Sara pe
deal
Pulbicata in Covorbiri literare
din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusa la Viena, in 1871,
finizata in 1872 si incorporata in postuma Eco, forma
ultima a poemului Ondina. Dragostea da poetului o sensibilitate sporita
pentru lucrurile din jurul sau. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului
de dragoste, al visului pur. E visul tanarului abia iesit din
adolescenta care aspira spre ideal. Manat de dor, de o pornire
adanca venita din sine, el isi imagineaza - incinta
experientei - poveste iubirii, pe care o traieste ca pe o
dorinta aprinsa si statornica. In viziunea lui
Eminescu, o astfel de iubire in care fiintele descopera armonia sufletelor
si frumusetea universului este reper de valoare suprema,
echivalent vu valoarea vietii insesi: 'Astfel de noapte
bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata ?', idee ce
poate fi comparata cu aceea din Luceafarul: 'Si pentru
toate da-mi in schimb / O ora de iubire' sau din Pe langa
plopii fara sot: 'O ora sa fi fost amici /
Sa ne iubim cu dor / S-ascult de glasul guiei mici / O ora si
sa mor'.
Compozitional poezia este o
idila cu puternice note de pastel, prin care se realizeaza un deplin
echilibru intre planul erotic si planul naturii. Organizarea ei
compozitionala urmareste sa sugereze raportul de
consoana dintre cele doua realitati, prin incadrarea starii de suflet in
starea naturii. Pentru aceasta, poetul insista mai intai asupra planului
descriptiv, precum panitor in ultimele patru strofe, cu doar patru versuri
apartinand celuilalt plan, apoi in ultimele doua strofe, pune
accentul pe spectacolul erotic, refacand un fragment din ceremonialul
cunoscut al perechii eminesciene.
De la inceput Eminescu percepe cu
exactitate componentele naturii si locul obiectelor in spatiu.
Imaginile au o sigurozitate realista, sunt usor de recunoscut si
de reconstruit. Imaginile sunt vizuale (cu alternante de umbra
si lumina urmarind miscarea naturii dinspre amurg spre
noapte) si auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusa,
contribuie in mod paradoxal, la accentuarea crescanda a tacerii
generale. Ele sunt melodioase si melancolice: 'buciumul suna cu
jale', 'apele plang', 'fluierele murmura-n stana'
; familiare 'scartaie-n vant cumpana de la fantana',
'toaca rasuna mai tare', sau difuze: 'cloputul umple
cu glasul lui sara' alcatuind un strat sonor secundar, ca o
muzica discreta a naturii.
Spatiul poetic devine astfel larg,
evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care
particularizeaza excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde si
oricand. Privelistea care rezulta are o linie romantica domoala,
cu turme care urca dealul, cu oamenii care vin de la coasa, cu sate
pitite in vale. Totul e domestic si pastoral, cu un aer de vechime
nealterata. In aceasta atmosfera, poetul, patenteaza un
sentiment, sugerind paralelismul psihic (om‑natura) realizat poetic
printr-o subtila trecere a valorilor metaforice dintr-u plan in
celalalt. Astfel, in strofa intai, jalea buciumului si plansetul
apelor sunt stari in care se reflecta de fapt trairile sufletesti
ale fetei care asteapta: 'Sub un salcam, draga,
m-astepti tu pe mine'. Tot asa epitetele din versul:
'luna pe cer trece-asa sfanta si clara' pot fi
atribuite ochilor care privesc cu dor: 'Ochii tai mari cauta-n
frunza cea rara', iar metafora 'stelele nasc umezi pe bolta
senina reprezinta echivalentul astral al lacrimilor care apar
fara voie si se sfarama cu straluciri diamantice intre
genele fiintei coplesite de tensiune 'Pieptul de dor, fruntea de
ganduri ti-e plina'. Spectacolul general al naturii e creat ca
sa sustina prin efectele lui de rezonanta
afectiva, izbucnirea de nestapanit a dorului. Versul declamatic care
noteaza momentul: 'Sufletul meu arde-n iubire ca para', are
dublu rol: inchide planul naturii si concentreaza poemul pana la
sfarsit in jurul povestii de dragoste. Se reia astfel jocul
initiatic: 'Langa salcam sta‑vom noi noaptea
intreaga / Ore intregi spuneti voi cat imi este draga! // Ne-am
razama capetele-unul de altul / Si surazand vom adormi sub inaltul, /
Vechiul salcam'.
Este scrisa un vis in care
indrogastitii, imbatati de farmec, adorm, rezemati
unul de celalalt, se contopesc in natura si refac, prin pereche,
unitatea primordiala a mitului.
Intrebarea finala: 'Astfel de
noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata', a
fericirii si a nostalgiei totodata, inaltaproblematica poemului
intr-un plan dramatic profund, relevand aspiratia omului spre ideal
si neputinta de a-l atinge.
Poezia este scrisa in metru
clasic, cu versuri de 12 silabe constand dintr-un coriamb (troheu-iamb), doi
dactili si un troheu [ – – | – – | – – | – ] precum si o
cezura care separa coriambul de restul versului si-l
individualizeaza.