce sentimentele autorului.

In naratiunea „D-l Goe...”, este prezentata o singura intamplare, respectiv calatoria celor patru personaje, cu trenul, din „Urbea X” pana la Bucuresti, „de 10 Mai”, intr-un an neprecizat.

Lipsa indicatiilor toponimice si cronologice confera intamplarii un caracter repetabil, tipic.

Efectuata intr-un interval de timp redus (cateva ore, deci mai putin de o zi), calatoria este relevanta pentru caracterul personajelor, deci este un moment reprezentativ; cele trei doamne isi „etaleaza” incultura, pretentiile exagerate, toleranta exagerata fata de Goe, iar acesta isi afiseaza proasta crestere, rasfatul si obraznicia.

Ca in orice schita, faptele si personajele sunt credibile. pot fi veridice: „ca sa nu mai ramaie repetent”, Goe este dus cu trenul, la Bucuresti.

El ramane pe coridor, nesupravegheat, scoate capul pe fereastra, in ciuda recomandarilor unui calator si isi pierde palaria, in care se afla si biletul.

insotitoarele trebuie sa plateasca amenda, iar Goe este indulcit cu o „ciucalata”, dupa mustrarile mamei. Se dezechilibreaza, lovindu-se la nas si urla.

Profitand de atipirea bunicii, se blocheaza in toaleta, fiind nevoie de interventia conductorului. Punctul culminant il reprezinta tragerea semnalului de alarma, fapta pe care nu o recunoaste, producand panica si intarzierea trenului.

Actiunea fiind simpla si lineara, personajele sunt putine si tipice: doua dintre cucoane nu au prenume si reprezinta pe bunicile si mamele care isi rasfata urmasii, iar Goe este copilul obraznic tipic, un Ionel mai mare.

in concluzie, putem spune ca „D-l Goe...” este o schita, deoarece intruneste trasaturile acestei specii literare.

 

 

Caracterizarea personajului Goe

din schita „D-l Goe...”

de I.L. Caragiale

„D-l Goe...” este una din schitele in care Caragiale trateaza tema educatiei in familiile instarite.

Ca in orice schita, personajele sunt putine, caci actiunea este simpla, lineara, cel principal fiind anuntat inca din titlu.

Caracterizarea personajului Goe este realizata prin mai multe mijloace, directe si indirecte. Astfel, i se indica originea; el traieste cu familia in „urbea X” — un oras de pe Valea Prahovei, al carui nume nu este indicat — ceea ce inseamna ca acesta poate reprezenta orice oras, tot asa cum Goe ii intruchipeaza pe toti copiii bogati si rasfatati, fiind, deci, un personaj tipic.

Modul de exprimare il caracterizeaza pe Goe drept arogant, lipsit de respectul elementar, pe insotitoare le numeste „proaste”, iar pe calatorul care il sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra il califica drept „uratul”.

Incultura personajului rezulta din discutia „filologica” asupra cuvantului „marinar”, purtata pe peron, ca si din fraza initiala a textului din care aflam ca el a ramas de mai multe ori repetent. Autorul il numeste chiar „tanarul”, ceea ce sugereaza, de asemenea, ca Goe este un elev intarziat.

Ca in orice schita, comportamentul lui Goe este surprins intr-un moment din existenta sa, clar semnificativ: o calatorie cu trenul spre Bucuresti.

Cititorul poate deduce din aceasta ca Goe este un copil prost crescut, care cere socoteala adultilor, batand din picior si zbierand sau strambandu-se la calatorul bine intentionat. Rasfatat, tratat ca un adult, unicul barbat din familie, deci admirat, el da si alte dovezi de proasta crestere: tipa, se urca pe un geamantan strain, ca sa traga semnalul de alarma, minte si exagereaza cu curiozitatea, blocandu-se in toaleta.

Ca orice copil rasfatat, el este in centrul atentiei (egoist), starnind rasul cititorului, prin contrastul dintre atitudinea lui batoasa si situatia de calator, respectiv prin discrepanta dintre ceea ce este si ceea ce vrea sa para, lucru care il face ridicol.

Toata bravura lui se topeste atunci cand isi da seama ca a facut o mare boacana si se culcuseste in poala bunicii, prefacandu-se adormit, pentru a nu recunoaste ca a tras semnalul de alarma, desi faptasul poate fi usor depistat dupa firul de plumb rupt.

Ca orice personaj de schita, el este prezentat sumar, in special in ceea ce priveste fizicul: singurele indicii date de autor sunt varsta de trecere de la copilarie spre adolescenta („tanarul”) si imbracamintea „un frumos costum de marinar, cu inscriptia pe panglica «Le Formidable», care dovedeste conditia sociala a personajului: apartinea unei familii instarite si snoabe.

In concluzie, putem spune ca Goe este personajul principal al acestei schite, un personaj negativ, de care cititorul se detaseaza, desi rade la poznele lui, „fratele” mai mare al lui Ionel Popescu din schita „Vizita...”, schita a aceluiasi autor si avand aceeasi tema.

„Vizita...”

de I.L Caragiale

— rezumat —

De Sfantul Ion, naratorul s-a dus in vizita la familia Popescu, pentru a-l felicita pe Ionel, fiul acesteia. El i-a dus o minge mare in dar. Domnul Popescu nu era acasa, astfel incat vizitatorul s-a intretinut cu doamna Popescu.

Musafirul i-a reprosat gazdei lipsa din societate in ultimul timp, dar aceasta i-a replicat ca este foarte ocupata cu educatia lui Ionel. Din bucatarie, s-a auzit vocea slujnicei care striga ca Ionel nu se astampara si poate rasturna masina de gatit.

Dupa strigari repetate, Ionel a venit in sufragerie, unde a luat o trambita si-o toba si a inceput sa cante, incat adultii nu se mai auzeau. Musafirul i-a spus sa ia sabia si sa comande, caci asa fac ofiterii, deoarece Ionel era imbracat in ofiter de rosiori.

Ionel a atacat tot ce ii iesea in cale. Slujnica a venit cu tava. Pentru a o proteja, doamna Popescu i-a iesit inainte si a fost lovita sub ochi cu sabia.

Copilul a mancat, apoi, dulceata direct din chesea, iar cand mama i-a atras atentia ca nu este bine, el a iesit cu vasul pe hol, de unde s-a intors curand cu el gol.

Musafirul a cerut permisiunea sa fumeze. Mama a aprobat si a spus ca si Ionel fumeaza si i-a permis acestuia sa-si aprinda o tigara, admirandu-l. Dupa ce a terminat de fumat, Ionel a luat mingea primita in dar si a trantit-o cu putere, incat aceasta a sarit pana la policandru si apoi a rasturnat ceasca cu cafea fierbinte a musafirului pe pantalonii acestuia.

Peste cateva minute, copilul s-a albit la fata si a lesinat. Musafirul i-a acordat primul ajutor, apoi a plecat. Acasa, a constatat ca avea dulceata in sosoni.

 

Caracteristicile unei schite :

apartine genului epic: autorul isi exprima indirect sentimentele si gandurile, prin actiune si personaje;

naratorul da impresia de neimplicare in faptele relatate, dar trairile lui sufletesti sunt incorporate in personajele create;

— povestitorul este adesea obiectiv sau fals obiectiv, caci devine „eroul” cel mai reliefat, participand, uneori, chiar la actiune;

— surprinde scene din viata contemporana scriitorului, fapte veridice sau plauzibile, incat relatarea devine seaca, apeland la un limbaj comun, fara prelucrari literare;

naratiunea este predominanta (faptele sunt relatate in ordine, in succesiune) chiar dinamica, dand impresia de miscare, datorita agitatiei personajelor;

— prezenta dialogului alaturi de naratiune este o alta caracteristica, iar dialogul poate deveni dominant uneori, apropiind schita de sceneta;

— descrierile sunt sumare, dar simbolice, deci nu apar detalii, iar adjectivele si adverbele sunt putine;

— actiunea este simpla, lineara, desfasurata pe un plan, in fata ochilor cititorului si scurta, dar caracteristica pentru un individ sau pentru colectivitate, in general;

— datorita dimensiunilor reduse, ea incepe cu trecerea la obiect, incat expozitiunea este scurta, intriga este simpla si evolueaza rapid spre deznodamant, care este, adesea, neasteptat, hazliu sau absent, lasat la aprecierea cititorului;

— are rolul de a contura un personaj, nu de a prezenta o fresca sociala, precum romanul;

— personajele sunt putine, schitate, construite dupa modelul oamenilor simpli, surprinsi in situatii obisnuite;

— prefera personajele tipice si energice, fara idealuri inalte;

accentul se pune pe portretul moral, cel fizic fiind doar conturat si chiar neglijat;

— portretul realizat este succint (cateva elemente), cel adevarat se infiripa din actiunile si limbajul personajului;

— dintre toate trasaturile personajului, una singura este dominanta, fiind „cercetata” din mai multe unghiuri;

personajele sunt surprinse intr-un singur moment din existenta, dar edificator pentru cititor, care ii poate astfel deduce felul de viata;

— timpul de desfasurare a actiunii este scurt (pana la o zi) si precizat;

spatiul este unul singur, si restrans (o locuinta, o camera, un compartiment de tren, o gara, un camp etc.) dar precizat adesea;

stilul este sobru, voit obiectiv;

— ideile sunt foarte concentrate (trasaturile de stil definitorii pentru schita sunt concizia si laconismul) si general-umane;

— titlul este scurt, dar semnificativ;

— prezenta, uneori, a verbelor la prezentul indicativului sugereaza simultaneitatea faptelor, iar aparitia persoanei I singular il transforma pe narator in personaj;

— apar propozitii si fraze scurte, eliptice de predicat, predominand propozitiile principale;

— schita este cea mai restransa ca dimensiuni dintre formele prozei scurte.

— I.L. Caragiale a creat si momentul, ca sinonim al schitei, asa cum arata si titlul celui mai cunoscut volum al sau, „Momente si schite”; DEX defineste momentul ca fiind „un episod al unei scrieri literare”, devenit, prin extensie, „o specie a genului epic in care este surprins un instantaneu semnificativ din viata cotidiana”.

„Dincolo de nisipuri”

de Fanus Neagu

— rezumat —

Intr-o dupa-amiaza din vara secetosului an 1946, un taran dintr-un sat de campie buzoian, pe nume Susteru, iese din casa, manat de pofta unei tigari. Isi rasuceste o tigara din frunze uscate de iedera si porneste pe ulita prafuita spre Buzau.

Se intalneste cu dascalul, care ii cere o tigara imprumut, dar caruia ii raspunde ca nu este buna, ca te ustura la limba.

Se uita indelung la santurile goale, uscate, si la albia crapata, plina de mal a raului.

Pe o movila, el zareste (sau i se pare ca zareste) un calaret care goneste catre sat si care ii striga (sau i se pare lui) ca vine garla, caci a plouat la munte.

Susteru o ia la fuga spre sat, impiedicandu-se si ridicandu-se rapid, nerabdator sa dea de stire oamenilor ca albia se va umple de apa.

In curand, malul raului se umple de sateni, barbati, femei si copii, tineri si batrani, care isi reiau viata de acolo de unde li se oprise o data cu instalarea secetei: barbatii isi sufleca pantalonii ca sa nu li se ude, femeile ii tin deoparte pe copii, ca sa nu-i ia apa, un batran pescar pune carlige pentru pesti, iar o fata se piaptana pe indelete, rasfirandu-si cosita.



Oamenii asteapta pana la apusul soarelui sosirea apei, dupa care ii cer socoteala lui Susteru. Acestuia ii vine ideea ca morarii din deal au oprit apa si ca acestia trebuie determinati, eventual cu forta, sa-i dea drumul.

Alaturi de vreo douazeci de barbati, el porneste, calare, la deal spre prima moara, unde gasesc iazul gol.

La fel se intampla si la morile urmatoare, incat oamenii il parasesc, intorcandu-se in sat pe jos, caci caii murisera unul cate unul.

Susteru isi continua urcusul, atras de luna ca un somnambul, simtind in fata racoarea valurilor.

 

Caracteristicile unei nuvele :

apartine genului epic: autorul isi exprima indirect sentimentele si gandurile prin intermediul actiunii si al personajelor;

intindere medie (mijlocie) intre schita si roman; unele nuvele sunt structurate in parti, numerotate cu cifre romane precum romanele („Budulea Taichii” de Ioan Slavici);

predomina naratiunea, dar se impleteste cu descrierea (personajelor, mediului, naturii) si cu dialogul;

actiunea este relativ simpla, chiar daca mai complexa decat a schitei, urmarind un singur fir narativ,

ea surprinde fapte verosimile, dar cu o nota de senzatie, inedite, deci apar si elemente fantastice;

timpul este mai indelungat decat in schita ajungand pana la zeci de ani;

— actiunea este declansata de unul sau mai multe conflicte puternice si se deruleaza rapid, fara comentarii din partea naratorului, spre deosebire de povestire, unde naratorul se implica in relatarea evenimentelor;

— conflictul central este constituit in jurul unui personaj puternic reliefat,

prezentat amanuntit.

— personajele sunt mai numeroase decat in schita, alese din diferite categorii sociale, atat principale, cat si secundare sau episodice, atat individuale, cat si colective;

— personajele principale sunt, insa, putine si urmarite in evolutie, fiind simbolice;

evolutia personajelor este determinata nu numai de trecerea timpului, ci si de gradarea evenimentelor;

— destinul uman se impleteste cu natura;

uneori expozitiunea este ampla, prezentand amanuntit destinul personajelor si alternand timpul trecut cu cel prezent;

— partile (capitolele) nu respecta strict cronologia faptelor, fiecare secventa urmarind sa prezinte o ipostaza a personajului, vazut in diferite imprejurari;

— implicit, nuvela nu surprinde un singur moment din existenta personajelor, ci intamplari petrecute deseori, in decursul unei vieti;

— uneori, autorul se afla in afara naratiunii, relatarea efectuandu-se la persoana a III-a, alteori autorul participa subiectiv;

 

 

 

Caracterizarea personajului principal Vitoria Lipan, din romanul „Baltagul”

de Mihail Sadoveanu

Personajul principal al acestui roman este Vitoria Lipan, o munteanca din zona Dornelor, vazuta in actiune (drumul parcurs de ea pentru descoperirea sotului disparut). Criticul literar Perpessicius apreciaza ca „«Baltagul» este romanul unui suflet de munteanca”. Numele personajului principal este anuntat din titlu, ca in multe opere literare. Acesta ar putea reprezenta, intr-un sens, traiectoria pe care o urmeaza personajul, inasprirea vietii ei, cresterea hotararii acesteia de a face dreptate.

Existenta locuitorilor din acea zona era zbuciumata si fara sa se intample aceasta crima: chiar din legenda de la inceput, aflam ca Dumnezeu ii daruise cu mai putin decat pe altii (isi castigau existenta cu toporul ori cu cata sau erau priceputi in mestesugul oieritului).

Portretul fizic este facut in mod direct de catre autor, in cateva linii, asociind frumusetea exterioara cu cea launtrica: „Ochii caprui, aprigi si inca tineri erau dusi departe”, in ei se rasfrangea „lumina castanie a parului”.

Tot din descrierea autorului putem deduce varsta personajului: „Era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani”, iar „din cei sapte copii pe care-i avusesera, ramasesera numai doi: Gheorghita si Minodora”, ajunsi si ei la varsta casatoriei.” Sadoveanu surprinde in Vitoria Lipan misterul feminin, farmecul specific fiecareia: „Ea era deasupra tuturora; avea [...] o putere si-o taina pe care Lipan nu era in stare sa le dezlege. Venea la dansa ca la apa cea buna.”

Prenumele eroinei (Vitoria) sugereaza biruinta, faptul ca era apriga, ca nu se dadea batuta sau invinsa niciodata: „Si cu sotul ei se dovedise asa si, chiar daca acesta o batea, nu se temea, facandu-l pe el sa regrete apoi.”

Portretul moral al personajului este prezentat atat direct, cat si indirect. Astfel, Sadoveanu o infatiseaza ca pe o femeie harnica, torcand si aducand de la campie provizii, pe care la munte nu le putea gasi: „Aducea faina de papusoi si legume in desagi, pe cinci caluti, pe cel din frunte calarea ea barbateste.” inca din prezentarea fizicului, autorul reda framantarile personajului cauzate de intarzierea peste obicei a sotului: „Fusul se invartea harnic, dar singur.”

Prin calitatile ei, Vitoria este demna de Nechifor, care era cel mai vestit si cunoscut cioban din zona. Actiunile ei sunt gradate, gandite, atat inainte de a porni in cautarea sotului, cat si dupa aceea: se consulta intai cu preotul, apoi cu vrajitoarea, anunta autoritatile, adaptandu-si stilul la fiecare si se dedubleaza, pentru a-si atinge scopul.

Incepe sa-i evite pe oameni, cand vede ca sotul ei intarzie prea mult,

considerand ca este numai durerea ei si ca nimeni nu poate intelege ce simte ea: „inainte de a merge la preot, se duse la carciuma sa ia o sticla de rachiu pentru acesta, dar intra pe usa din spate pentru a scapa de iscodelile oamenilor”; in drumul ei, cand se intalneste cu o nunta si o cumetrie, lasa deoparte supararea ei, „facand frumoasa urare miresei” si daruind micutului un banut, asa cum se proceda.

Preotului ii vorbeste despre dragostea ei statornica, despre Lipan, pe care-l cunoaste precum ii stie numele si in care are incredere: „Poate zabovi o zi ori doua cu lautari si cu petreceri, ca un barbat ce se afla; insa dupa aceea vine la salasul lui. stie ca-l doresc si nici eu nu i-am fost urata.”

Ca orice personaj de roman, Vitoria este urmarita in evolutie. Ea stie ca nu-l va gasi in viata, dar, pe de alta parte il cauta ca sa-l ingroape crestineste si pentru ca simte ca-si pastreaza tineretea, rememorandu-si viata. Criticul literar Zaharia Sangeorzan considera ca Vitoria traieste retrospectiv taina iubirii. intreaga strategie de cautare a sotului se desfasoara prin asocierea semnelor vremii cu starile sufletesti ale personajelor.

Ea ajunge sa descifreze semnele naturii, traind ca orice erou popular in comuniune cu natura: cantatul cocosului pe prag cu fata spre poarta ii intareste convingerea ca barbatul ei s-a dus dintre cei vii; vantul venit de la nord ii da fiori reci ca o veste proasta.

Din momentul in care este sigura ca barbatul ei este mort, Vitoria Lipan se dedubleaza, ca toti eroii clasici: incearca sa se comporte normal cu oamenii, parand aceeasi la exterior, dar in interior supararea ei creste, gandind cum sa-i pedepseasca pe cei care i-au facut rau.

Astfel, Gheorghita observa schimbarea mamei: „Se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica”. Vitoria dovedeste o intuitie ascutita, observand mai atent oamenii de cand se abatuse necazul asupra ei.

Astfel, observa ca Gheorghita porneste cam temator la drum, semn ca era inca un copil si incearca sa-l maturizeze: „Nu te uita urat, Gheorghita, ca pentru tine de-acu inainte incepe a rasari soarele. intelege ca jucariile au stat, de-acu trebuie sa te arati barbat.”

Vitoria Lipan este un personaj complex, surprins in actiune, respectand traditiile, dovedind spirit gospodaresc ca orice femeie de la tara, dar si calitati de detectiv, incat romanul „Baltagul”, capata si o tenta de aventura. Isi cearta fata care da semne de indepartare de traditii, purtand coc si dansand „valt” si chiar o ameninta ca „ii leaga un bolovan de gat si o arunca in apa Tarcaului.”

Pe cat de conservatoare se arata in pastrarea obiceiurilor, asa cum rezulta si din dialogul cu Minodora, pe atat de repede se adapteaza la psihologia oamenilor de care depinde descoperirea adevarului: umbla „intre rasaritul si asfintitul soarelui si numai pe langa oameni”, nu noaptea si nici in singuratate cum se intampla cu sotul ei, cere negustorului bani marunti pe care ii baga intr-un colt de naframa sa-i aiba la indemana si sa cumpere raspunsurile oamenilor.

Munteanca ii uluieste pe cei din jurul sau, prin insusirile ei deosebite si de aceea, celelalte personaje isi exprima punctul de vedere, evidentiindu-i calitatile sau generalizandu-le. Astfel, Gheorghita isi pune un semn de intrebare: „Mama asta cunoaste gandurile oamenilor, trebuie sa fie fermecata...”

La randul lui, Calistrat Bogza este la fel de uluit de exactitatea cu care Vitoria a reconstituit totul, ca in momentul mortii sa recunoasca: „Si sa se stie ca a fost intocmai cum a aratat sotia mortului.” De aici, rezulta ca ea savarseste ceea ce isi propune, gasirea ucigasilor, locul crimei, pedepsirea raufacatorilor.

Dupa gasirea ucigasilor si pedepsirea lor, Vitoria ii face sotului ei o inmormantare specifica, chiar fastuoasa, apoi se intoarce acasa, ca sa-si continue viata, cu inima impacata ca si-a facut datoria fata de Nechifor Lipan, sa-si creasca copiii si sa aiba grija de gospodarie.

In concluzie, putem spune ca Vitoria Lipan „nu este o mulier impotens (muiere fara putere), tematoare, umila, ci o expresie severa a mediului alpin, personaj reprezentativ la care trasaturile fizice si etice au ceva din taria locurilor.” (Constantin Ciopraga).

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

— roman —

Romanul este o specie literara a genului epic, in proza, de cea mai mare intindere, cu actiune complicata, desfasurata intr-un timp indelungat, in locuri diferite, cu multe personaje, atat principale cat si secundare sau episodice, luate din toate categoriile sociale, urmarite in evolutie, incat reprezinta o fresca a societatii pe care o infatiseaza.

„Baltagul” este un roman inspirat din balada populara „Miorita”, asa cum arata si motoul si actiunea, incat critica literara considera ca „«Baltagul» este partea nescrisa a «Mioritei»„ (Vladimir Streinu).

El a fost publicat in 1930, dupa o perioada de lucru scurta, ceea ce dovedeste ca autorul cunostea foarte bine sufletul taranului roman, caci asa cum ne amintim, dupa mama el era taran si a inchinat numeroase opere memoriei acesteia.

Ca in orice opera epica, si aici autorul isi exprima indirect sentimentele, cu ajutorul actiunii si al personajelor. Astfel, el pune ca personaj principal o femeie simpla, de la tara, dar care reuseste prin calitatile ei sa afle adevarul despre disparitia sotului, inaintea autoritatilor.

De aici, deducem ca Sadoveanu admira calitatile poporului roman, in general, si pe cele ale oamenilor de la munte, care traiesc o existenta aspra, in special.

Admiratia se impleteste cu compasiunea fata de acestia, caci in mai multe citate din roman gasim referiri la ocupatiile lor primejdioase (pastoritul, taiatul lemnelor) ca si la viata femeilor din acea zona carora „le era dat sa ramana vaduve inainte de vreme”.

Sadoveanu isi inzestreaza cu numeroase calitati personajul principal pentru a putea reinstala ordinea, traditia si legea in acel colt indepartat.

Dintre speciile epice, romanul este cea mai intinsa, fiind considerata de unii ca o inlantuire de nuvele, ceea ce face ca ea sa fie impartita de cele mai multe ori in volume, capitole sau subcapitole numerotate cu cifre romane si chiar purtand fiecare titluri (subtitluri).

„Baltagul” nu este un roman foarte intins. Are numai saisprezece capitole numerotate cu cifre romane. Scopul autorului a fost de a aduce in fata cititorului, frumusetea morala a femeii romance, dezvoltand motivul maicutei batrane din „Miorita”.

Deci, spre deosebire de alte romane, „Baltagul” are o actiune simpla, redusa la cautarea ciobanului disparut: Apar toate momentele subiectului dupa cum urmeaza: in partea I (capitolele I-VI) predomina caracterul expozitiv, prezentarea unei comunitati dintr-un sat de munte, situarea in prim-plan a familiei Lipan, insistandu-se asupra chipului Vitoriei, a evenimentului care provoaca nelinistea Vitoriei Lipan si a portretului initial al eroinei.

In partea a doua (capitolele VII-XIII) gasim caracterul dinamic al actiunii simple, lineare (cautarea lui Nechifor Lipan), descrierea datinilor si a obiceiurilor din satele de munte.

In partea a treia (capitolele XIV-XVI) avand caracter dramatic, aflam descoperirea, pedepsirea ucigasilor si indeplinirea datinei (ritualul de inmormantare a sotului ucis).

Actiunea incepe la Magura Tarcaului (in Moldova), infatisand-o pe Vitoria Lipan stand pe prispa si gandind la sotul ei care plecase toamna la targ si nu se mai intorsese, desi trecusera peste saptezeci de zile.

Vitoria face o vizita preotului si vrajitoarei, gandind ca va afla ceva sau va fi ajutata in vreun fel, dar nu a obtinut nimic. Ea este indemnata sa mearga la manastirile Bistrita si Piatra Neamt, unde isi da seama ca barbatul este mort.

Face rost de bani si pleaca in cautarea sotului, Nechifor Lipan, la Dorna, Bicaz si Calugareni. In drum, la Borca intalneste o cumetrie, iar la Cruci da de o nunta. Trece prin Vatra Dornei spre Brosteni, Borca, Sabasa si Suha, insotita de fiul sau, Gheorghita.



Din prezentarea actiunii, observam ca aceasta s-a desfasurat in locuri diferite din Moldova si a durat trei anotimpuri. Sadoveanu, ramas in literatura romana ca un mare poet in proza al naturii, prezinta starile sufletesti ale personajelor in ton cu aspectele din natura.

Vitoria este cuprinsa de ganduri negre, toamna, cand natura este mohorata. Ea descopera adevarul primavara, cand toata natura renaste ca si ea, si hotaraste sa-si continue viata preluand si grijile sotului.

Ca in orice roman, si in „Baltagul” apar multe personaje, luate din toate categoriile sociale, pentru ca opera respectiva sa devina o fresca sociala.

Deoarece actiunea este inspirata din „Miorita”, cele mai multe personaje provin din lumea oierilor: Nechifor Lipan, sotia lui, Vitoria, Gheorghita, fiul lor, care deprinde tainele oieritului, baciul Alexa, cei doi ciobani ucigasi, Calistrat Bogza si llie Cutui.

Alaturi de acestia apar; reprezentantii bisericii (preotul Daniil, parintele Visarion, dascalul Andrei, maicutele de la manastirea Bistrita), negustorii (David, carciumarii Iacob si domnul Toma, mos Pricop), Vrajitoarea Maranda si fiica Vitoriei, Minodora, cea din urma facandu-si educatia la manastire.

Vitoria Lipan este personajul principal, care prin actiunile ei sustine firul naratiunii romanului. Nechifor Lipan este si el personaj principal, chiar daca nu este Implicat in actiune. deoarece el este evocat de la inceputul pana la sfarsitul romanului de catre toate personajele; Gheorghita este personaj secundar, insotindu-si mama in descoperirea adevarului.

Numeroase personaje episodice apar pentru a pune in evidenta calitatile personajului principal (cei doi ucigasi, negustorii, argatii, mos Pricop etc.) si chiar personaje colective (participantii la cumetrie si la nunta). Aceste personaje sunt impartite in pozitive si negative.

in concluzie, putem spune ca „Baltagul” este un roman social, impletit cu unul de familie, cu interferente de bildungsroman si chiar de aventura (politist).

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

— explicarea titlului —

Titlul romanului este scurt, alcatuit dintr-un substantiv comun, la singular, prin care autorul ne sugereaza ca denumeste, un „topor cu coada lunga, intrebuintat si ca arma” (DEX), prezent in momentele importante ale actiunii romanului.

Cand Vitoria Lipan, eroina romanului hotaraste sa plece in cautarea sotului disparut, ea comanda fierarului un astfel de obiect, pe care-l da, apoi, spre sfintire parintelui Danila. Ei ii trebuie aceasta arma (ca si pusca pe care o luase), caci constatase ca fiul ei, Gheorghita nu are bratul puternic ca al unui barbat.

Referiri la baltag se fac si in momentul culminant al actiunii, cand Vitoria gaseste osemintele sotului intr-o prapastie, situata intre localitatile Suha si Sabasa. Aici ea (ca si autoritatile, mai tarziu) constata ca decesul acestuia fusese provocat de o lovitura de baltag, pe care a primit-o in cap, miseleste, la lasarea noptii, intr-un loc pustiu.

Tot concret apare acest obiect in deznodamantul romanului. Vitoria nu isi gaseste linistea pana cand nu demasca pe ucigasi, invitandu-i la praznic pe cei doi banuiti: Calistrat Bogza si llie Cutui.

Aici eroina se preface ca vorbeste cu mortul sau singura, afirmand ca pe baltagul unuia dintre cei doi, se afla sange, semn ca acela i-a rapus barbatul.

Aceasta insinuare are efectul scontat, caci ucigasul se demasca si in culmea disperarii, vrea sa loveasca din nou cu baltagul, insa Gheorghita, cu ajutorul cainelui, ii vine de hac.

Ca orice roman, „Baltagul” este o fresca sociala, o monografie a satului romanesc de munte, de la inceputul secolului al XX-lea. In acest context, semnificatiile titlului sunt numeroase, depasind sensul propriu si ajungand la numeroase sensuri figurate, capatand, deci, valoare de simbol.

Pentru zona geografica surprinsa de autor, baltagul (numit uneori „topor”) este unealta cu care barbatii isi castiga existenta, in afara oieritului. Riscurile ocupatiei de oier pot fi redate si ele de unul din sensurile figurate ale substantivului „baltag”; autorul ne lasa sa intelegem ca multi isi pierd viata, in conditii misterioase, asa cum se va intampla si cu Nechifor Lipan, afirmand: „Multe femei raman vaduve inainte de vreme”.

Si existenta femeilor din acea zona este dura, asa cum poate simboliza termenul „baltag”. Ele au grija de casa si de copii in lipsa sotilor. Facand aprovizionarea de la campie, Vitoria se deplaseaza calare pe cai: „Aducea faina si legume in desagi, pe cinci caluti, pe cel din frunte calarea ea barbateste.”

Din momentul in care este sigura ca barbatul i-a fost ucis si jefuit, Vitoria se dedubleaza, adica la exterior pastreaza aparentele, constienta ca daca s-ar plange, ar da satisfactie dusmanilor, dar in interior devine alta, iar aceasta latura a ei dovedeste ca s-a inasprit.

Cand ramanea singura, era coplesita de suparare, era pusa pe cearta, nemultumita si indarjita ca ascutisul unui baltag, asa cum observa chiar fiul ei, Gheorghita, cand afirma: „Mamei i-au crescut tepi de aricioaica.” Ea fusese dintotdeauna o femeie puternica si apriga, ce-si infrunta barbatul.

De la moartea barbatului, devenise mai indarjita, asa incat nu lasa rezolvarea situatiei privind disparitia acestuia in seama autoritatilor, ci incearca pe cont propriu sa afle adevarul. La praznic, ea il tot impunge cu vorbe pe Calistrat Bogza, incat acesta isi pierde cumpatul, devine violent, si in felul acesta se da de gol: „Asculta femeie, mormai cu manie Bogza, de ce tot ma fierbi si ma intepi atat? Ai ceva de spus, spune!”

Viata si asa dura a Vitoriei, care statea mai mult singura luptandu-se cu gandurile, a devenit mai aspra de cand i-a disparut sotul: are cosmaruri, isi impune singura un post negru de douasprezece saptamani, din care iese mai indarjita contra oamenilor care i-au stricat caminul, pe care-l durase mai bine de douazeci de ani.

Asprimea personajului principal creste, pe fundalul supararii produse de disparitia sotului, contra fiicei sale care vrea sa rupa traditia: „iti arat eu coc, valt si bluza, arde-te para focului sa te arda! Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea si in legea noastra trebuie sa traiesti si tu. Altfel iti leg o piatra de gat si te dau in Tarcau!”

Taisul baltagului se poate asocia si cu mintea ascutita a Vitoriei, care se comporta ca „un Hamlet feminin”, banuind, cercetand, descoperind o crima privita de autoritati ca oricare alta, dar care ei ii schimba existenta. Observam ca cele mai multe din sensurile figurate ale titlului se regasesc in portretul personajului principal feminin, Vitoria Lipan, deoarece, asa cum observa unii critici literari, „Baltagul este romanul unui suflet de munteanca.”

 

„Baltagul”

de Mihail Sadoveanu

— povestire cu precizarea momentelor subiectului —

 

„Baltagul” este un roman, deci o specie literara epica si, ca atare, are un subiect bine conturat. Acest roman isi propune sa prezinte, in amanunt, drumul parcurs de o nevasta de oier din muntii Dornei, pentru descoperirea adevarului privind disparitia sotului.

In toate romanele, expozitiunea este mai ampla, deoarece actiunea este mai complicata, petrecuta in locuri diferite, intr-un timp indelungat si antreneaza multe personaje.

Personajul principal este Vitoria Lipan, prezentata inca de la inceput torcand pe prispa casei din Magura Tarcaului, pretext pentru ea de a putea gandi in voie la intarzierea neasteptata a sotului (Nechifor Lipan), plecat la Dorna, la inceputul toamnei, pentru a vinde oi (intriga).

Gandurile ei negre care o stapanesc de multa vreme ca si cosmarurile in care Nechifor Lipan aparea frecvent trecand calare o apa neagra, cu spatele catre ea, reprezinta intriga romanului: barbatul ei intarziase de mai multe ori, dar niciodata asa de mult ca acum (peste saptezeci de zile).

Femeia a cerut sfatul preotului, apoi vrajitoarei din sat si chiar a mers la manastirea Bistrita incercand sa afle dezlegarea obsesiei ca barbatul ei a murit. Dupa drumul la manastire, cand a avut senzatia ca icoana Maicii Domnului plange, ea a decis sa plece in cautarea celui disparut.

Desfasurarea actiunii este mai simpla decat in alte romane si poate fi impartita in patru mari secvente: asteptarea sotului, reconstituirea drumului acestuia, descoperirea osemintelor lui Nechifor Lipan intr-o prapastie, inmormantarea crestineasca si descoperirea adevarului, implicit pedepsirea ucigasilor. Desi nu plecase niciodata la un drum atat de lung, Vitoria Lipan a gandit toate amanuntele acestuia, incat a devansat autoritatile in gasirea faptasilor.

Si-a facut rost de bani de drum, vanzand produse domnului David, a batut baltag pentru Gheorghita, a mers la subprefect sa anunte disparitia sotului, dar nu a asteptat ca autoritatile sa-i rezolve problema.

A pornit la drum, voiniceste, urmand traseul sotului pana cand a descoperit cainele acestuia (Lupu), care a condus-o imediat la locul crimei.

Descoperirea cadavrului reprezinta punctul culminant al actiunii mai mult pentru cititor, deoarece in sufletul Vitoriei existase de la inceput certitudinea ca sotul ei nu mai este printre cei vii.

Cu mintea ascutita ca un brici de ceea ce aflase (doi oieri din preajma locului crimei prosperau vazand cu ochii), ea decide sa nu paraseasca meleagurile respective, pana cand nu afla adevarul.

Deznodamantul este amplu, ca in multe romane. Femeia organizeaza inmormantarea si conduce discutia in timpul praznicului, pana cand ucigasii se demasca.

Ei sunt pedepsiti (unul platind chiar cu moartea), iar femeia decide sa se intoarce acasa, ca sa reia treburile de unde le lasase, hotarata sa o aduca si pe Minodora sa vada locul unde a murit si se afla inmormantat parintele ei.

Caracteristicile unui roman :

apartine genului epic: autorul isi exprima indirect sentimentele si gandurile prin intermediul actiunii si al personajelor;

uneori capata accente lirice, (aparand confesiunea, discursul) si chiar dramatice;

Structura specifica:

• un prolog (introducere, explicatie, dedicatie);

• un epilog (concluzie, deznodamant);

secvente epice, construite, de obicei, pe capitole/subcapitole, numerotate cu cifre romane si/sau cu titluri/subtitluri, ca unitati de constructie a scenei sau de legatura intre scene, uneori de factura cinematografica.

• scene (unitati compozitionale la nivelul constructiei de ansamblu) reprezentative pentru obiectivele artistice ale autorului;

planuri (moduri de incadrare a subiectului), apropiate/departate, fixe/mobile, panoramice. Ca element de constructie a romanului, secventa cuprinde mai multe evenimente care se succed (intr-o ordine cu valoare simbolica).

Dimensiunea: unul, doua sau mai multe volume, uneori cu (sub)titluri diferite.

De exemplu, romanul „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu este o trilogie (alcatuit din trei volume cu subtitlurile „Hotarul nestatornic” (I), „Drumuri” (al II-lea) si „Intre vanturi” (al III-lea). Romanul „Ciresarii” al lui Constantin Chirita are cinci volume: „Cavalerii florii de cires” (I), „Castelul fetei in alb” (al II-lea), „Roata norocului” (al III-lea), „Aripi de zapada” (al IV-lea), si „Drum bun, ciresari!” (al V-lea).

• in general, compozitia este de mare intindere si infatiseaza tabloul de ansamblu al unei epoci, al unei societati (fresca);

Timpul:

indelungat, zeci si sute de ani;

— cu valoare simbolica, adeseori;

evenimential (al actiunii) care devine cadrul actiunii, definitoriu pentru natura scrierii:

a) istorica/de epoca;

b) de actualitate/moderna;

c) de anticipatie;

— dateaza evenimentele:

narativ (al povestirii propriu-zise), care:

inregistreaza actiunea cronologic sau discontinuu (cu intoarceri in timp sau cu anticipari);

reconstituie trairile personajelor (timp interior), intrerupand relatarea cronologica in favoarea celei subiective, in care timpul se dilata sau se contracta.

da valoare simbolica unui eveniment sau tuturor.

Spatiul are, ca si timpul, valoare simbolica, sugerand conditia sociala a personajelor, preocuparile si aspiratiile acestora;

Spatiul-cadru corespunde timpului evenimential, focalizand actiunea; locuri diferite, numeroase, cuprinzatoare.

Actiunea de tip traditional:

a) complicata (cu numar mare de personaje);

b) ramificata printr-un conflict exterior (politic, social) sau interior (sufletesc);

principal si altele secundare;

c) gradata (inlantuie momentele subiectului in ordinea consacrata);

d) densa (dinamica).

Personajele:

— numeroase, apartinand tuturor claselor (paturilor sociale) deci, o varietate de tipuri umane:

principale / secundare / episodice;

— individuale / colective;

— simbolice;

— legendare (martori ai timpului lor si ai marilor valori spirituale).

urmarite in evolutie.

Viziunea autorului asociaza/alterneaza modalitati narative diferite in functie de obiectivele artistice:

intrepatrunderea modurilor de expunere:

— naratiunea (de tipuri diferite);

descrierea, descrierea-cadru;

— pauza descriptiva (insertia descrierii intr-o, secventa cu un alt continut);

monologul exterior si interior,

— dialogul.

Protagonistul / protagonistii are / au semnificatii complexe:

a) in plan general-uman (sunt tipuri umane general-valabile);

b) ca exponent al unei actiuni indepartate ca timp;



— problematica variata, care permite considerarea romanului apartinand unui / unor anumit tip / tipuri.

constructia simetrica / asimetrica;

— alternanta, uneori a planurilor, prin tehnica contrapunctului (in literatura:

dezvoltarea aceleiasi teme in medii si momente diferite, marcand semnificatia comuna a secventelor epice);

— „anularea” actiunii, in romanele de analiza (in special moderne) si inlocuirea cu „transe” din existenta cotidiana sau reducerea la strictul necesar, pentru evocarea vietii dinauntrul ei si surprinderea starilor sufletesti si a dinamicii sentimentelor.

Vocea naratorului este vocea din text care ii relateaza cititorului actiunea. In functie de pozitia adoptata de narator in raport cu textul se vorbeste despre urmatoarele tipuri de naratiune:

— la persoana a III-a, cand autorul se afla deasupra tuturor actiunilor, stie totul si ii povesteste si cititorului (este omniscient);

— la persoana I: autorul ia parte la actiune si povesteste cititorului ceea ce vede, aude si simte.

impersonala: naratorul se ascunde in spatele personajelor, lasandu-le sa actioneze singure.

Momentele subiectului sunt prezentate amanuntit:

expozitiunea este ampla si te introduce direct in existenta protagonistilor;

intriga este reprezentata de un conflict principal si de mai multe secundare;

— actiunea nu evolueaza rapid spre deznodamant, ci cunoaste numeroase planuri, desfasurandu-se in locuri diferite si intr-un timp indelungat (este complexa).

„Miorita”

— comentariu literar —

In „Istoria literaturii romane”, criticul si istoricul literar George Calinescu a afirmat ca la baza literaturii romane stau patru mituri:

mitul existentei pastorale a poporului roman („Miorita”);

— mitul estetic, conform caruia creatia, inclusiv cea artistica, trebuie sa aiba drept fundament o jertfa („Monastirea Argesului”);

— formarea poporului roman din romani si daci, prezentata figurat in („Traian si Dochia”);

— mitul erotic („Zburatorul”),

Balada populara „Miorita” a fost culeasa de Alecu Russo din muntii Vrancei in 1850 si data spre publicare lui Vasile Alecsandri, care a inclus-o in „Poezii poporale ale romanilor”, (1852).

Desi are in jur de 150 de ani vechime, ea circula si astazi, in peste 1400 de variante, atat ca balada populara, cat si ca bocet, cantec de leagan si colind, pe intreg cuprinsul tarii.

Balada populara este o specie a genului epic, in versuri negrupate in strofe, de mare intindere, cu o actiune simpla, lineara, menita sa aduca in prim-plan personajele, putine, dar prezentate in antiteza.

In cazul „Mioritei”, actiunea se desfasoara „Pe un picior de plai/ Pe-o gura de rai”, deci intr-un spatiu fantastic si in acelasi timp feeric (rai = paradis).

Momentul este unul atemporal. Un vesnic prezent, expresie a transhumantei (procesul de migratie a turmelor de oi, insotite de stapanii lor spre ses o data cu sorirea toamnei si inapoi la munte primavara), asa cum rezulta din verbul la indicativ prezent „se cobor” si din interjectia verbala „iata”.

Continutul (subiectul) este simplu: trei ciobani, reprezentand cele trei mari provincii romanesti (Moldova, Tara Romaneasca si Ardealul) si-au unit turmele pentru a ierna la campie.

Doi dintre ei (ungureanul si vranceanul) devin invidiosi pe moldovean si se hotarasc sa-l omoare, pe la apusul soarelui.

Se intampla, insa, ceva neasteptat: intre oile moldoveanului se afla una nazdravana (adica, cu puteri fantastice), care afla de existenta complotului si i-l dezvaluie stapanului.

Ea s-a manifestat deosebit timp de trei zile (a behait, s-a agitat, nu a mancat) pentru a atrage atentia stapanului si a-i putea expune pericolul ce il pandea.

Intre cioban si oaie are loc un dialog plin de afectiune, presarat cu numeroase diminutive, semn ca, pentru ea, stapanul este unicul cioban din lume, iar pentru el, ea este familia lui.

„— Miorita laie, / Laie, bucalaie, / De trei zile-ncoace / Gura nu-ti mai tace! / Ori iarba nu-ti place / Ori esti bolnavioara, / Draguta mioara? /

— Dragutule bace! / Da-ti oile-ncoace / La negru zavoi / Ca-i iarba de noi / si umbra de voi. / Stapane, stapane, / iti cheama s-un cane / Cel mai barbatesc / Si cel mai fratesc...”

Afland de posibilitatea mortii, ciobanul moldovean adopta o atitudine

demna, senina, facandu-si, liric, testamentul.

Deci, desi balada este o specie epica, in „Miorita” partea cea mai intinsa (aproximativ 80 de versuri din cele 123) este una lirica, din care se deduce sufletul romanului.

Aceasta parte a baladei este de o mare frumusete si cuprinde urmatoarele

motive:

— testamentul;

— alegoria moarte-nunta;

— maicuta batrana cautandu-si fiul.

In testament, ciobanul lasa cu limba de moarte sa fie ingropat in universul sau familiar, dand glas comuniunii omului din popor cu natura:

„Ca sa ma ingroape / Aice pe-aproape, / in strunga de oi / Sa fiu tot cu voi;/

In dosul stanii / Sa-mi aud canii; / Aste sa le spui / Iar la cap sa-mi pui /

Fluieras de fag / Mult zice cu drag! / Fluieras de os, / Mult zice duios! /

Fluieras de soc / Mult zice cu foc! / Vantul cand a bate / Prin ele-a razbate /

S-oile s-or strange / Pe mine m-or plange / Cu lacrimi de sange!”

Din continutul versurilor aflam conceptia romanului despre moarte: aceasta nu este decat o continuare a vietii, intr-un alt loc.

Ciobanul se arata cunoscator al traditiilor si obiceiurilor: celui care a murit nelumit i se organizeaza o inmormantare ca o nunta.

De aceea, mesajul lui catre toti cei care vor intreba de el este: „Sa le spui curat / Ca m-am insurat!”

Prezentarea ceremonialului nuptial apare, insa, inversat, la o lectura atenta: nunta nu este altceva decat alegoria mortii. Ciobanul se insoara „cu-a lumii mireasa” (nimeni alta decat moartea), la nunta lui a cazut o stea (simbolul mortii), iar prezenta simultana a celor doua corpuri cosmice sugereaza apocalipsa.

„Soarele si luna / Mi-au tinut cununa, / Brazi si paltinasi / i-am avut nuntasi /

Preoti, muntii mari, / Paseri, lautari, / Pasarele mii / Si stele faclii!”

Tot in partea testamentara, apar doua portrete, de o mare frumusete

morala: al fiului, realizat de mama si-al mamei, creionat de fiu.

Cele doua portrete prezinta idealurile: de frumusete masculina (fiul) si de dragoste materna (mama), deci sunt tipice:

„Cine-a cunoscut / Cine mi-a vazut / Mandru ciobanel / Tras printr-un inel?/

Fetisoara lui, / Spuma laptelui; / Mustacioara lui, / Spicul graului; /

Perisorul lui, / Pana corbului; / Ochisorii lui, / Mura campului!”

„Maicuta batrana / Cu braul de lana, / Din ochi lacrimand, / Pe camp alergand, / Pe toti intreband / Si la toti zicand:”

Portretul fizic al tanarului este alcatuit dintr-o suita de metafore inspirate din elementele naturii in care a trait si unde vrea sa fie inmormantat. Cel al mamei este constituit preponderent din verbe la gerunziu care exprima o actiune continua, sugerand zbuciumul sufletesc al acesteia.

Balada „Miorita” a fost privita, inca de la aparitie, ca reprezentativa pentru spiritualitatea poporului nostru. Totusi, prin lipsa unei actiuni consistente, si mai ales a punctului culminant si a deznodamantului (nu stim ce s-a intamplat cu ciobanul moldovean!), ea a dat nastere unor interpretari contradictorii: „pesimistii” au considerat ca poporul roman este pasiv in fata mortii, ca si ciobanul mioritic; „optimistii” sustin ca, dimpotriva, poporul roman este un iubitor de viata, cu o atitudine activa in fata acesteia si a mortii: in balada, moartea nu este o certitudine, ci o posibilitate (o ipoteza): „De-a fi sa mor”.

Cea mai frumoasa interpretare a dat-o Mircea Eliade, in lucrarea „De la Zamolxe la Gingis-han” „romanul a avut mereu puterea sa-si transforme durerea intr-o creatie spirituala de mare elevatie”, deci felul in care tanarul cioban isi imagineaza inmormantarea nu este altceva decat reflectarea atitudinii sale in fata crudului destin.

Oglinda a sufletului romanesc, marturie peste veacuri despre geniul creator al poporului nostru, „Miorita” a reprezentat o permanenta sursa de inspiratie pentru literatura culta: romanul „Baltagul” al lui Mihail Sadoveanu, (care are ca moto chiar un vers din aceasta balada), sau poezia „Mai am un singur dor” a lui Mihai Eminescu, considerata de Garabet Ibraileanu „«Miorita» poetului.”

 

„Toma Alimos” (balada populara)

— analiza literara —

Ca in orice balada, actiunea este simpla, lineara, deoarece nu se afla in centrul atentiei, accentul cazand pe personajul principal pozitiv.

Expozitiunea aduce in fata ochilor cititorului un spatiu geografic romanesc fara nume: „La poalele muntelui, / Muntelui Plesuvului / Pe campia verde-intinsa / Si de cetine coprinsa”

Timpul este si el vag, semn ca astfel de fapte s-au putut petrece oricand in Evul Mediu romanesc: campia verde ar sugera primavara, iar faptele vin sa confirme acest anotimp.

Avand un ragaz, haiducul Toma Alimos sade „tolanit si cu murgul priponit” alaturi. Dorinta lui este a inchina cu un om, satul de viata de pribegie si plina de pericole.

El aduce un omagiu naturii (copacilor, armelor) care i-a fost singura familie, dar tanjeste dupa o prezenta omeneasca. Asistam, deci, la un ritual inchinat vinului intr-un monolog liric, ce exprima contopirea haiducului cu natura.

Padurea, personificata, ii raspunde prevestind urmarea: „se cutremura”.

Ghinionul face ca cel care apare sa fie chiar „stapanul mosiilor / si domnul campiilor”, boierul Manea.

Desfasurarea actiunii:

Boierul, furios, cere socoteala haiducului pentru calcarea mosiilor, pentru alte pagube, imaginare, disproportionate, cerand drept vama murgul acestuia, care-i era lui Toma ca un frate. Haiducul ii propune sa bea cu el un paharel, dupa care vor analiza situatia si va plati pagubele. Boierul se preface ca accepta, dar cu o mana ia plosca, iar cu cealalta il injunghie miseleste.

Punctul culminant este momentul justitiar, care-l ridica pe haiduc la dimensiunile unui erou fabulos. Haiducul isi aduna ultimele puteri, isi incinge pantecele cu braul si pleaca, in urmarirea boierului, calare si chiar zburand, ca in basme.

El il ajunge din urma pe las si ii taie capul, lasandu-l in tarana pentru ca, pe lumea cealalta sa nu-si gaseasca linistea.

Deznodamantul reprezinta un moment inaltator: dupa ce si-a amanat moartea, haiducul se pregateste pentru ea; simtindu-si sfarsitul aproape, Toma Alimos isi face testamentul pe care il incredinteaza calului. El cere sa fie inmormantat in natura, intr-o groapa sapata de cal cu piciorul si sa aiba bujori si busuioc „la cap si la picioare”.

Dupa ce il va ingropa, calul va merge la noul stapan, desemnat de Toma Alimos din randul celorlalti haiduci, transmitand, astfel, randuiala haiduciei. Glasul codrului devine un bocet cosmic.

Ca in orice balada, personajele sunt:

— putine (deoarece actiunea este simpla, lineara, menita sa puna in lumina personajele);

— prezentate in antiteza;

— reale si fantastice; umane si animaliere;

1) Toma Alimos este personajul principal pozitiv, construit, dupa modelul real al haiducului cunoscut sub acest nume in mod direct, inca de la inceput, precizandu-se conditia sociala si originea.

Portretul fizic al haiducului este unul specific idealului de frumusete masculina al poporului roman: suplu, tras prin inel, dar impozant „nalt la stat, cum se spune si in basme, cu ochii negri „ca mura campului”.

Portretul moral: Fiind reprezentantul poporului, el este coplesit de calitati dovedindu-se astfel simpatia populara fata de erou: Sfatos, comunicativ si destept: „mare /a sfat; foarte viteaz (asemanandu-se cu eroii pozitivi ai basmelor): „viteaz cum n-a mai stat — gradul superlativ absolut; ospitalier si sincer: „Pan-atuncea, mai fartate, / Da-ti mania la o parte / Si bea ici pe jumatate.”

De asemenea, el este infratit cu natura: pentru orice haiduc, natura este casa, mediul de viata, iar elementele naturii rudele lui. Copacii (si este mentionata varietatea acestora in semn de simpatie) ii sunt „fratiori de poteri ascunzatori”. Codrul reactioneaza omeneste: „se cutremura” intuind soarta haiducului, ii mangaie fruntea si-i saruta mana, iar armele ii sunt surori.

In natura a trait si in natura vrea sa fie inmormantat, simplu, direct in pamantul peste care s-a presarat „fanisor” (element al naturii), cu flori de camp la cap si la picioare. In final, natura il va primi la san si-i va veghea somnul ca o mama.

Dragostea pe care o are pentru calul lui este una deosebita, specific romaneasca: s-a constatat ca romanul considera animalele domestice o a doua familie, umanizandu-le.

El i se adreseaza calului cu diminutivele „murgutule” si „dragutule”, il gateste „cu pripoane de argint” si ii incre











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani