Caracterizarea personajelor romanului Enigma Otiliei de George Calinescu referat





Caracterizarea personajelor romanului

Enigma Otiliei de G. Calinescu



G. Calinescu s-a nascut la 19 iunie 1899 la Bucuresti. Copilaria o petrece la Botosani si la Iasi, apoi urmeaza cursurile liceului „Gh. Lazar” din Bucuresti, ultimul an la Liceul Internat din Iasi, iar bacalaureatul il sustine la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucuresti. La Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti, sectia de filologie moderna si filozofie are ca profesori pe N. Iorga, V. Parvan, M. Dragomirescu, Ov. Densusianu si Ramiro Ortiz, despre care Calinescu afirma: „tot ce-am invatat la Universitate de la R. Ortiz am invatat. Cu el m-am deprins a scrie carti, cu el am deprins mestesugul informatiei si al constructiei critice pe substrat istoric, de la el stiu tot ce stiu”. In 1993 sustine examenul de licenta in italiana, secundar franceza si romana, apoi pleaca la specializare cu o bursa de doi ani la Scoala Romana din Roma, condusa de V. Parvan, perioada in care face intense cercetari arhivistice, deprinde tehnica strangerii de documente si informatii care ii va folosi atat de mult in viitoarele lucrari.




Debuteaza cu versuri la „Universul literar” si „Sburatorul”, foarte apreciate de Eugen Lovinescu, care afirma: „Domnul Calinescu este mintea cea mai ascutita a generatiei de astazi. Am credinta ca ma va continua in critica literara”, fapt pe care, in anul 1928, Calinescu insusi il va confirma: „S-a ispravit – e de neinlaturat – sunt critic”.

Constient de propria-i valoare, G. Calinescu se va inscire singur in nemurire:

„Nu voi pieri de tot, prin ce am scris si am cantat

Imi va ramane chipul sculptat intr-un bazalt”.

In 1947 devine membru al Academiei Romane;

G. Calinescu moare la 12 martie 1965, in Bucuresti.

George Calinescu este o personalitate plurivalenta, de formatie enciclopedica, tipul scriitorului total: critic si istoric literar, eseist si estetician, prozator si poet, dramaturg si publicist.

Opera sa este extrem de variata, de la poezie, la cea mai completa si mai complexa istorie a literaturii romane. Sunt selectate cateva domenii si titluri:

Versuri: „Lauda lucrurilor”; „Cronicile optimistului”.

Dramaturgie: „Sun sau Calea neturburata”(mit mongol); „Ludovic al XIX-lea”; „Teatru”.

Proza: „Cartea nuntii”; „Enigma Otiliei”; „Bietul Ioanide”; „Scrinul Negru”.

Critica si istorie literara: „Viata lui M. Eminescu”; „Opera lui M. Eminescu”; „Viata lui Ion Creanga”; „Istoria literaturii romane. Compendiu”; „N. Filimon”; „Gr. M. Alexandrescu”; „Ion Creanga (viata si opera)”; „V. Alecsandri”.

Studii de literatura universala: „Principii de estetica”; „Impresii asupra literaturii spaniole”; „Estetica basmului”; „Scriitori straini”.

„Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent” este o lucrare monumentala, unica in peisajul literaturii romane, conceputa initial in doua volume, devine, asa cum afirma Calinescu: „un singur volum compact ca o enciclopedie”. La 15 aprilie 1941 George Calinescu anunta finalizarea volumului, a carui tiparire are loc in luna iulie, cand, impresionat de valoarea lucrarii, Al. Rosetti ii scrie autorului: „Am volumul d-tale pe masa! () Recitesc acum ici si colo pasaje care ma incanta. Dar, de abia acum, realizez ca esti un monstru (in sens etimologic!). Atatea pagini! Atata munca! Clipe, zile, ore, ani! Ce forta! Ce facultate! Ce usurinta de a scrie! Si nicaieri oboseala, nici plictis Dar ce fel de om esti D-ta?” Lucrarea a fost intampinata cu entuziasm de toti literatii epocii si a ramas o lucrare de referinta si o autoritate critica de necontestat in zilele noastre.

Romanul are ca tema viata burgheziei bucurestene de la inceputul secolulul al XX-lea surprinsa in cateva din aspectele ei tipice, relatiile de familie, dezumanizate de goana dupa bani. Supunandu-se la obiect, autorul infatiseaza lumea detinatorilor de capital si pe aceea a arivistilor, cu o ascutita ironie critica.

Lumea romanului graviteaza in jurul singurului personaj viu cu adevarat: Otilia. Alaturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresioneaza prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o invaluie, prin farmec si delicatete.

Ca personaj, Otilia nu are o schema fixa, ea se intregeste parca din miscarea romanului, in fiecare pagina e alta, dar nu labilitatea o invaluie ci intinsele registre pe care evolueaza. Autorul insusi ii fixeaza identitatea: „Otilia este eroina mea lirica, proiectia mea in afara, o imagine lunara si feminina. Flaubertin as putea spune si eu: Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate si copilarie Eroina este tipizrea mea, fundamentala, in ipostaza feminina. Otilia este oglinda mea de argint”.

Prin Otilia, romanul capata modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fata batrana si nenumarati alti interesati doar de partea materila a oricarei relatii, ea aduce in prim plan o problematica existentialista.

Ca personaj, Otilia cea zglobie sta sub semnul dramei feminine, ea aducand in aceeasi albie de ganduri furtunoase viituri de anxietate, de neimpliniri nemarturisite, de singuratate, de zambete frante sau valuri ale unui timp ajuns la tarm.

Fata e vesnic inconjurata de admiratori si iubita de „papa Giurgiuveanu” apoi de tanarul Felix, de Pascalopol, un strain care a fost in preajma ei inca de cand era mica si ale carui sentimente nu sunt deloc lamurite. Otilia e admirata de baietii de la Universitate, invidiata de rude, curtata vulgar de Stanica, agasata de Titi, Otilia starneste oricui dorinta de a o stapani. Nimeni nu va reusi cu adevarat. Fiecare va cunoaste mai mult sau mai putin din ea, dar Otilia va ramane, cu toata evolutia ei „o enigma”.

Cititorului ii este prezentata prin intermediul lui Felix Sima, care, abia sosit in casa lui mos Costache si neprimit cum s-ar fi asteptat, da sa plece. Inainte de a-i vedea chipul, Felix ii aude vocea „cristalina”.

„– Dar, papa, e Felix!

Felix privi spre capatul scarii ca spre cer deschis.” Apoi i se deseneaza inaintea ochilor „fata, subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga la poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colorata de dantela pe umeri”.

Modul in care i se prezinta lui Felix, e simplu si direct:

„– Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare ca ai venit! zise ea volubil. Eu sunt Otilia.

Apoi, parandu-i-se ca tanarul nu reactioneaza destul de calduros, intreba, intorcand adanc fata spre el:

– Oare nu-ti pare bine?”

Otilia ii impunea lui Felix modul cum sa o trateze. „Felix ii stranse mana si avu o clipa impulsiunea de o i-o saruta, insa fata i-o trase cu mult inainte de a lua o decizie si i-o trecu pe sub bratul stang”.

Otilia e de la inceput ocrotitoare. Ea il introduce in atmosfera familiei si tot ea face prezentarile.

Otilia va urma, ca personaj, structura cunoscuta si abordata si pentru celelalte. Portretul fetei este schitat de la inceput: „fata parea sa aiba 18-19 ani. Fata maslinie cu nasul mic si ochii foarte albastrii arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela. Insa in trupul subtiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fara acea slabiciune supta si patata a Aureliei, era o mare liberate de miscari, o stapanire desavarsita de femeie”.

Otilia scapa de sub tutela autorului ei, G. Calinescu, si se defineste prin vorbe, fapte, gesturi, prin comportamentul care starneste reactii diferite in jur. Marina, servitoarea, intampina fuga fetei prin iarba cu un „Haida! A-nceput nebunia!” Felix o urmeaza si o admira tocmai pentru aceasta imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteste vazand in ea o posibila implinire, mos Costache se lasa mangaiat, iar Aglae si Aurica se intuneca de invidie. Stanica nu pierde ocazia sa exclame: „Desteapta fata!”, iar Titi, sa caute un moment cand sa strecoare o obscenitate, convins ca nu este nimic rau in asta.

Fata domina insa totul si pe toti, prin generozitate si printr-o superioritate slefuita de-a lungul generatiilor. Fara cel mai mic efort ea se ridica vizibil deasupra celorlalti.

Pentru Felix, Otilia este prietena de aceeasi varsta, o ocrotitoare. Autorul sugereaza ca intalnirea si apropierea celor doi era predestinata. Aratandu-i lui Felix cateva fotografii vechi, de familie, in care parintii lor apareau alaturi, Otilia „Nu stii ca onoratii nostri parinti aveau intentia sa ne casatoreasca? Ca la chinezi, mi se pare!” Poate in virtutea acestei situatii „Lui Felix, aparitia Otiliei ii dadu un sentiment inedit, de mult presimtit”. Relatia pare a se fi infiripat din copilarie, acum nu era decat o confirmare caci „Felix nu vazuse pe Costache Giurgiuveanu decat cu multi ani in urma, copil, si tot atunci o cunoscuse si pe Otilia care era o simpla fetita. Dar in fiecare an scria la sarbatorile consacrate si in alte cateva imprejurari unchiului Costache intreband ce mai face <<verisoara>> Otilia, iar Otilia scria <<unchiului>> Iosif, intreband ce mai face <<varul>> Felix. Tanarul fiu al doctorului si Otilia erau astfel in chip oficial intim prin corespondenta si desigur ca, daca s-ar fi intalnit n-ar fi putut decat sa continue si oral stilul familiar din scrisori”.

Fata are neintrerupte atitudini de protectie fata de trei personaje: „papa”, Pascalopol, dar mai ales fata de Felix. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din firescul sentimentelor incanta. Otilia e intruchiparea feminitatii si a gingasiei.

Abia sosit in casa „unchiului” Costache, Felix face cunostinta cu celelalte personaje prin intermediul Otiliei. Ea fixeaza, adesea cu o nota voluntara, departe de inocenta cu care ii obisnuise pe cei din jur, statutul lui Felix. Cand Costache este intrebat unde „o sa stea baiatul?” cu un ton din care se distingea clar aversiunea Aglaei pentru Felix, Otilia raspunde scurt si fara menajamente pentru sentimentele matusii, speriata de aparitia unui potontial mostenitor al averii batranului: „– La noi! explica Otilia”. „Sedea acum cu o coapsa pe marginea fotoliului batranului, jucandu-si ca o pendula piciorul, in vreme ce cu mana stanga imbratisa capul vadit multumit al aceluia”.

Fata de Leonida Pascalopol, Otilia are gesturi cu inclinatii materne: „In vreme ce Aglae reintocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta ii potrivea acul cu perla din cravata, ii scutura usor umerii, privindu-l cu o gratioasa , maternitate, mereu atarnata pe marginea scaunului”.

Protectia Otiliei fata de felix include „supravegherea” jumatate copilaroasa, jumatate materna a oricaror indeletniciri gospodaresti ce pot avea oarecare tangenta cu ea. Otilia uita la un moment dat de musafirul abia sosit, apoi se repede spre el cu gandul de a repara o greseala de neiertat:

„– Ti-e somn?

Ochii lui Felix si ora inaintata faceau intrebarea de prisos”.

Fata e sincer ingrijorata caci a uitat sa-i pregateasca o camera si, spre a rezolva problema, ii ofera pentru o noapte camera ei.

Felix este insa cel mai apropiat de ea. Intimitatea interiorului ei il fascineaza din prima noapte petrecuta in casa din strada Antim. Il impresioneaza amestecul de lucruri, intimitatea lor si mai ales diversitatea preocuparilor fetei.

Compozitia interiorului imbina elemente ce fac parte din structura psihica a personajului observat doar in cursul unei treceri in revista a decorului. Arhitectura personajului asaza alaturi moda, notele muzicale pentru pianoforte si romane frantuzesti din colectia Calmann – Lévi, „ilustrata si cartonata”. Din cateva detalii se recompune o Otilie plina de feminitate, o intelectuala rafinata si o fire sensibila la frumos.

Personajul se autocaracterizeaza in diverse randuri. Dupa ce termina de cantat o bucata muzicala, lasa mainile in poala si exclama: „Ce sentimentala sunt!”. Ii marturiseste lui Felix o vesnica tulburare interioara: „Imi vine uneori sa alerg – spuse ea lui Felix care sedea in picioare putin incurcat de rochia si nimicurile carora le slujea de curier – sa zbor. Felix – adauga ea confidential – vrei sa fugim? Hai sa fugim! Si mai inainte ca tanarul sa se dezmeticeasca, deschise usa de perete si incepu sa alerge prin curte”.

Otilia deruteaza pentru ca trece brusc de la o stare la alta. E constienta de asta: „Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”, „sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera”.

Fata apare diferit in ochii celor din jur. Fiecare intelege o parte din ea, nimeni nu o poate patrunde.

Aglae o considera o „zanatica”, o dispretuieste vizibil si o bruscheaza cu vorbe ireverentioase. Cand Titi „indrazni un gest oarecare de concupiscenta, care irita pe fata”, Aglae se revolta nu asupra baiatului, ci asupra ei: „– Nici nu a pus mana baiatul pe ea. Si daca ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Sa traiasca discret cu baietii de familie, sa-i fereasca de alte lucruri mai rele”. Drept rezultat „Otilia aparu pe usa cu coama manioasa, cu ochii incarcati de fulgere”.

Stanica, afland despre logodna Otiliei cu Pascalopol, incearca sa-l determine pe mosier sa inteleaga adevarata situatie a Otiliei, spunandu-i ca ea „e tanara neexperimentata, azi se intalneste cu un tanar, maine cu altul, o fata greseste usor. In casa lor sta un student de varsta ei, pentru care se pare ca are inclinatiuni cumnata mea Aurica a vazut lucruri decisive, dar, ca domnisoara, s-a sfiit sa va comunice, de aceea am luat eu hotararea sa va scutesc de o deceptie. Intelegeti, un om mai in varsta, chiar bogat nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouasprezece ani”.

Aurica e de parere ca „Otilia e sireata, cauta numai barbati in varsta, bogati, de aceea i se pare neexplicat cum Felix poate iesi pe strada cu o „destrabalata” ca Otilia.”

Titi ii pune lui Felix o intrebare strict confidentiala: „– Asculta tu esti bine cu Otilia spune drept se preteaza?”

Pentru Felix, Otilia este „o fata cuminte” de care se indragosteste nebuneste, dar fata de care are ezitari de a lua hotarari decisive.

Pascalopol o considera foarte frumoasa, are rabdare cu ea, dorind-o sotie si nedistingand niciodata clar ce e viril si ce e patern in dragostea lui. „E ca o randunica”.

Colegii lui Felix „care-l vazusera la brat cu ea, il batusera pe umar

– Hotule, cum ai pus mana? Este cea mai eleganta conservatorista. Nu s-atinge nimeni de ea”.

Compozitia personajului include, evident si bibliografia lui presarata intr-o discutie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tata bun Mama a mai fost casatorita inainte, si cand a luat pe papa, eu eram de cativa ani Priveste! Uite pe mama si pe tatal meu adevarat. (Si Otilia intinse lui Felix o fotografie putin rupta, in care Otilia din alte vremuri, insa cu privirile blande, in rochie cu panier si cu un mare zuluf cazut peste umar tinea de brat un barbat gras, si el cu ochii Otiliei)”.

Otilia se misca intr-o lume fixata, pentru totdeauna in tipare. Mos Costache ii pecetluieste definitiv destinul. Nu o infiaza si Otilia va fi sacrificata de familia care isi doreste atat de mult mostenirea.

Otilia trece astfel printre pagini inchizand in ea o lume, trece subtiratica si delicat imprevizibila, generoasa, un personaj suav cu un nesters zambet pe buze (zambet de amaraciune).

Intre personajele romanului „Enigma Otiliei” se numara si Felix. El este de multe ori „vocea autorului”, fiind mai tot timpul martor al evenimentelor si actor doar cand e nevoie de miscare de deplasare pentru a crea camp de actiune celorlalte personaje. Felix umbla mult, calatoreste la tara, cunoaste si ne determina astfel sa cunoastem o intreaga lume, oameni din medii diferite ce alcatuiesc armata personajelor din roman. Asadar Felix e martor si actor in acelasi timp.

Felix Sima deschide romanul prin descrierea casei, privita prin ochii sai si il incheie cu aceeasi imagine a cladirii vazuta din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune in centrul narativ al actiunii formarea personalitatii lui Felix, de aceea poate fi considerat un bildungsroman. Felix este cel care introduce cititorul intr-o lume necunoscuta, de care ia act prin imaginile reflectate, in constiinta acestui personaj.

Intriga romanului porneste in momentul cand Felix vine in casa lui mos Costache si intriga e cat se poate de simpla: baiatul o iubeste pe Otilia, fiica vitrega a lui mos Costache pe care o rasfata Pascalopol si, deci e gelos pe Pascalopol. In linii mari cam astfel ar sta lucrurile.

Romanul incepe acolo unde se sfarseste drumul lui Felix. Acesta cutreiera Bucurestiul, gaseste intr-un final casa lui Costache Giurgiuveanu si patrunde in curte. Urmarindu-si personajul in timp ce-si cauta ruda, autorul observa: „tanarul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutand acolo unde lumina slaba a felinarelor ingaduia numerele caselor. Uniforma neagra ii era stransa bine pe talie, ca un vesmant militar, iar gulerul tare si foarte inalt si sapca umflata ii dadeau aer barbatesc si elegant. Fata ii era juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca”. Baiatul are de la inceput un accentuat aer de feminitate. E dezorientat, cautand cu multa nesiguranta numerele caselor.

Elementele caracterizarii urmaresc linia clasica, pornind de la infatisarea exterioara catre interiorul sufletesc, autorul vizand o relatie stransa intre exterior si interior. El este „un tanar de vreo optsprezece ani, imbrscat in uniforma de licean „ce” intra in strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli cu un soi de valiza in mana, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindca, obosit, o trecea des dintr-o mana-ntr-alta”.

Grija constanta pentru biografia personajelor sale face pe G. Calinescu sa-i fixeze inca de la inceput, lui Felix, un fel de fisa biografica: „Se numea Felix Sima si sosise cu o ora inainte in Bucuresti venind de la Iasi, unde fusese elev in clasa a VIII-a Liceului Internat. Sfarsise liceul, trecand si examenul de capacitate si acum venea in Bucurestui la tutorele sau, Costache Giurgiuveanu”.

Tanarul e studios, s-a dedicat cartilor si lumea lui adevarata e lumea stiitei.

Primul contact cu familia Giurgiuveanu il face chiar in seara sosirii. La masa de joc se aflau aproape toate personajele ce vor evolua ulterior in roman. „In odaia inalta, incarcata de fum des si intepator de tutun” ca o „coverta de vapor pe Marea Nordului”, Felix face cunostinta cu membrii familei Tulea si cu Pascalopol. Pentru Felix, Otilia este un initiator, un intermediar intre el si ceilalti: Otilia e „amortizorul” contactului prea dur cu o realitate de cele mai multe ori ostila.

Fata de primirea ciudata, chiar ostila a batranului, primirea sincera, caldura cu care-l tradeaza Otilia il impresioneaza. De la inceput sufletul lui intreg se concentraza in directia aceasta, si pentru ca fata este atenta la tot ce face. Felix are repede inclinatia de a lua in stapanire pe Otilia, o stapanire protectoare insa.

Autorul fixeaza imediat statutul lui Felix fata de celelalte personaje, iar schema evolutiei odata fixata, personajul nu face decat sa o urmareasca, imbogatind-o cu noi fapte. Atitudinea familiei Tulea fata de el se va observa din prima scena, cea a prezentarilor.

Aglae il priveste cu austeritate, vazand in el inca un posibil pretendent la averea batranului. E increzatoare in cariera pe care baiatul se straduieste sa si-o faca. Convingerile ei pe care sa le insuseasca toata lumea sunt ca „medicina, cere an multi – urma Aglae, trantind cu ciuda o carte – , cheltuiala, intretinere. Un orfan trebuie sa-si faca acolo repede o cariera, sa nu cada pe capul altuia.

Tonul cu care fu pronuntat cuvantul „orfan” si chiar cuvantul insusi pe care nu-l mai folosise nimeni in legatura cu el, jignira profund pe Felix.

– Vai, ce spui, tanti Aglae. Felix nu cade pe capul nimanui, reprosa Otilia”.

Baiatul e complexat de situatia lui de orfan si orice aluzie ii trezeste o puternica revolta. Ceilalti vad in lipsa parintilor o infirmitate. Otilia insa il protejeaza din primele momente. Otilia devine intruparea feminitatii. Gesturile ei fata de Felix sunt un amestec de caldura si maternitate: „spre a se incredinta de supunerea tanarului, Otilia se aseza pe canapea foarte aproape de el si-i intinse cu mana, ca unui copil, una din prajituri. Intr-adevar, ii era foame. Otilia nu slabi vigilenta pana nu sfarsi prajitura, apoi i-o intinse si pe cealalta. Cu bratul stang trecut repede pe dupa bratul drept, astepta si parea foarte multumita”.

Grija ei amesteca la un loc gingasia si candoarea. „– Doamne! zise ea, nu stiu unde sa te culc. Am uitat sa spun sa-ti pregateasca o camera ”. Rezolvarea o gaseste tot ea: Felix va dormi o noapte in camera ei.

Camera Otiliei devine un taram al visului si al misterului feminin. Felix descopera fiecare detaliu cu uimire dar si cu curiozitate.

Dupa ce cunoaste, surprins preocuparile fetei pentru literatura, dupa ce studiaza in amanunt camera Otiliei, „Felix se lasa pe marginea patului, neindraznind inca sa profaneze cu somnul sau acest ascunzis feminin.”

Deja prima noapte in casa lui mos Costache sta sub semnul visului si al imaginii fetei: „Prin minte i se perindau toate intamplarile din cursul acestei seri ciudate, figura spana a batranului, scarile scartaitoare, chipurile din odaie.” „Felix se lasa in voia bratelor si se cufunda cu ele in visuri”.

Fata de cei din clanul Tulea, traind in stramtoarea unor meschinarii zilnice, Felix si Otilia sunt atrasi de felurite preocupari intelectuale. Existenta lor, a fiecaruia in parte, aproape nici nu se intersecteaza cu a celorlalti membrii ai familiei.

Sentimentul de gelozie fata de Pascalopol, mosierul tomnatic, cu o cultura aleasa, ce staruie mereu in preajma Otiliei, o gelozie inca nedefinita, dar mocnind in strafunduri, toate acestea il fac pe Felix sa-l priveasca pe domnul „gras” cu aversiune:

„– Cine era domnul gras de aseara? indrazni sa intrebe Felix.

Fata ridica o privire indignata asupra-i.

– Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, intr-adevar e cam gras – recunoscu ea ganditoare –, am sa-i spun sa slabeasca.

– Este tot un unchi? se hazarda Felix cu jumatate de gura.

– Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e prieten al lui papa.”

Mai tarziu, cand Pascalopol vine sa o ia pe Otilia la teatru, Felix urmareste indeaproape scena: „Ceea ce izbi pe Felix, care privea din chiosc, fu nu veselia volubila a Otiliei, cat satisfactia retinuta a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne.”

Otilia este pentru el „un factor feminin care-i lipsise”, „o prietena de varsta lui” si de aceea i se pare curioasa inclinatia ei pentru un om in varsta. Refugiul lui Felix este lectura. „Era placerea lui cea mare, pe care si-o satisfacea cum putea, imprumutand carti sau, candavea bani, cumparand. In odaia pe care si-o pastrase in casa de pe strada Lapusneanu, avea de pe acum o mica biblioteca”.

O alta latura a personajului este cea de liant al celor doua familii, cea a Aglaei si cea a lui mos Costache. Aglae spera o apropiere a lui Felix de Aurica, dar baiatul nu incearca nici un sentiment pentru domnisoara cu barbia ascutita.

Procesul de transformare al lui Felix in casa din strada Antim este rapid. „Cu timpul Felix se obisnui cu libertatea de care se bucura in aceasta casa, in care fiecare facea ce poftea, fara sa intrebe pe celalalt si care contrasta cu rigoarea vietii lui de pana acum si care preia caracterul sau singuratic. Totusi un simt de disciplina innascuta ferea pe Felix de excese. Libertatea ii risipise timiditatea si-i daduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legaturi familiale mai afectuase, diferenta usor compatimitoare cu care-l inconjurau toti fiindca era orfan dezvoltase firea lui ambitioasa. Astepta cu nerabdare sa se deschida Universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe munca, voia sa-si faca o cariera solida cat mai curand”.

Relatia lui Felix cu Pascalopol se contureaza prin infinitele detalii pe care autorul le asaza in schemele celor doua personaje. Felix il urmareste indeaproape pe mosier. La tara, in timp ce vizitau mosia lui Pascalopol, Otilia dechide dulapul cu pusti, iar Pascalopol „fu langa ea cuprinzandu-i bratele”. Atunci Felix „nu nota atat primejdia, cat imbratisarea lui Pascalopol”.

Sentimentele care se infiripa intre Felix si Otilia pornesc de la o apropiere fireasca intre tineri de aceeasi varsta, amandoi fara parinti. Fiecare este grijuliu cu celalalt. Otilia are atitudine materna fata de Felix. Baiatul e, la inceput, timid dar sincer, fara a fi capabil de generozitati prea mari. Otilia devine o obsesie. O darama si o construieste potrivit nevoilor sufletului sau, iar fata ii scapa de fiecare data. Modelul creat e intotdeauna inferior

originalului. „Incerca sa adoarma de-a binelea, insa, pe data ce imaginea Otiliei se amesteca si fugea, se trezea speriat si o aducea inapoi. Incepuse sa nu mai poata visa altceva si capatase adevarase insomnii care-i facuse cearcane la ochi. Ziua scria in caiete caligrafic: Iubesc pe Otilia. Cauta, recurgand chiar la disimulatii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multa spontaneitate”.

Declaratia lui de dragoste facuta intr-un moment in care echilibrul sufletesc se clatina cu desavarsire, nu are in ochii fetei efectul scontat. Chipul lui ia amploarea unei boli. Felix se hotaraste sa paraseaca pe mos Costache. Gasit de Otilia pe o banca inzapezita, fata-l mustra:

„– Si mai spui ca ma iubesti!”

„Otilia citise scrisoarea. []

Felix lasa din nou capul in jos si raspunse, sfaramat:

– Dar stii foarte bine ti-am scris nu mai pot asa.”

Nevoia de certitudine se transforma in dorinta de a stapani. Scena impleteste tonuri suave cu ironii usoare. Nematurizarea completa a lui Felix atinge in unele puncte comicul.

Felix o iubeste sincer pe Otilia, dar ezita, e labil.

Il descumpaneste comportamentul derutant al Otiliei, nu-si poate explica schimbarile bruste de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol il deznadajduieste, insa nu renunta la cariera, ba dimpotriva, esecul in dragoste il maturizeaza. Felix pastrand in amintire o iubire romantica, inaltatoare, care-i da putere, fiind un corolar al muncii sale. Lucid si rational, el intelege ca intr-o societate degradata in esentele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, casatoria devenind o afacere pentru supravietuire si nu o implinire a iubirii. Felix insusi „se casatori intr-un chip care se cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente”.

In relatiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situandu-se deasupra superficialitatii si meschinariei lumii burgheze, conducandu-se dupa un cod superior de norme etice: „sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios”.

Ambitios, asadar, invata si face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm si feroce, munceste cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut in medicina, publica un studiu de specialitate intr-o revista franceza si, cu indarjire si preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate medicala, casatorindu-se potrivit ambitiei sale. Cu fata unei personalitati politice a vremii, care-i asigura un statut social superior.

In ambianta casei din strada Antim, prezenta lui Leonida Pascalopol e un lucru straniu. Mosierul bogat si manierat e intr-o neconcordanta prea izbitoare (pentru a observa el insusi) cu Costache si rudele sale.

Privindu-l pe mosier, baiatul constata ca „era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totusi evitand impresia de exces, carnoc la fata si rumen ca un negustor, insa elegant prin finetea pielii si taietura englezeasca a mustatilor carunte. Parul rar, dar bine ales intr-o carare care mergea din mijlocul fruntii pana la ceafa, lantul greu de aur cu breloc la vesta, hainele de stofa fina, parfumul discret in care intra si o nuanta de tabac, toate acestea reparau cu desavartire, in apropiere, neajunsurile varstei si ale corpolentei”.

Caracterizarea este aparent facuta de autor, caci in realitate Pascalopol este privit de Felix, iar cititorul retine amanuntele pe care Felix, el insuti, le retinuse. Se insista de la inceput asupra chipului, iar elementele care compun intregul sunt nu rareori contraste: „rumen ca un negustor, insa elegant prin eleganta pielii”, „oarecum voluminos, totuti evitand impresia de exces”.

Dintre toate personajele, autorul insista cel mai mult asupra tinutei lui Pascalopol. Ii sunt descrise in amanuntime hainele, croiala lor, culoarea: „Pe la orele sase, o trasura cu doi cai albi, aceeasi din seara precedenta, se opri in fata portii, si din ea cobora Pascalopol, imbracat intr-un costum pepit, bine croit, cu ghete albe, cu floare la butoniera si cu canotiera pe cap”. Toate acestea alcatuiesc un contrast izbitor intre Giurgiuveanu si mosierul bogat, admirat de toata familia Tulea si escrocat uneori fara jena, ba de mos Costache, care-i „ciupea” cate o suma oarecare de bani, ba de Aglae, care se asaza la masa de joc stiind precis ca nu are bani, dar scotocindu-se fugar si nesemnificativ in punga si acceptand repede si fara complexe „imprumutul” lui Pascalopol.

Daca interiorul casei lui mos Costache este compus in perfecta concordanta cu avaritia personajului, interiorul lui Pascalopol lasa de la prima vizita a Otiliei insotita de Felix, impresia ca aici locuieste un om cu gust pentru frumos.

Interiorul i se paru lui Felix cu mult mai rafinat decat si-ar fi putut inchipui, cunoscand numai omul, asa de rezervat de conventional.

Pascalopol se tragea dintr-o familie „cu putin sange grecesc”, fusese student la Bonn, apoi in Franta, dar abandonase studiile trebuind, dupa moartea tatalui sa-si ingrijeasca mama si sa administreze mosia.

Este pasionat de muzica, stie sa cante la flaut si apreciaza cu ureche de cunoscator interpretarea bucatilor muzicale ale Otiliei.

Personajul se defineste singur: „sunt un fel de boem”.

Grija pentru biografia personajului il determina pe autor sa interpuna in momentul vizitei si scurte lamuriri pe care Pascalopol le da lui Felix si care, pentru cititor sunt rezumate de insusi creatorul personajului. Aflam astfel ca Pascalopol „se plimbase prin mai toata Europa si fusese casatorit, inainte de a-si sfarsi studiile, cu o femeie de care se despartise sau ramasese vaduv (nu spunea limpede lucrurile)”.

Preocuparile lui sunt variate. Nu ramasese rob al mosiei, ci „cultiva muzele”, citea, dar mai ales, se bucura vazandu-i pe cei tineri. Biblioteca il impresioneaza pe Felix ce privea cu „aviditate rafturile, lucru ce parea a incanta pe Pascalopol”.

Privindu-l, Felix constata „purtarile blande ale mosierului, apicureismul lui de om cult”. Era evident pentru Felix si pentru toti ai casei ca Pascalopol nu cultiva relatia cu batranul Giurgiuveanu decat pentru a fi aproape de Otilia.

Pentru Felix, Pascalopol e un rival, gelozia baiatului luand uneori forme ciudate, pentru Otilia este „un barbat <<chic>> si <<singur>> pe care-l compatimeste sincer”. „Un om pe lume” care-i place fiindca „e asa bun”. Tot ea adauga: „E de o rabdare nemaipomenita. E politicos cu tanti Aglae si cu toti, numai ca sa aiba sentimentul ca se afla intr-o familie. Nu are pe nimeni.”

Leonida Pascalopol se considera un om ratat si vrea sa se faca util celor care au nevoie de el.

Traieste in preajma Otiliei, pe care o cunoaste de cand era mica si-i satisface toate dorintele si capriciile, fiind un adevarat tata pentru „orfana”.

Sentimentele lui Pascalopol pentru Otilia sunt nelamurite; el oscileaza intre patern si viril si-i marturiseste lui Felix: „ un dezamagit ca mine e un om fara pretentii. Eu nu i-am cerut niciodata nimic domnisoarei Otilia si n-am stat ca sa disting ce e patern si ce e viril in dragostea mea”.

Mosierul se considera unul dintre „parintii” Otiliei: „Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiica”.

Otilia il vede ca pe un „om de lume”, un „barbat sic si singur, saracul”.

Cu timpul, sentimentele lui paterne se schimba, nutrind acum sentimente de iubire pentrun tanara fermecatoare, „ca o randunica”.

Fiind singur si bogat, neavand familie, Pascalopol are „nevoie de domnisoara Otilia, ea e micul meu vitiu sentimental”, acceptand, daca ar fi nevoie si statutul de parinte: „Daca nu pot fi un amnt, raman intotdeauna un nepretuit prieten si parinte”. Dornic de a avea o familie, el vine aproape in fiecare seara in casa din strada Antim, joaca si pierde la carti in favoarea lui moa Costache, aduce delicatese pentru cina, rabda cu distinctie rautatile Aglaei si flirturile grotesti ale Auricai, ii plateste lui Felix taxele la Univeristate, fara ca acesta sa stie.

Discret si delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci si unul moral, simtind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsa asupra ei cu noblete si eleganta.

Cu aceeasi noblete sufleteasca, atunci cand isi da seama, dupa cativa ani de casatorie, ca nu mai este potrivit pentru Otilia, ii reda acesteia libertatea, ca ea sa poata deveni „nevasta unui conte, asa ceva”, dintr-un profund sentiment „de umanitate s-o las sa-si petreaca libera anii cei mai frumosi”.

Barbatul, e protectorul tinerilor. Felix simte aversiunea pentru el, dar luandu-i apararea in momentul in care Aglae il condamna pentru ca si-a ales meseria de doctor. Pascalopol intervine „cu voce mangaietoare”: „Un doctor bun, muncitor, castiga foarte bine azi”.

Vocea adauga nuante noi portretului personajului.

In realitate, distinsul domn si-a oferit un scurt ragaz de fericire intre doua deziluzii: o tinerete bogata, trecuta definitiv, insa si o batranete tot mai sigura si deprimanta.

Mostenirea ofera ocazia unei profunde analiza psihologice. Cum aceasta mostenire devine centrul demersului narativ, Costache Giurgiuveanu, la randul sau, posesorul banilor ravniti de propria familie, se contureaza ca personaj principal.

Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului pentru ca, direct sau indirect, el hotaraste destinele celorlalte personaje care se contureaza in jurul averii sale in goana dupa mostenire.

E tipul avarului, inscriindu-se in descendenta lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Molière, dar se distanteaza de acestea prin incercarea de asi depasi conditia. George calinescu isi apara personajul, negand inscrierea lui in sirul avarilor, aducand ca argument faptul ca Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sincera pentru Otilia, chiar daca nu reuseste sa si-o materializeze.

Costache are o varsta inaintata, dar spera sa poata trai mult. Este un insetat de bani, si de viata. Are multa afectiune pentru Otilia, dar practic nu intreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul si nici pentru a o infia.

Autorul ii lamureste biografia lui mos Costache printr-o abundenta de detalii. Aceasta biografie se impleteste cu cea a familiei Tulea, dar si cu cea a familiei lui Felix Sima. „Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sange. Singura lui sora, sotie a lui Costache Giurgiuveanu (cel cautat), murise si ea de mult. Vaduv el insusi de vreo zece ani, doctorul isi tinuse baiatul mai mult in pensionate si internate. Dupa o lunga boala plictisitoare, se stinge si el cu satisfactia ca copilul e mare si cu viitorul oarecum asigurat. In afara de un oarecare depozit de bani, doctorul lasa lui Felix o casa cam veche, dar indicat ca tutore „unchiul Costache”, cumnatu-sau. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix in raporturile cu scoala, platea taxele, semna in calitate de corespondent, iar Felix, la randul sau ii trimitea stiri despre el.”

Asadar, in casa „unchiului” Costache vine Felix intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909; o casa din strada Antim, unul dintre imobilele pe care le poseda batranul si de pe urma carora dispunea de mari sume de bani, rezultate din chirii.

Prezentarea lui Costache se face tot prin prisma lui Felix. Vedem ceea ce, sosit aici, se vede el insusi. Portretul fix fixeaza deja unele trasaturi ale personajului: „Capul ii era atins de o calvitie totala, si fata parea aproape spana, si, din cauza aceasta, numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os.” Omul e capabil sa zambeasca, dar lui Felix zambetul si infatisarea batranului ii trezesc imaginea unei bufnite. Balbaiala lui mos Costache e unul dintre primele lucruri pe care le observa Felix la batran. Intrebat daca aici sade domnul Costache Giurgiuveanu, acesta raspunde:

„– Nu - nu - nu stiu nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc”. Baiatul se mira nespus si „iesi ametit pe usa gotica si apoi pe poarta ruginita trecu prin fata muscalului, care sforaia mereu, si porni dezorientat inainte.”

Inca de la inceputul romanului, aparitia sa este bizara, deconcertandu-l pe Felix atunci cand ii spune: „nu-nu sta nimeni, aici”, raspuns de domeniul absurdului. Felix isi imaginase ca tutorele sau e un om masiv, „de o greutate extraordinara”, avand in vedere ca stia despre el ca este bogat, detine mai multe imobile, ii fusese lasat in grija, argumente pentru a-si inchipui ca giurgiuveanu are forta. Insa ii apare in fata un om mititel, putin adus pe sapte, cu o chelie de portelan, cu fata spana, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar si moale.

Aspectul exterior si interior al casei paraginite, aflate aproape in ruina, trimite – cu toate detaliile descriptive – catre avaritia personajului, dar si catre un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerand „intentia de a executa grandiosul clasic in materiale nepotrivite”. Ca orice avar, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, un potential atentat la averea sa.

Nedumerit de primirea ce i se, incurcat de imagini care, in mintea lui, nu se legau, Felix este gata sa paraseasca imobilul. Totui, o aparitie noua, o fata subtirica il opreste. Reactia batranului se schimba dintr-o data si Felix este poftit inauntru.

Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, intamplari, discutii la care ia parte, vorbe surprinse in treacat si gesturi care-l definesc si-l fac tot mai viu. De exemplu, neacceptand ideea unei servitoare, caci aceasta ar insemna un sacrificiu banesc, mos Costache o tine pe Marina, femeie celibatara, slaba de minte, dar oarecum ruda, in schimbul serviciilor facute. Singura slabiciune a batranului acestuia ciudat este Otilia, fiica vitrega. Fata exercita asupra lui o mare influenta. Otilia realizeaza un adevarat tampon intre el si ceilalti, atenuand atat cat este posibil rautatile pe care le provoaca avaritia batranului. Ea e convinsa ca „papa e un om bun, insa are si ciudateniile lui. Trebuie sa fii ingaduitor”, il sfatuieste ea pe Felix.

Ceea ce numeste Otilia „ciudatenii” sunt in realitate fapte dezvaluind tipologia avarului, gata sa fixeze dimensiunile obiectelor si chiar ale oamenilor, dupa dimensiunile castigului ce-l poate obtine prin ei. Pascalopol ii este apropiat, dar daca-l poate insela fie si cu o suma mica de bani, profitand de neatentia lui, Giurgiuveanu este multumit.

Felix este nepotul lui si are o sursa importanta de bani, dar si lui Felix ii micsoreaza venitul prin nenumarate potlogarii, incepand de la ciupeala zilnica a vreunei piese de cinci lei, sub pretextul ca „M-m-mai da-mi cinci lei. N-am acum la indemana, sunt cam stramtorat” pana la descoperirea uluitoare pentru Felix, a unui „pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoara rosie. In chip de caiet, si cu titlu care-l izbi cu toata graba lui, intrucat gasise acolo numele sau. Scoase caietul si citi pe coperta



Cont de cheltuieli

Ce-am facut pentru minorul Felix Sima”.

De aici, Felix afla ca i s-ar fi „dat in mana pentru teatru 20”, „cumparat instrumente chirurg 10”, „adus doctor fiind bolnav 30”, „haine, rufarie, 120”, „dat bani nevoi tineresti 200” si altele. Ceea ce-l izbeste si mai tare este ca tot in contul lui batranul trecuse si „materile pentru constructie 2142”, deci ca isi construia o casa din venitul lui. Fire dezinteresata in privinta banilor, Felix „deveni matur prin experienta, gasise ca era rusinos si primejdios ca altcineva sa stie cat venit are si cum il fura batranul” si ascunde caietul.

S-ar parea ca iubirea sincera pentru Otilia umanizeaza personajul, in realitatea insa ezitarile cu care acopera il impiedica sa duca la bun sfarsit. Batranul nu accepta ideea nici unei schimbari, starea lui dominanta este voit imuabila: intr-un singur sens pot evolua lucrurile: averea trebuie sa creasca, prin orice mijloc.

Actele de generozitate, destul de rare de altfel, cu care il invaluie pe Felix si pe Otilia sunt neconvingatoare. Stie ca singura cale de a-i oferi fetei un echilibru este adoptiunea sau macar intocmirea unui testament in favoarea ei. Nu o face si abia dupa primul atac al bolii, speriat de insistenta cu care rudele ii cauta banii, mos Costache intentioneaza sa treaca o suma de bani pe numele fetei.

Otilia, suferind mult de pe urma nedreptatilor la care este supusa, ii marturiseste lui Felix: „Dar papa ma iubeste, si apoi e indatorat sa aiba grija de mine fiindca mama i-a dat o multime de bani fara nici un act, pe care papa i-a varat in afacerile lui Daca nu murea pe neasteptate mama, ar fi fost altfel Papa voia sa ma adopteze Si acum ar voi, nu-l lasa tanti Aglae In sfarsit, mizerii care cred ca-ti sunt indiferente.”

Batranul Costache se deplaseaza in campul sau de actiune pe spatii largi. Avaritia lui se manifesta incepand de la privatiuni personale (imbracaminte, hrana, interdictia de a fi chemat doctorul pentru consult, chiar si in caz de boala) pana la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i construi Otiliei o casa, dupa un plan arhitectural intocmit de el.

Pentru mos Costache banul reprezinta un scop in sine, el fiind reprezentativ ca personaj, pentru tipul burghezului avar. Orice se poate transforma in afacere: imobilele pot fi inchiriate studentilor, iar cand acestia nu au bani pentru a plati chiriile, le pot fi confiscate bunuri care apoi sunt comercializate, localurile sunt inchiriate pentru nunti, cursurile universitare se vand si se cumpara printr-o retea speciala a lui mos Costache, la fel seringile, instrumentele medicale si orice altceva. Felix detinea multe informatii de la un coleg. „Colegul il informa ca sedea intr-o casa de raport cu cateva caturi, foarte moderna, insa cu apartamente mici, pe care proprietarul le inchiria la studenti, la intelectuali tineri in concubinaj, scotand astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, in schimb se acoperea printr-o polita scadenta la data exigibilitatii ei. In caz de neplata, preschimba polita, sporindu-i cifra, sau o protesta, dand afara pe chirias. In genere insa ingaduia pe toti cu multa bonomie fiindca prin sistemul politelor si al intarzierilor, chiria, mica in teorie, se dubla; platita anticipat, chiria de pilda, era patruzeci de lei lunar, polita era de optzeci de lei, la intarzieri cu preschimbari se adauga dobanda. Cand tanarul chirias se incurca, mos Costache nu devenea brutal. Arunca ochii prin casa, ajuta memoria debitorului si cerea, bunaoara, daca era student in medicina (pe acestia ii prefera), tratate de medicina, cursuri, articole de obicei scumpe”. Deci, totul se transforma in bani. Bancile nu-i ofera garantie pentru a-si pastra averea si batranul prefera sa pastreze banii in casa.

Daca vreodata a existat un sambure luminos in ochii lui mos Costache, numai Otilia a reusit sa fie sursa acestei trecatoare raze de bunatate. Batranul o iubeste sincer, dar, de teama oricarei schimbari, de teama familiei de alaturi, nu intreprinde nimic. In momentul in care primeste o scrisoare anonima, defaimatoare la adresa fetei, personajul are o reactie sincer disperata, voind ca Otilia sa nu stie nimic din rautatiile ce se spun despre ea. „Daca cineva ar fi palmuit pe mos Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decat de aceasta banala anonima. Se ingalbeni si fruntea i se acoperi de sudori reci. Incepu sa se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fara inteles. Arunca scrisoarea, o ridica din nou si o citi iar, intorcand-o pe toate partile. [] O frica nebuna il cuprinse. [] scrisoarea i se parea un document teribil,de o autenticitate indiscutabila”. Scrisoarea era in realitate o anonima intocmita de Stanica, dupa toate aparentele, un „document” care-l avertiza pe mos Costache ca, daca o va infia pe Otilia, lumea va considera ca intre el si fata s-au petrecut fapte reprobabile si ca dorea astfel sa o faca mostenitoarea averii lui, ca sa scape de rusine.

Si totusi nimic nu-l poate urni din starea lui de inertie, nici macar acest soc. Simte parca nevoia sa fie generos, dar totul se frange in fata patimii pentru bani.

„– Otilica – starui Costache, vesel – ce-ai vrea sa-ti cumpere taticu, hai, o rochie frumoasa, o palarie? Vrei sa-ti dau o suta de franci?

– Da-mi, papa, daca vrei tu, raspunse Otilia, mai mult curioasa decat vesela.

Costache, varand mana in buzunarul de la piept al hainei si-o tinu acolo indefinit.

– Fetito, n-ar fi mai bine sa te duci intai sa vezi ce-ti place? Iti alegi, si pe urma iti dau cat vrei.

Otilia il lua de brat si-l scoase din salon.

– Cum vrei tu, papa!

– Otilica – reveni Costache, ajuns in sufragerie, asupra ideii – tu fixeaza-te asupra lucrului si spune sa ti-l opreasca. Daca ai, plateste tu, si pe urma te despagubesc eu. Stii, pana la sfarsitul lunii nu sunt prea inlesnit.”

In fata banilor, dragostea pentru Otilia paleste. Incercand sa-si depaseasca limitele,           sa-si domine automatismele, mos Costache se loveste de tiparele avaritiei sale ca de cele mai dure bariere. Personajul se indreapta acum spre tragic. De fapt, constructia personajului, minutios elaborata acopera un registru larg de la comic si tragic. Latura comica este mult exploatata in cursul atacurilor bolii si legata, mai intai de vestimentatia personajului.

Pe la sfarsitul lui septembrie, batranul are un atac urmat de o usoara paralizie. Dus in salon, mos Costache este debracat aproape cu forta de Aglae si de Otilia care „se repezi sa-i scoata ghetele de gumilastic, uscate si incovoiate de vechime, ca niste iminei turcesti. Picioarele lui mos Costache aparura infasurate in niste ciorapi de lana, de o grosime fabuloasa. Degetele mari taiasara cu unghia valurile si iesisera ca doua ghemuri de ceara. In alte imprejurari Otilia ar fi ras, dar acum nu vedea si nu auzea nimic, nimic. Dupa surtuc, Aglae ii trase pantalonii, de la capatul de jos, cum ai scutura un sac, si batranul aparu in niste nadragi largi de stamba colorata, legati jos, in lipsa sireturilor rupte, cu bucati de sfoara”.

Prima vorba pe care o rosteste este:

„– Che che

– Cheile? intelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, si-i intinse un inel incarcat cu chei, cazut jos de-a lungul pantalonilor, dar tinut inca de mijloc printr-o curea.

Batranul puse mana avid pe ele, le vara greu sub perna, facand sfortari de a inlatura ajutorul altuia, apoi, ca si cand misiunea ar fi fost indeplinita, se lasa in voia gemetelor si somnolentei.”

De chei nu se desparte nici in prezenta familiei Tulea, venita rapid din casa de alaturi. Doar Felix are ingaduinta sa-i aduca o cutie in care tinea banii, iar batranul cauta indelung in cutia zornaitoare „cu mana tremuranda”, „gasi o moneda de cinci lei, o lasa repede din mana si scoase o bancuta pe care o intinse.”

In tot timpul atacului, cheile si cutia cu bani sunt singura lui grija si nu se simte reconfortat decat stiindu-le langa el. Cand doctorul Stratulat, adus de Pascalopol, il consulta si-i recomanda autoritar ca sa mearga in pat „Felix si Stanica apucandu-l de spate si de picioare, ca pe un copil mic, il luara pe sus, si atunci se vazu ca batranul, cu nadragi de stamba si cu patura pe umeri ca o mantie regala, tinea strans la subsuara cutia de tinichea cu bani, iar ca un clopotel, inelul cu chei. Stratulat rase, fara sa vrea pe sub mustati.”

Comicul personajului atinge punctul maxim intr-o scena petrecuta a doua zi, in timp ce familia Tulea venea cu speranta sa-l vada atins din nou de vreun atac. „Stanica il gasi stand foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub brat si cu cheile intr-o alta mana. Atmosfera era infecta, patul tot era presarat cu glomotoace de mustar ud.”

Banii, ravnitii bani de toti membrii familiei Tulea, stau sub salteaua din sufragerie, inveliti in jurnale vechi si legati cu sfoara. Moartea ii va veni tot de la bani. Stanica afla ascunzatoarea lor si-i fura chiar sub privirile disperate ale batranului care cade „la pamant”. Patima fusese pentru el devoranta.

Gesturile personajului pot sa-l caracterizeze si ele. Autorul urmareste fiecare miscare cu atentie. Nici un detaliu nu este plasat in locul sau fara legatura cu restul textului. De exemplu, fabricarea tigarilor de foi noduroase ofera ocazia unei analize minutioase a gesturilor lui mos Costache. Politetea lui e servila, iar mainile au o continua miscare.

Orice se leaga de bani declanseaza o balbaiala ciudata:

„– A-a-a ai bani? il intreaba el pe Felix.

Cand baiatul scoase banii, batranul „ocheste” pormoneul apoi adauga umil;

– M-m-mai da-mi cinci lei.”

Prins de Otilia in mometul in care ii cere bani lui Felix „batranul lasa ochii in jos, gudurandu-se”, apoi, „frecandu-si mainile batranul o lua marunt pe scara in jos”.

La masa Costache are aceleasi gesturi care-i tradeaza avaritia. „Batranul manca cu mare lacomie, varand capul in farfurie, in vreme ce Otilia gusta cu indiferenta.” Fata de faptele lui, de exemplu, fata de multumirea cu care relateaza cum Pascalopol i-a dat din greseala mai mult „cu o suta de franci”, Otilia are reactii clare: „devenise palida si scapase furculita pe masa”.

Moartea lui Costache Giurgiuveanu nu survine natural, ci de pe urma unui soc, de aceea sfarsitul are valoare de simbol.

Aglae Tulea „baba absoluta, fara cusur in rau”, asa cum o caracterizeaza
Weissman, este sora lui mos Costache, sotia lui Simion Tulea si mama a trei copii: Olimpia, Aurica si Titi.

Odata aparut in scena, personajul se misca intr-o liniaritate totala. De la inceput la sfarsit Aglae starneste doar dezgust. Se prezinta cititorului prin intermediul lui Felix, care o observa cu atentie: „Otilia opri pe Felix in fata femeii mai mature. Era o doamna cam de aceeasi varsta cu Pascalopol, cu parul negru pieptanat bine intr-o coafura japoneza. Fata era galbicioasa, gura si buzele subtiri, acre, nasul incovoiat si acut, obrajii brazdati de cateva cute mari, acuzand o slabire brusca. Ochii erau bulbucati ca si aceia ai batranului, cu care semana putin, si avea de altfel aceeasi miscare moale a pleoapelor. Era imbracata cu bluza de matase neagra cu numeroase cerculete, stransa la gat cu o mare agrafa de os si sugrumata la mijloc cu un cordon de piele in care se vedea prinsa de un lantisor urechea unui cesulet de aur”.

Acelasi personaj, Otilia face prezentarile:

„– E tanti Aglae, sora lui papa, explica Otilia lui Felix, vazandu-l cam nedumerit.

– De unde sa ma cunoasca? intreba Aglae. Cand a murit ma-sa, era numai atat. De atuncea nu l-am mai vazut.”

Prima impresie urata pe care o provoaca lui Felix se leaga de limbajul ei, ce caracterizeaza perfect femeia crescuta la mahala si educata la periferia orasului.

Prezenta continua a Aglaei in casa lui mos Costache e motivata, la prima vedere, de gradul de rudenie si de pozitia casei, familiei Tulea, aflata in imediata vecinatate a casei Giurgiuveanu, dar mai ales, de dorinta apriga, chiar nestapanita, a femeii de a pune mana pe averea batranului. Ea este convinsa ca numai banii pot aduce stabilitatea unei familii si-i doreste cu atata putere incat tot restul se estompeaza, cu exceptia copiilor! Aglae incarneaza

chipul mamei devorate de rautate si invidie fata de copiii altora, deformata in chip grotesc de un sentiment care ar fi trebuit sa o faca sa devina nobila.

E atata cheltuiala in a o inlatura pe Otilia, vesnica rivala (din perspectiva ei) pentru maruntisul Auricai, incat personajul depaseste repede, si inca de la inceputul drumului narativ limitele normalului. Aglae e uscata de rautate, aproape nici nu o poti inchipui tanara, la inceputul casatoriei ei cu Simion. Personajul se misca intr-un timp inert si de aceea nici nu evolueaza, se plimba doar pe o traiectorie rectilinie, definitiv trasata.

Gesturile cu care il intampina pe Felix tind sa stabileasca repede relatia. Felix este tratat cu superioritatea izvorata doar din ura fata de inca un eventual pretendent de mostenire, de aceea „demnitatea” cu care isi ridica mana spre a-i fi sarutata se potriveste prea putin cu acel „hm!” „artagos” rostit „cu un glas ragusit, insa forte. Esti flacau in lege!” Afland ca Felix va intra la Universitate, Aglae se mira sumbru. „Felix va cunoaste curand impunsaturile matusii, pe toti deodata ii improsca cu venin:

– Asa?! se mira Aglae. N-am stiut: faci azil de orfani. [] faceti pensiune, continua implacabil Aglae. O sa aiba Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol? []

– Asa esti dumneata, cocoana Aglae, malitioasa”.

Este intruchiparea raului, malignitatea.

Pascalopol o considera „malitiosa”, in realitate Aglae e numai venin, si mai ales asupra Otiliei ii place sa-l verse. Fata incurca planurile ei din mai multe puncte de vedere.

Privirile lui Felix, fixate asupra Aglaei, in momentul in care Pascalopol ii ofera Otiliei un inel cu safire, descopera ca „prin ochii Aglaei si ai Aurichii trecura fulgere”.

Aglae conduce peste tot. In propria casa il sine din scurt pe Simion, face si desface casatoriile copiilor, intoarce totul dupa bunul ei plac. La intoarcerea Olimpiei, Aglae

simuleaza supararea, in realitate e satisfacuta ca fata ei are un sot avocat:

„Aglae si Aurica intoarsera capul simuland surpriza.

– Olimpia! Tu esti? exclama Aglae cu o solicitudine in care voia sa puna totusi o usoara urma de suparare. Olimpia se lasa sarutata de Aglae pe amandoi obrajii, in vreme ce mana acesteia era sarutata cu un respect afectat de Stanica”.

Motivul acestei raceli al relatiilor ii este explicat lui Felix de Otilia:

„Aceasta-i povesti ca totul era o idee absurda a lui Simion fara nici un temei, pe care o striga cand era in toane rele, ca batranul avea o casa a lui nu prea mare, pe care Aglae voia sa i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimtea nevrand sa ramana fara nimic. Aglae ii confisca pensia si orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi parut ca rezistenta batranului e un resentiment fata de tutela Aglaei”.

Aversiunea Aglaei fata de Otilia e marturisita direct. Fata i se pare o „zanatica” si-i recomanda fatis lui Pascalopol sa-si caute de nevasta o fata cuminte si asezata, sugerand vizibil un portret asemanator cu cel al propriei fiice. Neavand nici o inclinatie, nici o preocupare, nici macar toleranta pentru inclinatia artistica a Otiliei, muzica pianului o agaseaza:

„Aglae insa dadu dovezi de impacienta, ca si cand o musca ar fi suparat-o. In sfarsit izbucni trantind o carte:

– Grozav de agasant pianul asta! (Apoi strigand): Otilio! da-l incolo de pian, stii ca ma enerveaza! (Mai incet catre ceilalti): Ori stii sa canti, ori nu. Pianul cere talent Didina canta bine!”

Otilia ii cunoaste aversiunea. Suparata, ascunsa de ceilalti, Otilia ii marturiseste lui Felix: „– Nu stii ce vipera este tanti Aglae asta! Uf!”

In razboiul de cuvinte pe care-l provoaca adeseori Aglae, Pascalopol intervine ba de partea Otiliei, ba a lui Felix si sagetiile ei veninoase se opresc adesea in el.

Titi, cel mai mic dintre copii, are o situatie grava la invatatura. Aglae il solicita pe Felix pentru a da ajutor baiatului, in realitate sperand o apropiere intre baiat si Aurica. Vazand ca lucrurile nu merg intr-o astfel de directie, ea trage concluzia ca „cine citeste mult se scranteste” si intrerupe lectiile.

Toti copii ei sunt departe de a fi normali. Aglae e grijulie cu fiecare dintre ei, dar dominatia ei le-a sfaramat definitiv personalitatea.

„Atrasa de zgomot, Aglae veni si, informata de Felix, irupse zgomotoasa in odaie.

– Iar ai hemoragie, draguta – se vaieta ea –, sa-ti dau vata.

Scotocind prin casa, veni cu-n tampon mare de vata, pe care-l vara in nara lui Titi, punandu-i in acelasi timp o mana pe frunte.

– Asta e numai din pricina oboselii, bombani ea. Mai da-o in plata Domnului de carte ca n-am sa te fac filozof”.

Greseste profund in metodele de educatie, pe Titi il trimite sa se legene ca sa se linisteasca, amplificandu-i astfel boala psihica, iar pe Aurica o indeamna sa-si gaseasca un barbat si sa se marite, iubirea neintrand in calculele sale. Pe sotul ei, desi bolnav, il dispretuieste, il ignora si il abandoneaza intr-un ospiciu, fiind total lipsita de sentimente umane.

Aglae e prezenta in casa lui mos Costache si cu speranta ca, daca moartea batranului ar surveni la un moment dat ea sa se afle cat mai pe aproape. Spre a obtine mostenirea, femeia e in stare de orice, e de acord sa declare chiar ca fratele ei e nebun:

„Te duci dumneata, ca sora, sa declari ca fratele dumitale e nebun?

– Ma duc! zise furioasa.[]

– Nu mai ramane alta solutie decat sa te iei bine cu el si mai ales cu Otilia!

– Eu cu Otilia? Niciodata!”

Discutia aceasta dintre Stanica si Aglae lamureste multe laturi ale personajului. Este pentru prima data cand femeia marturiseste deschis avesiunea ei pentru Otilia.

Scena ce-a urmat atacului din septembrie al lui mos Costache intregeste portretul personajului ce capatase „fizionomia aspra a unui capitan de vapor care comanda in timp de naufragiu:

– Aurica – striga ea – vino repede, ca i-a venit rau lui Costache! Cheama-l si pe Titi. Treceti dincolo, sa nu fure vreunul ceva. Marino! tu alearga iute la Stanica sa vie si el si Otilia si sa aduca doctorul pe care-l stie el. Ah! tocmai acum l-a gasit si pe Costache. Sunt sfarsita. N-am pus nimic in gura de azi-dimineata.”

Ajunsi in casa lui mos Costache, Aglae i se adreseaza arogant:

„– Ce-i cu tine, Costache? intreba mai mult arogant decat comiserativ Aglae. Te-a pus dracu sa cari caramida, sa faci casa, parca n-aveai casa. Asa e cand te iei dupa copii!”

Personajul aluneca nu o data spre comic. Dorind sa intre cat mai repede in stapanirea averii, sau macar a unei parti a ei, intre Aglae si mos Costache se isca o adevarata lupta. Sub pretextul ca vrea sa cumpere medicamente, ea incearca sa-i ia cheile, iar batranul „holba ochii si-si musca buzele, fara sunet. Cu mana stranse si mai tare cheile. Aglae intinse mana si dadu sa i le apuce.”

Asediul casei batranului era condus tot de ea: „Lua comanda casei, ajutandu-se de Marina, propria lui servitoare[] Stanica vru neaparat sa doarma in salonul cu scrinul, Aglae in sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemnta sa se culce la intrare, pe prag. Astfel, dupa terminarea mesei care dura foarte mult, toata casa fu ocupata militareste de cele sapte

persoane (Stanica, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea) incat nici o miscare nu era cu putinta fara trecere prin odaia cuiva”.

Zgarcita si rapace, invidioasa si plina de ura, ea sfarseste prin a mosteni o casa ruinata si darapanata, fiind inselata de Stanica si de Costache, cazand ea insasi in tesatura propriilor intrigi.

In realitate, truda femeii se risipeste aproape toata. Autoritara, anihileaza personalitatea copiilor ei, pe care nu-i intelege si care esueaza lamentabil: Olimpia va fi parasita de Stanica, Titi se va insura, dar familia va hotari daca sa ramana sau nu insurat, iar Aurica se usuca pe zi ce trece.

Pe o imaginara scara a evolutiei in timp a unui tip anume de personaj, s-ar parea ca Aurica este imaginea Aglaei in tinerete, sau altfel spus, Aglae este o batrana, o baba rea pana la monstruozitate.

Aurica este fiica cea mica a Aglaei, in antiteza cu feminitatea si delicatetea Otiliei, supusa de la inceput si pana la sfarsit unui automatism psihologic, si intreaga ei miscare in roman se petrece intre coordonatele stramte ale familiei Tulea, ale casei lui mos Costache, miscare monotona, intrerupta doar, la un moment dat, de „turneele de pe calea Victoriei”.

Personajul este prezentat de Felix, astfel avand si noi, cititorii, ocazia sa-l cunoastem. Primele imagini ale fetei ne sunt comunicate de Felix:

„Felix privi sfios la aceea pe care o chema Aurica. Era o fata cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenti ca si ai Aglaei, cu fata prelunga, sfarsind printr-o barbie ca un ac, cu tample mari incercuite de doua siruri de cozi impletite. [] La apropierea lui Felix ridica ochii fixand cu avida curiozitate pe tanar si intinzandu-i o mana arcuita.”

Aurica e obsedata de neimplinirea ei in plan sentimental, caci considera drept unic scop al existentei – casatoria. Aglae si Aurica sunt construite din acelasi aluat, Otilia si Aurica insa apar ca cel mai perfect contrast. Cunoscand-o bine si pe Aurica, Otilia il previne pe Felix:

„– Sa te feresti de ea, ca umbla sa se marite si se indragosteste de cine-i iese-n cale!”

Aurica o uraste cu mult mai mare intensitate pe Otilia decat mama ei. Este relevata pe deplin superioritatea pe care Aurica si-o abordeaza fata de Otilia, condamnata parca la toate esecurile din lume pentru ca e „fata fara parinti”. Ura ii intuneca judecata in asemenea grad, incat se lanseaza in aprecieri defaimatoare, debiteaza invective, devenind nesuferita si artagoasa.

Din arsenalul armelor de atac indreptate asupra oricarui barbat, face parte si compozitia tinutei, prin care Aurica spera sa convinga pe toata lumea de nenumaratele ei calitati. Aurica „arata fata de Felix din ce in ce mai multa familiaritate. In fiecare zi dupa orele cinci, Aurica se imbraca pretentios in bluze albe si foi negre, minutios plisate, si se pudra pe fata in chip batator la ochi, carminandu-si prea tare pometii slabi ai obrajilor, ceea ce in acea epoca se socotea inca scandalos.” Mergea pe Calea Victoriei strabatand acelasi itinerar cu speranta de a avea o aventura, care insa intarziase sa se intample. „De la stadiul apatic, personajul trece dintr-o data la o atitudine de adevarat atac al barbatilor, vulgaritatea nemaifiind in nici un fel acoperita”.

Personajul traieste pe treapta cea mai de jos a umanului, foarte aproape de campul instinctualitatii. Lumii ii ingaduie o singura latura, cea erotica. „Aurica avea despre barbati o conceptie misitca, in care si impertinentele deveneau calitati. Simpla prezenta a unui barbat, mai cu seama tanar si necasatorit o emotiona”.

„A fi acostata de un individ mai bine imbracat pe drum nu i se parea necuviincios. Nu raspundea, fireste, dar iutea pasii, cu o surpriza pe fata, in asteptarea unei asiduitati mai flagrante”.

Unica preocupare era casatoria si „vorbea despre casatorie cu un interes tehnic, ca si cand ar fi fost unicul scop serios in viata. O casatorie, oricat de banala i se parea pentru o fata un noroc”.

Ura Auricai fata de Otilia crestea mereu, pe masura ce descoperea ca Otilia este apreciata de toti cei ce o cunosc. „Ce-o fi vazand Pascalopol la Otilia?” Momentul in care reuseste sa-l intalneasca pe Felix pe Calea Victoriei si sa se plimbe cu el la brat o umple de satisfactie.

Dupa cateva incercari de cucerire a lui Felix, Aurica, neputincioasa, incearca cu disperare o ultima solutie, dorind sa-l constranga pe Felix sa o ia de nevasta. Rautatea Auricai nu are margini. Ea cere ajutor in numele onoarei patate: „s-a plans lui mos Costache ca el, Felix, n-a fost cavaler cu ea, ca ia dat bratul in vazul tuturor pe strada si a intrat de atatea ori in odaia ei, inducand-o in eroare ca ar avea intentii serioase”.

Otilia vede in Aurica un adevarat reper al raului si al birfei.

Personajul penduleaza constant intre comic si grotesc. Isi doreste cu o ardoare de neexplicat pianul Otiliei, desi nu stie sa cante, dar e convinsa ca o fata fara pian in casa nu se poate marita usor.

In final Aurica nu-si va vedea realizat unicul ei vis. Uratenia sufletului se converteste mereu in uratenia trupului.

Stanica Ratiu este personaj care se agita mult, care vorbeste mult si care, prin faptele sale, prin gandurile exprimate se inscrie in lungul sir al arivistilor. Isi gaseste filatiuni cu Dinu Paturica, cu Tanase Scatiu si cu Lica Trubadurul. Dar este, in acelasi timp si tipul demagogului, alaturi de Nae Catavencu al lui I. L. Caragiale.

Parvenitismul lui este de o factura noua, asa cum si societatea in care evolueaza este cu totul diferita de cea din secolul trecut, traind intr-o lume unde „Zeul la care se inchina toti este banul” (Balzac).

Stanica Ratiu este sotul Olimpiei, fiica mai mare a Aglaei, sora lui Costache Giurgiuveanu. Este avocat, dar fara clienti si este dornic de a se imbogati. Ca si pentru Aglae, pentru Stanica banii reprezinta totul. Casatoria lui cu Olimpia nu are loc, pentru ca Simion, tatal Olimpiei, nu vrea sa-i lase acesteia casa promisa ca zestre.

Personajul are tinuta ingrijita, e un om in pas cu moda si degaja multa hotarare. „Era rosu la fata, fara sa fie propriu-zis gras, de o sanatate agresiva, constrastand cu parul mare si negru, foarte cret si cu mustata in chip de musca. Un guler tare si inalt tinea o cravata infoiata ca o lavaliera. Venise imbracat intr-un costum de soie-écrue deschis si Felix fusese izbit, de la inceput, de largimea hainei si de ridicula dimensiune a canotierei de paie, care abia ii cuprindea parul”.

Ceea ce nuanteaza autorul in cazul lui Stanica este vocea. Cand intra in casa lui Costache, „Stanica vorbea sonor, rotund, cu gest artistic si declamator”.

Stanica provine dintr-o familie foarte numeroasa. Astfel, putina avere pe care a avut-o s-a risipit impartindu-se intre rude. Stanica este astfel hotarat sa recapete prin indiferent ce mijloc banii care sa-i asigure traiul.

Arma lui secreta este arma cuvintelor. Plasate cu dibacie, cuvinetele lui, urmate de inclinari semnificative din cap, de gesturi ale mainii sau semne facute cu ochiul se transforma in adevarate sageti otravite.

Stanica seamana cu mos Costache in unele privinte. El imprumuta bani de la toti, chiar si de la tanti Marina. Auricai ii spune ca viata e un „lung martiriu”, iar Aglaei ii spune ca trebuie sa-i redea Olimpiei libertatea devreme ce nu-si poate gasi un loc potrivit lui in societate.

Stanica este cel mai vorbaret personaj al operei, dar asta nu-l impiedeca sa intreprinda actiuni pur rationale calculate premergator. De Olimpia s-a legat sperand ca va avea o situatie materiala sigura, dar nu are pentru ea nici unul dintre nobilele sentimente trambitate cu diferite ocazii. O cultiva pe Georgeta, intretinuta unui general, o prostituata influenta.

Dotat cu o locvacitate desavarsita, tine discursuri despre morala, religie, societate, despre familie in care vede un fundament al societatii. Ov. Cromalniceanu in considera „Un Catavencu al ideii de paternitate”. „<<Familia>> e <<tarisoara>> lui Stanica, si noua din zece vorbe ale sale se intorc la ea”.

Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic si naucitor de locvace, Stanica „are geniu”, adopta maniere distinse cu Aglae, pe Aurica „o ia in brate si o saruta viguros”. Bun cunoscator de oameni, exercita asupra interlocutorului o influenta puternica, are o capacitate de adaptabilitate fantastica, este un actor talentat, jucand cu fiecare alt rol, in functie de interes. In timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stanica ii povesteste despre decesele unor persoane, „cu o viteza satanica”, inspaimantandu-l pe batran.

In cursul bolii lui mos Costache, Stanica are o singura preocupare: gasirea banilor. Profita de ocazia ivita si de conjuctura favorabila si ii fura banii lui mos Costache sub ochii plinin de groaza ai batranului care are un subit soc si moare: „ba-banii, pungasule”. Dupa ce a ascuns cu grija banii, o paraseste pe Olimpia fara remuscari si se casatoreste cu Georgeta, tintind parvenirea economica si chiar politica.

Isi face firma de avocatura, patroneaza tripouri si cercuri de morfinomani si este propulsat de noul sau statut social in viata politica, devenind o personalitate remarcabila a acestei societati in care nu conteaza mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogatia.

Personajul este un actor desavarsit. Isi interpreteaza propria existenta ca si cand s-ar afla pe o vesnica scena.

Dintre toate personajele romanului este singurul care reuseste. Victoria e motivata: Stanica e un geniu al raului.

Construit in spirit clasic balzacian si cu o viziune realista, “Enigma Otiliei” asimileaza elemente ale romantismului modern: introspectia, finetea, luciditatea si precizia analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii, tulburatoare si derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involutii, degradari psihice (alienarea, senilitatea, dedublare constiintei - Simion Tulea), pentru studiul consecintelor ereditatii (Titi), toate intra in sfera modernului.

Finalul romanului se incheie simetric, cu imaginea de la inceput: casa lui Costache Giurgiuveanu, si mai dezolanta, iar Felix reinvie in memorie cuvintele acestuia: “Aici nu sta nimeni” - ce suna dezolant si lugubru.

“Enigma Otiliei” este un roman fundamental al literaturii romane, o creatie originala, sinteza a clasicismului realist de tip balzacian, cu elemente romantice si moderne.































ENIGMA OTILIEI

- comentariu literar -


George Calinescu

La aparitia “Enigmei Otiliei”, in 1938 (in doua volume), romanul, ca specie a literaturii avusese o evolutie extrem de rapida, dominand literatura romaneasca interbelica.

Liviu Rebreanu fusese cel care deschisese ferm drumul romanului romanesc, prin “Ion” (1920) impunand romanul obiectiv.

S-a observat, la vreme, ca aceasta perioada a fost deosebit de fertila in domeniul literaturii, si in special al romanului, care se afirma puternic, racordandu-se si integrandu-se valorilor universale: 1920 - “Ion”; 1922 - “Padurea spanzuratilor” ale lui Rebreanu; 1930 - “Baltagul” - M. Sadoveanu; 1930 - “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” - Camil Petrescu; 1932 - “Rascoala” - Liviu Rebreanu; 1933 - “Patul lui Procust” - Camil Petrescu; 1935-1942 - “Fratii Jderi” - M. Sadoveanu.

Aria tematica a romanului se largeste substantial, dupa ce Rebreanu fundamentase stilul obiectiv, romanul-fresca prin “Ion” si “Rascoala”, intemeindu-se romanul de evocare istorica prin Mihail Sadoveanu, trecand din lumea satului, trecand din lumea satului in cea a orasului. Formele epice traditionale coexista cu tehnici artistice moderne (Marcel Proust); se abordeaza si se afirma romanul de analiza psihologica - Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, romanul evoluand astfel de la formula obiectiva spre cea subiectivista.

“Enigma Otiliei” - 1938 (al doilea roman al lui George Calinescu, dupa “Cartea nuntii”) constituie o revenire la formula obiectiva de roman, la metoda balzaciana. Romanul lui Calinescu devine astfel unul polemic, replica literara la cultivarea asidua in epoca a formulei proustiene, dar si o ilustrare a conceptiei sale despre curente literare.

George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin “Enigma Otiliei” el aduce o viziune originala, moderna.

Pivotul firului narativ va fi clanul familial, urmarindu-se mai multe destine umane: al Otiliei, al lui Felix, al lui Stanica Ratiu, al Olimpiei, al lui Pascalopol, al lui Titi, al Auricai. Familia ca contura relatiile sociale, economice, viata burgheziei bucurestene la inceputul veacului al douazecilea.

Un prim-plan al romanului prezinta cele doua familii - Costache Giurgiuveanu - Otilia si Tulea. Mobilul principal al tuturor actiunilor care se desfasoara este mostenirea, averea lui Costache Giurgiuveanu, pe care o vaneaza clanul Tulea, la care se raliaza inventivul si rapacele Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, sora lui Costache (si ceilalti membri ai familiei Tulea: Simion Tulea, sotul Aglaei, si copiii acestora: Olimpia, Aurica si Titi).

Eforturile lor sunt canalizate statornic spre inlaturarea Otiliei, fiica vitrega a lui Costache Giurgiuveanu, fata celei de-a doua sotii, crescuta de acesta fara acte de adoptiune filiala legala.

Alt plan al romanului prezinta destinul tanarului Felix Sima, ramas orfan, venit sa studieze medicina in Bucuresti si dornic de a face cariera, care traieste prima experienta erotica. Aceasta constituie fondul liric al romanului: iubirea romantica, adolescentina a lui Felix pentru Otilia, pe care o cunostea din corespondenta intretinuta. Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix, trebuia sa-i fie tutore si sa-i administreze bunurile lasate de tatal sau, care murise. In casa lui mos Costache, unde va locui, il cunoaste pe Pascalopol, mosier, cu maniere alese, si clanul Tulea, ce locuieste in vecinatatea casei lui Costache.

Felix o iubeste pe Otilia, dar este gelos pe Pascalopol, o prezenta nelipsita din preajma Otiliei si necesara, prin generozitatea, experienta si cavalerismul omului rafinat. Otilia il iubeste pe Felix, dar vrea sa-l ajute sa se realizeze in cariera lui stiintifica, intuindu-i cu maturitate si luciditate ambitia, dorinta de a ajunge “cineva”.

Plimbarile cu trasura la sosea impreuna cu Pascalopol, capriciile si luxul satisfacute cu generozitate subtila si discreta de acesta, instinctul feminin precoce, inteligenta si discernamantul practic, izvorate dintr-o experienta timpurie nesigura, toate acestea o fac pe Otilia sa-l accepte pe Pascalopol drept sot.

Neintelegand actiunile Otiliei, Felix se considera pe sine o enigma. El va studia cu seriozitate, va deveni medic si profesor universitar, facand o casatorie stralucita. Otilia va ramane o amintire, o imagine a eternului feminin.



Pe celalalt plan, al luptei acerbe pentru mostenire, atacand-o pe Otilia cu infinite si inventive rautati, clanul Tulea cunoaste declinul familial: Aglae nu reuseste sa puna mana pe banii lui Costache, pentru ca-i furase Stanica de sub salteaua batranului, provocand moartea acestuia, la al doilea atac cerebral ce-l suferise; Stanica renunta la Olimpia, care-l plictisea si nu tinea pasul cu ritmul sau alert si imprevizibil de arivist, prefacand-o pe Georgeta, femeie usoara, dar prezentabila, inteligenta, care-i va inlesni relatii “inalte”, in lumea Bucurestiului; Titi va divorta de Ana, evoluand psihic spre o idiotenie vizibila (se legana din ce in ce mai mult); Aurica va ramane tot nemaritata si nerealizata erotic.

La sfarsitul romanului aflam ca Pascalopol, i-a redat libertatea Otiliei, care va ajunge in Spania, America, nevasta unui conte, “asa cava” - va spune Stanica Ratiu. Privind o fotografie recenta a Otiliei, Felix va vedea o figura straina, o Otilie maturizata, chipul ei de acum spulberand imaginea enigmaticei adolescente. Ea a ramas o iluzie a tineretii.

O lume intreaga se cuprinde in acest roman, dovedind un creator epic remarcabil, punand in lumina aspectele sociale, economice, familiale, ale vietii bucurestene din anii de dinaintea primului razboi mondial.

“Enigma Otiliei” este un roman situat intre traditie si inovatie.

Este un roman realist obiectiv de tip balzacian, in primul rand prin tema abordata: mostenirea, care declanseaza si mobilizarea energiei umane ce se infrunta. Titlul initial al romanului era “Parintii Otiliei” (schimbat de editor) si ilustra motivul balzacian la paternitatii, concretizat in raportul dintre parinti si copii (Costache - Otilia, Pascalopol - Otilia si ceilalti), pe fundalul societatii bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea.

Autorul este omniscient (stie totul), asa cum se observa din primele randuri cu care incepe romanul, situand exact personajele, actiunea, in timp si spatiu Descrierea minutioasa a strazii Antim (a cladirilor, a interioarelor etc.), pustie si intunecata, avand un aspect “bizar”, varietatea arhitecturala, amestecul de stiluri, ferestrele neobisnuit de mari, lemnaria vopsita care se “dezghioga”, faceau din strada bucuresteana “o caricatura in moloz a unei strazi italice”.

Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu e prezentat in detalii semnificative, sugerand calitatea si gustul estetic: imitatii ieftine, intentia de a impresiona prin grandoare, vechimea si starea dezolanta a cladirii. Atentia e apoi centrata pe un detaliu al casei, usa, descrisa amanuntit: de lemn umflat si descheiat, imensa, “de forma unei ferestre gotice”.

Aspectul neingrijit, degradarea cladirii trimit la conturarea imaginii despre proprietar: nici o perdea la geamurile pline de praf, “stravechi”; usa cea uriasa se misca “aproape singura, scartaind ingrozitor”.

Teama, fiorul sunt sugerate evident prin aceste amanunte semnificative, in care epitetele (umflat, descleiat, imens, stravechi) si elementele auditive contureaza o atmosfera lugubra si misterioasa, cu un aer de ruina romantica.

Asemenea descrieri minutioase sunt relevante si pentru conturarea caracterelor.

Camera Otiliei o defineste pe fata intru totul, inainte ca Felix sa o vada. Prin dezordinea tinereasca a lucrurilor ce inunda camera se intuieste firea exuberanta: lucrurile fine, jurnalele de moda frantuzesti, cartile, notele muzicale amestecate cu papusi alcatuiesc universul de viata cotidiana, spiritual, “ascunzisul feminin” cum spune scriitorul. Casa lui Pascalopol, mobilele, obiectele exprima rafinamentul, bunul gust, placerea confortului, dar si filozofia lui.

Mobilele, vestmintele prefigureaza caracterul, exprima o atmosfera de viata, de intimitate, educatia si instructia personajului.

Personajele sunt concepute potrivit gandirii estetice a scriitorului, care pledeaza pentru “cautarea permanentelor in scopul de a atinge universalul”. Tipologia personajelor este de esenta clasicista; conturate realist, sunt caractere dominate de o singura trasatura fundamentala, tipuri general-umane de circulatie universala (avarul, arivistul, baba absoluta), asa cum concepea scriitorul: “Psihologia unui individ n-a devenit artistic interesanta decat cand a intrat intr-un tip”.

Modalitatile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul fizic, caracterizarea prin fapte, prin actiuni, opiniile personajelor, caracterizarea facuta de catre alte personaje si autocaracterizarea.

Scriitorul, omniscient, vorbeste in fiecare personaj, face aprecieri asupra lor.

Personajul central al romanului, catre care converg toate energiile, din motive si interese diferite (Otilia si Felix - pentru ca il iubesc si-l ocrotesc, Pascalopol - pentru ca ti e mila de el si e tutorele Otiliei; clanul Tulea - pentru ca vor sa-i ia averea), este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei si al lui Felix, fratele Aglaei. El intruchipeaza trasaturile clasice ale avarului, care se intrepatrund cu duiosia paterna.

Scriitorul il descrie din primele pagini, in momentul cand Felix soseste seara, in casa acestuia. Chipul lui Giurgiuveanu este reflectat prin privirile lui Felix. Coborand cu incetineala scara ce scartaia cu “paraituri grozave”, Felix vazu “un omulet subtire si putin incovoiat”. De la aceasta imagine globala, portretul fizic se alcatuieste prin acumulare de detalii, ingrosat cu o pasta densa, alcatuind o imagine groteasca: capul era “atins de o calvitie totala”; fata parea “aproape spana”, “patrata”. Buzele erau “intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os”; clipea “rar si moale”, ca “bufnitele suparate de o lumina brusca”, avea “glasul ragusit” si balbait. Batranul Costache are o comportare bizara, fie din pricina senilitatii, fie simuleaza uitarea din teama, din instinct de aparare, fata de cei care-i vanau averea; ca si balbaiala, care poate fi si un defect de vorbire, dar si un mijloc de aparare, de a castiga timp. Oricum, daca n-ar fi putinatatea trupului, care trezeste compasiune, portretul ar fi fost cu totul hidos.

Aflat la o varsta inaintata, mos Costache manifesta si alte “bizarerii” care-i dau individualitate: isi freaca mainile cu “un ras prostesc”, are un suparator glas “stins”, “ragusit”, dar are duiosii si tremurari de suflet: pe Otilia , “fe-fetita” lui (pe care o iubea in felul sau), “Mos Costache o sorbea umilit din ochi si radea din toata fiinta lui spana cand fata il prindea in bratele ei lungi”.

Si Felix intelege ca avaritia este mai mult o manie (mania de a tine banii), dar “o iubeste mult pe Otilia si se gandeste mereu la ea”.

Constient ca sora lui, Aglae, ca si nepotii (Aurica, Titi), la care se adauga escrocul nonsalant, abil si jovial - Stanica Ratiu - vor sa-l fure, sa-i ia averea, pandindu-l si dorindu-i moartea cat mai devreme, Costache Giurgiuveanu traieste drama neputintei proprii, batran si neajutorat, dar si neinduplecat cand e vorba de bani. Desi are indatorirea de a asigura existenta Otiliei, el amana tot timpul reglementarea situatiei fetei. Vorbeste mereu de intentiile lui - sa o infieze, sa-i faca o casa, sa-i puna bani pe numele ei -, dar amana mereu, pentru ca mania lui de a tine banii e mai puternica. De aici teama, suspiciunea ca va fi pradat; ii crede in siguranta numai sub dusumea, sub saltea, si nu se poate dezlipi de ei. El va ajunge victima propriei suspiciuni, fiind pradat de Stanica, cel care-i grabeste moartea. Are un sfarsit tragic.

Otilia vede in “papa” - “un om bun”; insa are “ciudateniile” lui, e cam “avar” in acord cu zgarcenia lui, batranul manca “cu lacomie”, “varand capul in farfurie”. Iubirea pentru Otilia se manifesta si se observa in gesturi, reactii elocvente: mos Costache nu protesteaza niciodata cand Otilia il mustra, sta ca un copil in fata ei.

La primul atac cerebral, Pascalopol vazu cu uimire cum batranul, “cu nadragii de stamba si cu patura pe umeri, tinea strans la subsuoara cutia de tinichea cu bani, iar in maini inelul cu chei”. Desi Pascalopol incearca sa-l determine sa reglementeze situatia Otiliei, aceasta amana mereu. La al doilea atac cerebral, clanul Tulea, mobilizat de apriga Aglae, goleste casa lui mos Costache, carand scaune, tablouri, oglinzi, trecand prin zapada spre fundul curtii de dimineata pana tarziu.

Prin Costache Giurgiuveanu se continua tipologia avarului din literatura romana (Hagi Tudose) si universala (Gobseck, Goriot, Grandet), conturandu-se un personaj complex.

In raport cu mos Costache se definesc moral, celelalte personaje, pentru ca el detine averea care-i polarizeaza pe toti.

Energiile cele mai active in lupta pentru mostenire sunt Stanica Ratiu, Aglae Tulea.

Stanica Ratiu este un Dinu Paturica modern, incadrandu-se in tipologia arivistului. Avocat fara procese, energia lui nu se consuma in munca; el circula in diferite medii, afla, stie tot, asteapta “ceva”, care sa-i modifice modul de viata peste noapte, sa-l imbogateasca; agresiv, fara nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare si de supravietuire, este inteligent si escroc, fanfaron si abject; ideea de familie, pe care o cultiva, nu-l impiedica s-o paraseasca pe placida lui nevasta, Olimpia, si sa se insoare cu Georgeta, femeie usoara, intrezarind un cuplu mai favorabil intereselor sale; este licheaua simpatica (e primit cu bucurie de toate rudele), un artist al intrigii, ascultator pe la usi, cu afaceri dubioase, fara nici un simt moral. Conturat astfel, el a fost asociat personajelor comice caragialesti si lui Gore Pargu din romanul Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale.

Clanul familiei Tulea, prin Aglae si Stanica Ratiu, este spiritul “rau” al casei, prin ferocitatea lacomiei lor.

Aglae si Aurica sunt cele care “musca” cel mai tare din bucuria tineretii celor doi orfani (Felix si Otilia), pizmuindu-i si amarandu-le zilele.

Portretul Aglaei este fixat de la inceput cu detalii precise ce indica trasaturile morale: cam de aceeasi varsta cu Pascalopol, cu fata galbicioasa, gura cu buzele subtiri, acre, are nasul incovoiat si ascutit, obrajii brazdati de cateva sute de cute mari, ochii bulbucati, este vulgara si rea, o “vipera”, cum o califica Otilia. Ea dirijeaza ofensiva impotriva Otiliei, pe care o vrea cat mai departe de Costache, a carui moarte n-o afecteaza deloc, urmarind numai banii. Acreala, lacomia de bani, de avere, spiritul carcotas, rautatea sunt trasaturile care alcatuiesc tipul “babei absolute”. Aurica, fiica Aglaei, este fata batrana, cu dorinte erotice neimplinite, manifestate pana la ridicol, dezechilibrata psihic, pierzand orice decenta si bun simt, lipsita de orice atractivitate feminina, invidioasa, cu rautati; este o complexata.

Titi Tulea, calificat de Otilia drept “prost”, repetent de cateva ori si corigent, “vlajgan molatic” de 22 de ani, nu citeste pentru ca lectura ii da “dureri de cap”; este tipul debil mintal, infantil si apatic. Ii place ordinea militara, copiaza intruna, se leagana, este ipohondru. Crizele lui de apatie sunt luate de Aglae drept dovezi de “cumintenie”; are fixatii erotice. Simion Tulea, sotul Aglaei, batran senil, are comportamentul unui degenerat; isi pipaie muschii, cauta prin dulapuri, brodeaza, face crize psihice pana la violenta, ce alterneaza cu stari de apatie; are idei fixe, crede ca Olimpia nu este fata lui; este izolat de Aglae si de ceilalti.

Leonida Pascalopol este “un personaj nou” in literatura romana (Pompiliu Constantinescu), fiind expresia rafinamentului, a bunului simt, a generozitatii. Scriitorul ii face si lui un portret in care detaliile pun in lumina pozitia sociala, trasaturile fizice si morale: un om de vreo cincizeci de ani, “oarecum voluminos, carnos la fata si rumen ca un negustor”; scriitorul remarca “finetea pielii” si taietura “englezeasca” a mustatii carunte, deci un om subtire; un lant greu de aur ii atarna la vesta, hainele sunt din stofa fina; emana un parfum discret asociat cu o nuanta de tabac; are o politete si maniere ce dezvaluie cresterea lui aleasa.

Pascalopol vorbeste despre sine lui Felix, in intimitatea conacului sau de la mosie, aranjat in stil romanesc. Felix afla ca Pascalopol facuse studii in Germania, apoi la Paris, calatorise prin mai toata Europa, fusese casatorit; afla ca-i place sa cante la flaut, ca e o fire boema. Pascalopol se considera  un “ratat” si vrea ca aspiratiile lui artistice sa le realizeze in Otilia. Ea il considera un barbat “chic”, un om de “mare caracter”, care a fost foarte bun cu ea. Fata e cuprinsa de o calda induiosare pentru ca Pascalopol e “singur, saracul!”, nu are pe nimeni. El vine in casa lui Costache, asa cum el insusi marturiseste, ca sa aiba sentimentul de familie.

Oarecum blazat, prin nobletea sufleteasca, prin discreta poezie a sentimentelor personajul a fost asociat eroilor lui Turgheniev.

Chipul adolescentin al Otiliei este si el descris in mod expres de scriitor, din momentul sosirii lui Felix in casa unchiului sau, asa cum o observa tanarul: un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pana pe umeri. Apoi privirea coboara asupra vestimentatiei, care sugereaza supletea, delicatetea, firea deschisa a fetei, o aparitie romantica tulburatoare.

Prezenta Otiliei invioreaza si lumineaza atmosfera lugubra, apasatoare a casei. Ea raspandeste in jur gratie, inteligenta, delicatete, tumult de pasiuni cand canta la pian, “parea ca stie multe si intimida pe barbati”, incat “Mos Costache, Pascalopol, Stanica, Felix insusi n-ar fi indraznit sa contrarieze pe Otilia”. Amestec de copilarie si adolescenta, cu instinct feminin sigur, naiva, ea are efecte tonice tulburatoare asupra lui Pascalopol, fata de care se manifesta cu gesturi materne (ii potriveste cu grija acul din cravata), sau sarind de pe scaunul lui mos Costache pe cel al lui Pascalopol; ea este feminitatea surprinsa in procesul ei de formare, remarcabil redata de scriitor.

In conturarea Otiliei, cel mai complex personaj a romanului, scriitorul foloseste tehnica moderna a perspectivelor multiple si a observatiei psihologice.

Ea se reflecta diferit in cei din jurul sau: mos Costache “o sorbea umilit din ochi si radea din toata fata lui spana”; pentru Pascalopol este “o mare strengarita”, “cu un temperament de artista”, “o randunica, inchisa in colivie, moare”; “o fiinta gingasa care merita ocrotirea”, “o floare rara”, “o fata mandra si independenta”.

Firea nastrusnica, visatoare si imprevizibila, tumultul tineretii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanta si sinceritatea deconcertanta a tineretii formeaza o imagine pura, de un farmec aparte: il taraste in goana pe Felix prin curte, rapaie pe scara, fluiera, danseaza. Aceeasi feminitate si franchete a gesturilor manifesta si fata de Pascalopol. Pentru Aglae si Aurica, purtarile Otiliei sunt asemeni “fetelor fara capatai si fara parinti”.

Ea insasi se analizeaza cu luciditate: “Ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt? Sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera!…”.

Si fata de Felix are griji materne, dorind ca acesta sa-si faca o cariera stralucita.

Otilia isi defineste sentimentele fata de Felix: “si eu te iubesc in atatea feluri, incat nu pot sa analizez acum cat te iubesc ca frate si ca iubita”.

Calatoria la Paris, impreuna cu Pascalopol, o maturizeaza; devine mai sigura, mai constienta de ea insasi, schimbare pe care Felix o percepe.

Criza adolescentei, criza erotica in drumul spre maturizare prin care trece Felix este descrisa prin acumulari succesive. El parcurge drumul de la simpla atractie pana la acuitatea trairii sentimentului iubirii caste: simte nevoia imperioasa a prezentei fetei; are insomnii, simturile toate tresalta acut. Neputand sta cu Otilia, sedea cu lucrurile ei; din obiectele, din dezordinea camerei ii reconstituia miscarile. Se simtea mai aproape de Otilia, aici in odaie, decat langa ea insasi. Familiaritatea cu Pascalopol, prezenta permanenta a acestuia il indispuneau. Numeroase pagini descriu lucid starile psihice si fizice prin care trece Felix, ale primei experiente erotice, ale iubirii dintai, adolescentine: neliniste si incertitudine, adoratie si deznadejde, gelozie si fericire. Chinurile prin care trece cand Otilia nu-i raspunde la scrisoare sunt relevatoare. Indragostit, visator si reflexiv, simtea nevoia prezentei ei feminine (lipsit de dragostea mamei care murise de timpuriu).

Tacerea Otiliei ii umple sufletul de multiple stari: manie, gelozie, face fel de fel de ipoteze, il cuprinde o frenezie nebuna “de a merge pe jos, in frig”, pana la Baneasa; fericire si nesiguranta se zbat in sufletul sau tanar si pur.

Experienta erotica implinita fiziologic, prin cunoasterea Georgetei, il maturizeaza pe Felix, privind altfel acum imaginea Otiliei si comportamentul ei. Chipul ei ramane insa, pentru totdeauna, invaluit in mister, o imagine derutanta, de vis.

Titlul romanului si finalul sau exprima esenta dilematica a feminitatii, natura contradictorie a sufletului omenesc.

Elementele romantice se adauga tehnicii balzaciene: personajele sunt grupate antitetic (Felix si Otilia se opun, prin puritatea lor morala, arivistilor si meschinilor din jurul lor; generozitatea lui Pascalopol se opune avaritiei lui Costache s.a.m.d.); analiza sentimentului iubirii, atmosfera de puritate degajata amintesc de paginile romantice ale lui Stendhal.

Descrierea naturii, proiectarea grandioasa a Baraganului pe un fundal fantastic, folosirea contrastelor in descrierea campiei, reflectate in constiinta lui Felix, sunt pagini de sensibilitate romantica. Imensitatea campiei, “plata si intinsa”, fara nici o margine, putul cu cumpana, un cal ce “parea gigantic”, iar copilul care-l mana parea un “ciclop”, totul lasa impresia de iesire din civilizatie si din timp. Felix are intuitia “pustietatii scitice”. Totul era “ramas pe loc, in afara oricarei epoci, intr-o absoluta neistoricitate”. Scriitorul ilustreaza placerea grandiosului, o sensibilitate acuta la “sugestiile de infinit si spatiu aistoric”, prin care se apropie de Eminescu si Sadoveanu.

Construit in spirit clasic balzacian si cu o viziune realista, “Enigma Otiliei” asimileaza elemente ale romantismului modern: introspectia, finetea, luciditatea si precizia analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii, tulburatoare si derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involutii, degradari psihice (alienarea, senilitatea, dedublare constiintei - Simion Tulea), pentru studiul consecintelor ereditatii (Titi), toate intra in sfera modernului.

Finalul romanului se incheie simetric, cu imaginea de la inceput: casa lui Costache Giurgiuveanu, si mai dezolanta, iar Felix reinvie in memorie cuvintele acestuia: “Aici nu sta nimeni” - ce suna dezolant si lugubru.

“Enigma Otiliei” este un roman fundamental al literaturii romane, o creatie originala, sinteza a clasicismului realist de tip balzacian, cu elemente romantice si moderne.





















































Date biografice

S-a nascut la 19 iunie 1899 la Bucuresti. Copilaria o petrece la Botosani si la Iasi, apoi urmeaza cursurile liceului „Gh. Lazar” din Bucuresti, ultimul an la Liceul Internat din Iasi, iar bacalaureatul il sustine la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucuresti. La Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti, sectia de filologie moderna si filozofie are ca profesori pe N. Iorga, V. Parvan, M. Dragomirescu, Ov. Densusianu si Ramiro Ortiz, despre care Calinescu afirma: „tot ce-am invatat la Universitate de la R. Ortiz am invatat. Cu el m-am deprins a scrie carti, cu el am deprins mestesugul informatiei si al constructiei critice pe substrat istoric, de la el stiu tot ce stiu”. Sustine examenul de licenta in italiana, secundar franceza si romana, apoi pleaca la specializare cu o bursa de doi ani la Scoala Romana din Roma, condusa de V. Parvan, perioada in care face intense cercetari arhivistice, deprinde tehnica strangerii de documente si informatii care ii va folosi atat de mult in viitoarele lucrari.

Debuteaza cu versuri la „Universul literar” si „Sburatorul”, foarte apreciate de Eugen Lovinescu, care afirma: „Domnul Calinescu este mintea cea mai ascutita a generatiei de astazi. Am credinta ca ma va continua in critica literara”, fapt pe care, in anul 1928, Calinescu insusi il va confirma: „S-a ispravit – e de neinlaturat – sunt critic”.

Constient de propria-i valoare, G. Calinescu se va inscire singur in nemurire:

„Nu voi pieri de tot, prin ce am scris si am cantat

Imi va ramane chipul sculptat intr-un bazalt”.

In 1947 devine membru al Academiei Romane.

G. Calinescu moare la 12 martie 1965, in Bucuresti.

George Calinescu este o personalitate plurivalenta, de formatie enciclopedica, tipul scriitorului total: critic si istoric literar, eseist si estetician, prozator si poet, dramaturg si publicist.


Opera lui Calinescu

Opera sa este extrem de variata, de la poezie, la cea mai completa si mai complexa istorie a literaturii romane. Sunt selectate cateva domenii si titluri: (versuri) „Lauda lucrurilor”; „Cronicile optimistului”, (dramaturgie) „Sun sau Calea neturburata”(mit mongol); „Ludovic al XIX-lea”; „Teatru”, (proza) „Cartea nuntii”; „Enigma Otiliei”; „Bietul Ioanide”; „Scrinul Negru” (critica si istorie literara) „Viata lui M. Eminescu”; „Opera lui M. Eminescu”; „Viata lui Ion Creanga”; „Istoria literaturii romane. Compendiu”; „N. Filimon”; „Gr. M. Alexandrescu”; „Ion Creanga (viata si opera)”; „V. Alecsandri”, (studii de literatura universala) „Principii de estetica”; „Impresii asupra literaturii spaniole”; „Estetica basmului”; „Scriitori straini”.

„Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent” este o lucrare monumentala, unica in peisajul literaturii romane, conceputa initial in doua volume, devine, asa cum afirma Calinescu: „un singur volum compact ca o enciclopedie”. La 15 aprilie 1941 George Calinescu anunta finalizarea volumului, a carui tiparire are loc in luna iulie, cand, impresionat de valoarea lucrarii, Al. Rosetti ii scrie autorului: „Am volumul d-tale pe masa! () Recitesc acum ici si colo pasaje care ma incanta. Dar, de abia acum, realizez ca esti un monstru (in sens etimologic!). Atatea pagini! Atata munca! Clipe, zile, ore, ani! Ce forta! Ce facultate! Ce usurinta de a scrie! Si nicaieri oboseala, nici plictis Dar ce fel de om esti D-ta?” Lucrarea a fost intampinata cu entuziasm de toti literatii epocii si a ramas o lucrare de referinta si o autoritate critica de necontestat in zilele noastre.


Tema operei

Romanul are ca tema viata burgheziei bucurestene de la inceputul secolulul al XX-lea surprinsa in cateva din aspectele ei tipice, relatiile de familie, dezumanizate de goana dupa bani. Supunandu-se la obiect, autorul infatiseaza lumea detinatorilor de capital si pe aceea a arivistilor, cu o ascutita ironie critica.


Rezumatul operei

Felix Sima, un tanar de 18 ani, care cutreierand strazile, incearca sa gaseasca casa unchiului sau in Bucuresti. Intrand pe strada Antim atmosfera intunecata si vantul nu par a-l stingheri in cautarea unei case cu cat superior.

Intrand pe o portita mica tanarul descoperi curtea interioara a acelei case putin deosebita de celelalte si batand la o usa gotica se vazu nevoit sa intre intr-o anticamera cu scari si statui reprezentandu-l pe Hermes.

Sunand la un clopotel, i se infatisa un batran care la inceput nu-l recunoscu si astfel tanarul se vazu nevoit sa mai analizeze inca o data din afara toate casele.

In cele din urma indrazni sa revina in casa in care presupuse ca sta unchiul sau, domnul Costache Giurgiuveanu si fiica sa Otilia.

La a doua incercare Otilia il recunoscu pe Felix si-l invita (in casa) intr-o odaie inalta unde jucau carti la o masa rotunda matusa sa, Aglae Tulea, fiica sa Aurica si un domn mai in varsta, chiar foarte elegant, domnul Pascalopol.

Rusinat, Felix, se retrase pe o canapea de plus rosu, unde descoperi alaturi un barbat brodand. Era sotul doamnei Aglae, Simion.

Otilia ii darui lui Felix doua prajituri drept cina si apoi se indrepta spre domnul Pascalopol, analizandu-l. In cele din urma descoperi pe degetele acestuia un inel foarte frumos pe care acesta il facu cadou.

Obosit de drum, Felix este condus in camera Otiliei de catre aceasta, pentru a se odihni.

Dimineata Felix se trezeste in acorduri de pian, dupa ce noaptea o petrecuse destul de tensionat amintindu-si de moartea mamei si apoi de tatal sau, doctorul Sima, care il parasise si el curand lasandu-i mostenirea in mainile lui Costache, cumnatul sau.

Felix descopera la pian pe Otilia care ii canta „Rapsodia ungara” de Liszt si „Chanson Rousse”, iar apoi il invita pe tanar in gradina. Felul jucaus al Otiliei il surprinde pe Felix. Gradina destul de mare adapostea un chiosc de fier unde Otilia se si opri invitandu-l pe Felix sa stea si el.

Pentru catva timp tanarul ramase prizonierul fetei, care-l plimba prin intreaga casa indeletnicindu-se in special cu probarea garderobei.

Marina, o ruda indepartata a lui mos Costache se ocupa de curatenia casei si de mancare.

Spre seara Felix primi de la un factor postal o scrisoare adresata Otiliei Marculescu. Numele il surprinse desi nu primi nici un raspuns la aceasta enigma. In curand se dovedi rolul domnului Pascalopol in aceasta casa. Leonida era un vechi prieten al lui mos Costache, care acum juca rolul unui tata adoptiv pentru Otilia, plimband-o peste tot cu trasura si oferindu-i tot felul de cadouri inclusiv alimente pentru restul familiei care nu se rusina sa le accepte.

Dintre toti, singurii care pareau revoltati erau cei din familia Tulea, cu precadere matusa Otiliei si Aurica care nu incetau sa-si gaseasca un motiv pentru a o jigni.

Otilia ii povesteste lui Felix trecutul lui Simion, care uneori devenea foarte agitat din pricina unei tinereti in care avusese parte de multe scandaluri cu Aglae pentru multe femei cu care acesta isi petrecea timpul.

Felix este invitat de Aurica la Familia Tulea. Spre deosebire de casa unchiului Costache, aici el descopera o curatenie izbitoare. Peretii casei sunt decorati cu tablouri in ulei, majoritatea copii pentru care Simon si Titi, fiul acestuia au o mare pasiune.

Felix, curios de enigma numelui Marculescu descopera soarta Otiliei care nu era cu mult diferita de a sa. Fata a ramas orfana de mica si a fost crescuta de tatal sau vitreg, mos Costache, caci mama o avea din prima casatorie. Pascalopol o cunoscuse si pe mama sa si de atunci ii ajutase foarte mult si de aceea Otilia ii purta o stima deosebita.

Felix este invitat de Aglae sa-l mediteze pe Titi care ramase corigent desi avea douazeci si doi de ani. Aurica gaseste aceasta ocazie nemaipomenita pentru a se atasa de Felix.

Titi se dovedi a fi un copil menajat de familie, ocrotit de Aglae si care facea parte dintre acei baieti mediocrii care nu stiau decat sa rada pe seama profesorilor. Aurica, desi trecuta de prima tinerete incerca sa-si ascunda varsta prin aplicarea prea multor farduri. Isi petrecea zilele plimbandu-se pe calea Victoriei in incercarea de a-si gasi un baiat care sa o placa. Pentru moment Felix era victima sa, fiind nevoit s-o insoteasca in plimbari.

Cu timpul, Felix se obisnui cu aceasta stranie familie, devenind si el mai independent si mai ambitionat in cladirea unei cariere stralucite urmand facultatea de medicina. Banii necesari pentru anumite carti ii sunt procurati de Otilia, mos Costache dovedindu-se prea zgarcit.

Felix se simte tot mai atras de Otilia pe care o admira si cu care petrece din ce in ce mai mult timp.

Vizita facuta domnului Pascalopol ii dezvalui luxul si eleganta unui adevarat nobil. Descoperi in persoana mosierului atat un rival cat si un prieten.

Noaptea, Otilia urca in camera lui Felix si-l convinse sa accepte propunerea lui Pascalopol de a-l insoti amandoi la tara. Felix accepta in cele din urma de dragul Otliei.

La inceputul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei isi face aparitia acasa impreuna cu Stanica, concubinul ei, cu care avea un copil. Simion nu-si recunoaste fiica si refuza sa-i dea o casa de locuit si zestrea sa.

Stanica, prin minciuni si scrisori adresate domnului Pascalopol cum ca se impusca, reusi sa stranga ceva bani de la toti si sa-l induplece pe Simion pe motiv ca mai are cateva luni de trait sa-i dea zestrea Olimpiei.

Calatoria facuta de la gara Ciulnita pana la mosia lui Pascalopol ii impresioneaza pe cei doi. In drum spre conac sunt asaltati de o turma de bivoli. Casa amenajata in stil rustic atrage atentia oaspetilor. Otilia e dornica sa guste toate placerile de la tara urcandu-se in hambare si scaldandu-se intr-un lac. Mosierul e retinut de numeroase treburi, timp in care Felix profita de compania Otiliei marturisindu-i dragostea, dar si temandu-se de puterea financiara a mosierului.

Dupa doua saptamani cei doi se hotarasc sa vina acasa.

Intre timp, fiul Olimpiei si al lui Stanica, Aurel Ratiu, moare, iar tatal induiosat ii publica in ziar decesul amintind toate rudele, in speranta de a obtine cat mai mult sprijin financiar.

Felix, student acum in anul intai la medicina, se vede reintors din nou victima criticilor aduse de Aglae si de Aurica la adresa lui, care nu se purtase ca un gentleman facand-o sa spere atata timp ca o va cere de sotie. Titi pare cuprins de febra amorului si ii face avansuri nepoliticoase Otiliei, care se supara si se cearta cu Aglae. Aceasta nu mai veni deloc pe la mos Costache spre intristarea acestuia si bucuria fetei.

Titi nu pare a fi intimidat de aceste evenimente, continuand sa copieze carti postale, desi intre timp era si el student la belle-arte.

Stanica e cel care pare din ce in ce mai interesat de soarta lui mos Costache banuind ca acesta ar avea o mare avere si aducandu-l, in scopul obtinerii acesteia prin tratament, pe un oarecare doctor Vasiliade ca sa-l examineze. Singurul care urmareste planul este Pascalopol, avertizandu-l de altfel pe batran.

Intre Felix si Otilia se cladeste o relatie de profunda prietenie si atasament. Felix ii marturiseste iubirea, iar Otilia pare si ea induiosata insa priveste totul in mod copilaresc dovedind si mai multa inocenta in ceea ce face. Grija sa pentru Felix pare mai mult a unei surori.

Rusinat, Felix isi pune pe hartie toate patimile sale intr-o scrisoare adresata Otiliei, insa ea nu-i da nici un raspuns. Mahnit lipseste de la pranz, iar Otilia alarmata porneste in cautarea lui, gasindu-l la Baneasa. Acolo ea ii marturiseste iubirea, dar e constienta de mediocritatea oricarei fete de a putea simti pasiuni atat de marete si il sfatuieste pe Felix    sa-si cladeasca o cariera stralucita.

Indemnat de acest impuls, baiatul persevereaza mult dedicandu-si timpul studiului.

Timpul petrecut impreuna si discutiile avute incep sa devina ceva comun si obisnuit intre cei doi.

Intr-un moment de gelozie, Felix o roaga pe Otilia sa nu se mai intalneasca cu Pascalopol, insa tot el, invitat de acesta la el acasa, isi da seama de greseala facuta fata de Otilia, care asemeni mamei sale are nevoie de luxul si de mofturile burgheziei de la acea vreme. Pentru ea, viata e o continua sarbatoare, iar conflictele cu mostenirea lui mos Costache incep sa o oboseasca din ce in ce mai mult.

Felix este sarutat prima data de Otilia cand ii comunica acesteia ca-l va mai putea vedea pe domnul Pascalopol asigurat si de fata si de acesta ca intre ei nu se va petrece nimic datorita varstei. Sohatchi, un coleg de faculate al lui Titi, il atrage pe acesta in familia sa casatorindu-l cu sora lui Anca.

Familia lui Titi si in special Aglae accepta cu greu aceasta idee pentru ca in cele din urma mutarea celor doi intr-o casa, Ana sa devina independenta si sa ceara divortul pe baza impotrivirii de caracter.

Titi refuza la inceput, insa sfaturile mamei il razgandesc.

Felix este nerabdator pana la majorat dorind sa plece cu Otilia si cu banii primiti drept mostenire de la tatal sau. In casa discutiile despre adoptia Otiliei de catre mos Costache declanseaza un nou val cu scandaluri din partea Aglaei. In cele din urma fata pare scarbita de ura acesteia si-i cere lui mos Costache sa nu mai ajute pe nimeni evitand astfel tribunalele cu care-l amenintase Aglae pe fratele sau.

Renuntand la adoptie, Otilia pleaca cu Pascalopol la mosie, spre surprinderea lui Felix, care ramane dezamagit si se refugiaza in bratele unei curtezane Georgeta cunoscuta la un restaurant prin Stanica.

Ajutat de un profesor universitar, Felix inainteaza in cariera fiind primit spre invidia tuturor intr-un ospiciu pentru unele cercetari. In urma acestor decrementari scoate un articol in limba franceza pe care insa numai un profesor universitar i-l lauda. Vizitele facute Georgetei se inmultesc afland cu ocazia acestora si trecutul fetei care nu era cu mult diferit de al Otiliei. Ramasa si ea orfana de mama cunoscuse o mama vitrega care o pervertise invatand-o sa pretuiasca luxul si sa tina companie barbatilor, insa ea ramase in adanc credincioasa vietii cu familia pe care de altfel si-o dorea. Stanica profita de aceasta slabiciune a ei si o prezinta lui Titi care atras fizic de frumusetea sa o invita acasa unde ii promise Aglaei ca o va lua de sotie.

Felix primeste o carte postala de la Otilia care se afla in Paris cu Pascalopol si ii scrie la randu-i o scrisoare. Stanica incearca sa opreasca vanzarea imobilului unde domnul Iorgu isi avea restaurantul pentru a profita de serviciile acestuia, insa Felix pune capat acestor santaje, ducandu-l intr-o zi pe mos Costache in biroul domnului Iorgu si ajutand astfel la incheierea afacerilor intre cei doi. Mos Costache incepe sa-l pretuiasca din acel moment din ce in ce mai mult pe Felix, desi bani nu-i acorda decat printr-un contract de imprumut din propriul sau fond.

Simion incepe sa se poarte tot mai ciudat si ii daruieste lui Felix un caiet cu insemnarile sale.

Stanica este din ce in ce mai dornic sa divorteze de Olimpia.



Felix, deranjat de gandurile lui Titi de a se casatori cu Georgeta ii dezvalui acesteia trecutul domnului Tulea spre revolta acestuia care este dornic al intampina intr-o lupta iscata intamplator. Ultima data cand Felix merge la Georgeta se intalneste cu un batranel simpatic care nu pare deloc surprins de indiscretia produsa si se prezinta drept generalul Pasarescu.

Stanica si familia Tulea se simt datori de a-i trimite o carte postala Otiliei in care Simion se semneaza drept „Isus Cristos”.

Felix are ocazia sa-l cunoasca pe Weissmann, un coleg de facultate care-i trezeste pasiuni nebanuite pentru poezie. Discutiile avute cu acesta ii dezvaluie situatia materiala dificila a studentului, dar si spiritul practic al acestuia, care face injectii si consulta diferite persoane pentru a-si intretine fratii si surorile.

Cina la restaurantul domnului Iorgu in cinstea aniversarii fiicei sale minore ii reunesc la aceeasi masa pe Georgeta cu generalul, pe Stanica, Olimpia, Aglae, Titi, Felix si mos Costache. Aglae pare foarte interesata de viitorul fiicei celor doua gazele in speranta ca o va casatori cu Titi, in timp ce Felix se simte din ce in ce mai jignit de purtarile Georgetei.

La inceput, dupa o usoara criza, familia Tulea ignora purtarile lui Simion, care incepuse sa aiureze si sa manance multa paine, insa vazand ca situatia devine insuportabila, Aglae ajutata de Stanica si de Weissmann il duc la un sanatoriu. Titi se afla in centrul atentiei pentru Aglae care urmareste sa-l insoare cat mai bine spre dezamagirea Aurichii si a Olimpiei.

La intoarcearea din Franta, Pascalopol ii dezvaluie lui Felix si Otiliei misterul comportamentelor bizare ale Aglaei infatisand prin exemplele unei familii pe care o cunoscuse in tinerete conceptia unor femei mediocre, incapabile a-si imparti iubirea intre copii si tatal lor.

Stanica face o vizita lui mos Costache si lui Felix aducandu-le in casa niste colegi necunoscuti de Felix pe care ii pune sa-l examineze pe batran. Isi manifesta in acelasi timp un interes deosebit fata de studiile lui Felix pentru a avea un pretext sa-l urmareasca pe mos Costache.

Cel mai mult pe Felix il supara comportamentul celor doua domnisoare care incep sa cante fara indemanare la pianul Otiliei.

Trecutul lui Stanica si familia sa numeroasa ne sunt prezentate prin prisma unei vizite a acestuia la o matusa a sa pe nume Agripina.

Aici se intalneste cu rudele sale bogate fata de care simte o oarecare invidie si profita de ocazie pentru a imputina portelanurile matusei sale.

O nepoata a sa de 16 ani pe nume Lili isi manifesta dorinta de a se casatori, iar Stanica il recomanda tatalui acesteia pe Felix Sima, in special pentru ca dorea a aduce in randurile familiei sale si oameni culti.

Ajuns acasa cumpara niste prajituri Olimpiei si afla de fuga lui Titi de acasa.

Felix viseaza ca Otilia canta la pian, insa spre surprinderea sa totul pare a fi realitate.

Revazandu-se, cei doi povestesc indelung in timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia si de schimbarea acesteia devenita mai rotunda la fata, mai feminina si mai enigmatica.

Felix regreta ca nu profitase de ocazia pe care Otilia i-o daruise inaintea plecarii cu Pascalopol, dormind la el in camera.

Mos Costache are planurile sale cu cei doi tineri incepand sa adune materiale de constructii pentru o casa unde cei doi, Felix si Otilia aveau sa stea dupa moartea sa.

Stanica ii face cunostinta lui Felix cu Lili spre supararea lui Titi care este atras de fata si nu intelege de ce toate sunt atrase de baiatul doctorului Sima.

Din cauza unei usoare insolatii si a efortului, mos Costache are un atac, in urma caruia toata familia Tulea isi petrece doua zile in casa batranului ignorand boala acestuia. Pascalopol aduce un doctor avizat, profesor la universitate, care recomanda multa liniste si odihna bolnavului.

Doctorul Vasiliad isi simte periclitata prezenta de un nou rival.

Mos Costache se insanatoseste si ii alunga din casa pe toti cei din familia Tulea fiind de acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont in banca pe numele Otiliei cu suma de 300000 lei, insa nu-i da banii, increzandu-se in sanatatea sa. Mosierul insa deschide contul si depune in el 100000 lei pe numele Otiliei.

Dupa infarct mos Costache devine din ce in ce mai speriat de moarte, la aceasta contribuind si Stanica care ii povestea tot felul de nenorociri.

Consulta diferiti doctori, urmeaza chiar un tratament chetuind bani pe medicamente si invita si preotii sa-i sfinteasca casa. Vinde apoi anumite imobile si aduce in casa o menajera pe nume Paulina, dar care nu sta mult pentru ca batranul ii descopera interesul fata de averea sa.

Aurica se spovedeste preotului Suica, marturisindu-i dorinta de a se casatori cu un evreu si anume cu Weissemann care ii recomandase anumite tratamente cosmetice. Intr-o seara jocul de carti devine din nou una din delectarile familiei.

Stanica o indeamna pe Otilia sa-l convinga pe Felix sa se casatoreasca cu Lili.

Mos Costache are un nou atac in timp ce Felix si Otilia se plimbau cu sania, si in urma acestuia ii daruieste lui Pascalopol 100000 lei pentru Otilia.

Aglae transporta lucrurile de valoare in casa sa pe ascuns.

Stanica, dupa indelungi urmari afla locul unde sunt ascunsi banii cand batranul ii da lui Pascalopol acei 100000 si-l jefuieste sub pretextul ca are grija de el pentru a o face pe Otilia sa-l lase o ora singur in odaia bolnavului.

Mos Costache este surprins de atac si in urma efortului moare.

Stanica divorteaza de Olimpia si se casatoreste cu Georgeta, iar apoi intra in politica.

Otilia se casatoreste cu Pascalopol la care pleaca la Paris.

Felix, cu ocazia razboiului, devine doctor si apoi profesor universitar si se casatoreste bine intrand in cercuri inalte.

Se intalneste intamplator cu Pascalopol pe tren si afla ca acesta a divortat de Otilia, fiind acum casatorita cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia aratata nu mai aduce nimic din ceea ce odinioara era Otilia. Amintirile acelei idile se naruiesc in cuvintele lui mos Costache: „Aici nu sta nimeni”.


Semnificatia titlului

Otilia este un personaj tipic de feminitate enigmatica pentru toate personajele romanului. Subiectivismul cu care este privita din mai multe puncte de vedere foarte diferite, asociaza in mod fericit puritatea cu farmecul natural al varstei, Otilia fiind de o tulburatoare seriozitate sau zvapaiata ca o fetita, ceea ce da o fascinatie cuceritoare personajului. Amestecul teribilelor copilarii, al placerilor de a alerga desculta prin iarba cu seriozitatea si ratiunea rece cu care judeca si explica imposibilitatea mariajului dintre ea si Felix ne dumereste si fascineaza. Imprastiata si dezordonata, accepta cu luciditate protectia lui Pascalopol si respinge cu rezerva manifestarile sentimentale ale lui Felix. Este intelegatoare si plina de tact in comportamentul ei fata de mos Costache, dar aparent imuna la rautatile celor din clanul Tulea, ea ramane surprinzatoare prin amestecul unui farmec juvenil cu o maturitate profunda.

Aceasta „enigma a Otiliei” se naste mai ales in mintea lui Felix, care nu poate da explicatii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce ramane pana la sfarsitul romanului o tulburatoare intruchipare a naturii contradictorii a sufeltului feminin.

Indragostit de Otilia, Pascalopol o admira si o intelege, dar nici el nu poate descifra in profunzime reactiile si gandurile fetei, confirmandu-i lui Felix in finalul romanului: „A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma”.



Elemente si tehnici moderne. Influente balzaciene.

A) Balzacianismul este prezentat in „Enigma Otiliei” prin tema romanului, care ilustreaza viata burgheziei de la inceputul secolului al XX-lea, societate degradata sub puterea mistificatoare a banului, intreaga actiune a romanului construindu-se in jurul averii lui mos Costache Giurgiuveanu, care concentreaza faptele si reactiile tuturor celorlalte personaje, interesate mai mult sau mai putin de mostenire. De altfel, Balzac a concentrat ideea ca banii, averea au putere distrugatoare asupra eticii unei societati, afirmand: „Zeul la care se inchina toti este banul”.

B) Ideea paternitatii este nucleul epic al romanului, fapt confirmat de Calinescu insusi, care-si intitulase initial romanul „Parintii Otiliei”. Ideea paternitatii este, de asemenea, de influenta balzaciana, preluata probabil din romanul „Mos Goriot”, in care degradarea relatiilor din cadrul unei familii duce, fara putinta de tagada la degradarea intregii societati. Balzac exprima aceasta idee prin replica lui Goriot, aflat pe patul de moarte: „Patria o sa piara daca tatii sunt calcati in picioare. Societatea, lumea se bazeaza pe paternitate, totul se prabuseste daca nu-si mai iubesc copii parintii”. Relatiile interfamiliare sunt degradate si in romanul lui Calinescu. Sentimetele paterne ale lui Costache Giugiuveanu pentru Otilia sunt invinse de avaritia personajului, el neputand asigura „fe-fe-fetitei” lui traiul in viitor, aceasta fiind nevoita sa se marite cu Pascalopol. Acesta, la randul lui, nu-si defineste foarte bine sentimentele fata de Otilia, nu stie cat o iubeste ca un tata si cat tina la ea ca o iubita, nu poate distinge „ce e patern si ce e viril” in relatia sa cu tanara Otilia. Relatia familiala a Aglaei cu fratele ei, Costache, se degradeaza profund din cauza averii acestuia, distrugand orice sentimente fraterne intre cei doi. Relatia familiei Olimpia – Stanica Ratiu se rezuma la discursuri fade despre familie si societate, tema dizertatiilor sale fanfaronade fiind paternitatea, o teorie demagogica prin care Stanica stoarce bani de la oricine. Aurica si-ar dori o familie, dar deoarece conceptia sa este complet falsa, nu reuseste sa-si intemeieze un camin. De asemenea, relatiile din cadrul familiei Tulea sunt total degradate. Aglae stapaneste cu autoritate distrugatoare destinele copiilor ei, iar Simion, ca tata si ca sot, este total neavenit, incapabil si neputincios de a fi un „cap de familie”.















ENIGMA OTILIEI

de George Calinescu






A aparut in martie 1938 si este un roman de factura balzaciana. Romaul prezinta viata burgheziei bucurestene din prima jumatate a secolului nostru. Titlul original al romanului a fost „Parintii Otiliei” scriitorul avind in vedere ideea paternitatii. Romanul devine o satira vehementa la adresa burgheziei in care relatiile copii-parinti s-au degradat datorita banului. Romanul are in centru istoria luptei pentru mostenirea averii lui mos Costache. Desfasurarea epica este lenta, conflictul este determinat de incercarile membrilor clanului Tulea de a pune mina pe averea lui Costache Giurgiuveanu.


Caracterizarea personajelor:



Despre Otilia, autorul spunea: „Otilia era eroina mea lirica, proiectia sa in afara, o imagine lunara si feminina”. Este unul din cele mai complexe personaje feminine din proza romaneasca comparabila cu Sacha Comanesceanu (Viata la tara), cu Olguta (La Medeleni) sau Adela. Otilia este fascinanta, mereu imprevizibila, dilematica prin comportament; iubita de parintele nesigur, de Felix care-i infioara corzile inimii, ocrotita de un strain, Pascalopol, ale carui sentimente paterne sunt sub semnul intrebarii, Otilia este totusi fara cuib. Otilia traieste drama singuratatii vitorul ei este ambiguu departe de mult visata fericire. Comportamentul fetei este derutant: capabila de emotii puternice trece brusc de la o stare la alta. Acest copil nestimparat devine fata cu capul prelung si tinar incarcat cu bucle, cazind pina pe umeri, noncomformista, vesnic mistuita de neastimpar, de dorinta de a face ceva, este copilaroasa si in acelasi timp matura dovedind o grija materna fata de Felix pe care-l protejeaza ca pe un orfan. De ce l-a parasit Otilia pe Felix si apoi pe Pascalopol devenind: „nevasta unui conte, asa ceva” de prin Spania sau America? Finalul ramine astfel deschis.





















Enigma Otiliei

de George Calinescu

La aparitia 'Enigmei Otiliei', in 1938 (in doua volume), romanul, ca specie a literaturii avusese o evolutie extrem de rapida, dominand literatura romaneasca interbelica. Liviu Rebreanu fusese cel care deschisese ferm drumul romanului romanesc, prin 'Ion' (1920) impunand romanul obiectiv. S-a observat, la vreme, ca aceasta perioada a fost deosebit de fertila in domeniul literaturii, si in special al romanului, care se afirma puternic, racordandu-se si integrandu-se valorilor universale: 1920 - 'Ion'; 1922 - 'Padurea spanzuratilor' ale lui Rebreanu; 1930 - 'Baltagul' - M. Sadoveanu; 1930 - 'Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi' - Camil Petrescu; 1932 - 'Rascoala' - Liviu Rebreanu; 1933 - 'Patul lui Procust' - Camil Petrescu; 1935-1942 - 'Fratii Jderi' - M. Sadoveanu. Aria tematica a romanului se largeste substantial, dupa ce Rebreanu fundamentase stilul obiectiv, romanul-fresca prin 'Ion' si 'Rascoala', intemeindu-se romanul de evocare istorica prin Mihail Sadoveanu, trecand din lumea satului, trecand din lumea satului in cea a orasului. Formele epice traditionale coexista cu tehnici artistice moderne (Marcel Proust); se abordeaza si se afirma romanul de analiza psihologica - Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, romanul evoluand astfel de la formula obiectiva spre cea subiectivista. 'Enigma Otiliei' - 1938 (al doilea roman al lui George Calinescu, dupa 'Cartea nuntii') constituie o revenire la formula obiectiva de roman, la metoda balzaciana. Romanul lui Calinescu devine astfel unul polemic, replica literara la cultivarea asidua in epoca a formulei proustiene, dar si o ilustrare a conceptiei sale despre curente literare. George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin 'Enigma Otiliei' el aduce o viziune originala, moderna. Pivotul firului narativ va fi clanul familial, urmarindu-se mai multe destine umane: al Otiliei, al lui Felix, al lui Stanica Ratiu, al Olimpiei, al lui Pascalopol, al lui Titi, al Auricai. Familia ca contura relatiile sociale, economice, viata burgheziei bucurestene la inceputul veacului al douazecilea. Un prim-plan al romanului prezinta cele doua familii - Costache Giurgiuveanu - Otilia si Tulea. Mobilul principal al tuturor actiunilor care se desfasoara este mostenirea, averea lui Costache Giurgiuveanu, pe care o vaneaza clanul Tulea, la care se raliaza inventivul si rapacele Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, sora lui Costache (si ceilalti membri ai familiei Tulea: Simion Tulea, sotul Aglaei, si copiii acestora: Olimpia, Aurica si Titi). Eforturile lor sunt canalizate statornic spre inlaturarea Otiliei, fiica vitrega a lui Costache Giurgiuveanu, fata celei de-a doua sotii, crescuta de acesta fara acte de adoptiune filiala legala. Alt plan al romanului prezinta destinul tanarului Felix Sima, ramas orfan, venit sa studieze medicina in Bucuresti si dornic de a face cariera, care traieste prima experienta erotica. Aceasta constituie fondul liric al romanului: iubirea romantica, adolescentina a lui Felix pentru Otilia, pe care o cunostea din corespondenta intretinuta. Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix, trebuia sa-i fie tutore si sa-i administreze bunurile lasate de tatal sau, care murise. In casa lui mos Costache, unde va locui, il cunoaste pe Pascalopol, mosier, cu maniere alese, si clanul Tulea, ce locuieste in vecinatatea casei lui Costache. Felix o iubeste pe Otilia, dar este gelos pe Pascalopol, o prezenta nelipsita din preajma Otiliei si necesara, prin generozitatea, experienta si cavalerismul omului rafinat. Otilia il iubeste pe Felix, dar vrea sa-l ajute sa se realizeze in cariera lui stiintifica, intuindu-i cu maturitate si luciditate ambitia, dorinta de a ajunge 'cineva'. Plimbarile cu trasura la sosea impreuna cu Pascalopol, capriciile si luxul satisfacute cu generozitate subtila si discreta de acesta, instinctul feminin precoce, inteligenta si discernamantul practic, izvorate dintr-o experienta timpurie nesigura, toate acestea o fac pe Otilia sa-l accepte pe Pascalopol drept sot. Neintelegand actiunile Otiliei, Felix se considera pe sine o enigma. El va studia cu seriozitate, va deveni medic si profesor universitar, facand o casatorie stralucita. Otilia va ramane o amintire, o imagine a eternului feminin. Pe celalalt plan, al luptei acerbe pentru mostenire, atacand-o pe Otilia cu infinite si inventive rautati, clanul Tulea cunoaste declinul familial: Aglae nu reuseste sa puna mana pe banii lui Costache, pentru ca-i furase Stanica de sub salteaua batranului, provocand moartea acestuia, la al doilea atac cerebral ce-l suferise; Stanica renunta la Olimpia, care-l plictisea si nu tinea pasul cu ritmul sau alert si imprevizibil de arivist, prefacand-o pe Georgeta, femeie usoara, dar prezentabila, inteligenta, care-i va inlesni relatii 'inalte', in lumea Bucurestiului; Titi va divorta de Ana, evoluand psihic spre o idiotenie vizibila (se legana din ce in ce mai mult); Aurica va ramane tot nemaritata si nerealizata erotic. La sfarsitul romanului aflam ca Pascalopol, i-a redat libertatea Otiliei, care va ajunge in Spania, America, nevasta unui conte, 'asa cava' - va spune Stanica Ratiu. Privind o fotografie recenta a Otiliei, Felix va vedea o figura straina, o Otilie maturizata, chipul ei de acum spulberand imaginea enigmaticei adolescente. Ea a ramas o iluzie a tineretii. O lume intreaga se cuprinde in acest roman, dovedind un creator epic remarcabil, punand in lumina aspectele sociale, economice, familiale, ale vietii bucurestene din anii de dinaintea primului razboi mondial. 'Enigma Otiliei' este un roman situat intre traditie si inovatie. Este un roman realist obiectiv de tip balzacian, in primul rand prin tema abordata: mostenirea, care declanseaza si mobilizarea energiei umane ce se infrunta. Titlul initial al romanului era 'Parintii Otiliei' (schimbat de editor) si ilustra motivul balzacian la paternitatii, concretizat in raportul dintre parinti si copii (Costache - Otilia, Pascalopol - Otilia si ceilalti), pe fundalul societatii bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea. Autorul este omniscient (stie totul), asa cum se observa din primele randuri cu care incepe romanul, situand exact personajele, actiunea, in timp si spatiu Descrierea minutioasa a strazii Antim (a cladirilor, a interioarelor etc.), pustie si intunecata, avand un aspect 'bizar', varietatea arhitecturala, amestecul de stiluri, ferestrele neobisnuit de mari, lemnaria vopsita care se 'dezghioga', faceau din strada bucuresteana 'o caricatura in moloz a unei strazi italice'. Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu e prezentat in detalii semnificative, sugerand calitatea si gustul estetic: imitatii ieftine, intentia de a impresiona prin grandoare, vechimea si starea dezolanta a cladirii. Atentia e apoi centrata pe un detaliu al casei, usa, descrisa amanuntit: de lemn umflat si descheiat, imensa, 'de forma unei ferestre gotice'. Aspectul neingrijit, degradarea cladirii trimit la conturarea imaginii despre proprietar: nici o perdea la geamurile pline de praf, 'stravechi'; usa cea uriasa se misca 'aproape singura, scartaind ingrozitor'. Teama, fiorul sunt sugerate evident prin aceste amanunte semnificative, in care epitetele (umflat, descleiat, imens, stravechi) si elementele auditive contureaza o atmosfera lugubra si misterioasa, cu un aer de ruina romantica. Asemenea descrieri minutioase sunt relevante si pentru conturarea caracterelor. Camera Otiliei o defineste pe fata intru totul, inainte ca Felix sa o vada. Prin dezordinea tinereasca a lucrurilor ce inunda camera se intuieste firea exuberanta: lucrurile fine, jurnalele de moda frantuzesti, cartile, notele muzicale amestecate cu papusi alcatuiesc universul de viata cotidiana, spiritual, 'ascunzisul feminin' cum spune scriitorul. Casa lui Pascalopol, mobilele, obiectele exprima rafinamentul, bunul gust, placerea confortului, dar si filozofia lui. Mobilele, vestmintele prefigureaza caracterul, exprima o atmosfera de viata, de intimitate, educatia si instructia personajului. Personajele sunt concepute potrivit gandirii estetice a scriitorului, care pledeaza pentru 'cautarea permanentelor in scopul de a atinge universalul'. Tipologia personajelor este de esenta clasicista; conturate realist, sunt caractere dominate de o singura trasatura fundamentala, tipuri general-umane de circulatie universala (avarul, arivistul, baba absoluta), asa cum concepea scriitorul: 'Psihologia unui individ n-a devenit artistic interesanta decat cand a intrat intr-un tip'. Modalitatile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul fizic, caracterizarea prin fapte, prin actiuni, opiniile personajelor, caracterizarea facuta de catre alte personaje si autocaracterizarea. Scriitorul, omniscient, vorbeste in fiecare personaj, face aprecieri asupra lor. Personajul central al romanului, catre care converg toate energiile, din motive si interese diferite (Otilia si Felix - pentru ca il iubesc si-l ocrotesc, Pascalopol - pentru ca ti e mila de el si e tutorele Otiliei; clanul Tulea - pentru ca vor sa-i ia averea), este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei si al lui Felix, fratele Aglaei. El intruchipeaza trasaturile clasice ale avarului, care se intrepatrund cu duiosia paterna. Scriitorul il descrie din primele pagini, in momentul cand Felix soseste seara, in casa acestuia. Chipul lui Giurgiuveanu este reflectat prin privirile lui Felix. Coborand cu incetineala scara ce scartaia cu 'paraituri grozave', Felix vazu 'un omulet subtire si putin incovoiat'. De la aceasta imagine globala, portretul fizic se alcatuieste prin acumulare de detalii, ingrosat cu o pasta densa, alcatuind o imagine groteasca: capul era 'atins de o calvitie totala'; fata parea 'aproape spana', 'patrata'. Buzele erau 'intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os'; clipea 'rar si moale', ca 'bufnitele suparate de o lumina brusca', avea 'glasul ragusit' si balbait. Batranul Costache are o comportare bizara, fie din pricina senilitatii, fie simuleaza uitarea din teama, din instinct de aparare, fata de cei care-i vanau averea; ca si balbaiala, care poate fi si un defect de vorbire, dar si un mijloc de aparare, de a castiga timp. Oricum, daca n-ar fi putinatatea trupului, care trezeste compasiune, portretul ar fi fost cu totul hidos. Aflat la o varsta inaintata, mos Costache manifesta si alte 'bizarerii' care-i dau individualitate: isi freaca mainile cu 'un ras prostesc', are un suparator glas 'stins', 'ragusit', dar are duiosii si tremurari de suflet: pe Otilia , 'fe-fetita' lui (pe care o iubea in felul sau), 'Mos Costache o sorbea umilit din ochi si radea din toata fiinta lui spana cand fata il prindea in bratele ei lungi'. Si Felix intelege ca avaritia este mai mult o manie (mania de a tine banii), dar 'o iubeste mult pe Otilia si se gandeste mereu la ea'. Constient ca sora lui, Aglae, ca si nepotii (Aurica, Titi), la care se adauga escrocul nonsalant, abil si jovial - Stanica Ratiu - vor sa-l fure, sa-i ia averea, pandindu-l si dorindu-i moartea cat mai devreme, Costache Giurgiuveanu traieste drama neputintei proprii, batran si neajutorat, dar si neinduplecat cand e vorba de bani. Desi are indatorirea de a asigura existenta Otiliei, el amana tot timpul reglementarea situatiei fetei. Vorbeste mereu de intentiile lui - sa o infieze, sa-i faca o casa, sa-i puna bani pe numele ei -, dar amana mereu, pentru ca mania lui de a tine banii e mai puternica. De aici teama, suspiciunea ca va fi pradat; ii crede in siguranta numai sub dusumea, sub saltea, si nu se poate dezlipi de ei. El va ajunge victima propriei suspiciuni, fiind pradat de Stanica, cel care-i grabeste moartea. Are un sfarsit tragic. Otilia vede in 'papa' - 'un om bun'; insa are 'ciudateniile' lui, e cam 'avar' in acord cu zgarcenia lui, batranul manca 'cu lacomie', 'varand capul in farfurie'. Iubirea pentru Otilia se manifesta si se observa in gesturi, reactii elocvente: mos Costache nu protesteaza niciodata cand Otilia il mustra, sta ca un copil in fata ei. La primul atac cerebral, Pascalopol vazu cu uimire cum batranul, 'cu nadragii de stamba si cu patura pe umeri, tinea strans la subsuoara cutia de tinichea cu bani, iar in maini inelul cu chei'. Desi Pascalopol incearca sa-l determine sa reglementeze situatia Otiliei, aceasta amana mereu. La al doilea atac cerebral, clanul Tulea, mobilizat de apriga Aglae, goleste casa lui mos Costache, carand scaune, tablouri, oglinzi, trecand prin zapada spre fundul curtii de dimineata pana tarziu. Prin Costache Giurgiuveanu se continua tipologia avarului din literatura romana (Hagi Tudose) si universala (Gobseck, Goriot, Grandet), conturandu-se un personaj complex. In raport cu mos Costache se definesc moral, celelalte personaje, pentru ca el detine averea care-i polarizeaza pe toti. Energiile cele mai active in lupta pentru mostenire sunt Stanica Ratiu, Aglae Tulea. Stanica Ratiu este un Dinu Paturica modern, incadrandu-se in tipologia arivistului. Avocat fara procese, energia lui nu se consuma in munca; el circula in diferite medii, afla, stie tot, asteapta 'ceva', care sa-i modifice modul de viata peste noapte, sa-l imbogateasca; agresiv, fara nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare si de supravietuire, este inteligent si escroc, fanfaron si abject; ideea de familie, pe care o cultiva, nu-l impiedica s-o paraseasca pe placida lui nevasta, Olimpia, si sa se insoare cu Georgeta, femeie usoara, intrezarind un cuplu mai favorabil intereselor sale; este licheaua simpatica (e primit cu bucurie de toate rudele), un artist al intrigii, ascultator pe la usi, cu afaceri dubioase, fara nici un simt moral. Conturat astfel, el a fost asociat personajelor comice caragialesti si lui Gore Pargu din romanul Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale. Clanul familiei Tulea, prin Aglae si Stanica Ratiu, este spiritul 'rau' al casei, prin ferocitatea lacomiei lor. Aglae si Aurica sunt cele care 'musca' cel mai tare din bucuria tineretii celor doi orfani (Felix si Otilia), pizmuindu-i si amarandu-le zilele. Portretul Aglaei este fixat de la inceput cu detalii precise ce indica trasaturile morale: cam de aceeasi varsta cu Pascalopol, cu fata galbicioasa, gura cu buzele subtiri, acre, are nasul incovoiat si ascutit, obrajii brazdati de cateva sute de cute mari, ochii bulbucati, este vulgara si rea, o 'vipera', cum o califica Otilia. Ea dirijeaza ofensiva impotriva Otiliei, pe care o vrea cat mai departe de Costache, a carui moarte n-o afecteaza deloc, urmarind numai banii. Acreala, lacomia de bani, de avere, spiritul carcotas, rautatea sunt trasaturile care alcatuiesc tipul 'babei absolute'. Aurica, fiica Aglaei, este fata batrana, cu dorinte erotice neimplinite, manifestate pana la ridicol, dezechilibrata psihic, pierzand orice decenta si bun simt, lipsita de orice atractivitate feminina, invidioasa, cu rautati; este o complexata. Titi Tulea, calificat de Otilia drept 'prost', repetent de cateva ori si corigent, 'vlajgan molatic' de 22 de ani, nu citeste pentru ca lectura ii da 'dureri de cap'; este tipul debil mintal, infantil si apatic. Ii place ordinea militara, copiaza intruna, se leagana, este ipohondru. Crizele lui de apatie sunt luate de Aglae drept dovezi de 'cumintenie'; are fixatii erotice. Simion Tulea, sotul Aglaei, batran senil, are comportamentul unui degenerat; isi pipaie muschii, cauta prin dulapuri, brodeaza, face crize psihice pana la violenta, ce alterneaza cu stari de apatie; are idei fixe, crede ca Olimpia nu este fata lui; este izolat de Aglae si de ceilalti. Leonida Pascalopol este 'un personaj nou' in literatura romana (Pompiliu Constantinescu), fiind expresia rafinamentului, a bunului simt, a generozitatii. Scriitorul ii face si lui un portret in care detaliile pun in lumina pozitia sociala, trasaturile fizice si morale: un om de vreo cincizeci de ani, 'oarecum voluminos, carnos la fata si rumen ca un negustor'; scriitorul remarca 'finetea pielii' si taietura 'englezeasca' a mustatii carunte, deci un om subtire; un lant greu de aur ii atarna la vesta, hainele sunt din stofa fina; emana un parfum discret asociat cu o nuanta de tabac; are o politete si maniere ce dezvaluie cresterea lui aleasa. Pascalopol vorbeste despre sine lui Felix, in intimitatea conacului sau de la mosie, aranjat in stil romanesc. Felix afla ca Pascalopol facuse studii in Germania, apoi la Paris, calatorise prin mai toata Europa, fusese casatorit; afla ca-i place sa cante la flaut, ca e o fire boema. Pascalopol se considera un 'ratat' si vrea ca aspiratiile lui artistice sa le realizeze in Otilia. Ea il considera un barbat 'chic', un om de 'mare caracter', care a fost foarte bun cu ea. Fata e cuprinsa de o calda induiosare pentru ca Pascalopol e 'singur, saracul!', nu are pe nimeni. El vine in casa lui Costache, asa cum el insusi marturiseste, ca sa aiba sentimentul de familie. Oarecum blazat, prin nobletea sufleteasca, prin discreta poezie a sentimentelor personajul a fost asociat eroilor lui Turgheniev. Chipul adolescentin al Otiliei este si el descris in mod expres de scriitor, din momentul sosirii lui Felix in casa unchiului sau, asa cum o observa tanarul: un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pana pe umeri. Apoi privirea coboara asupra vestimentatiei, care sugereaza supletea, delicatetea, firea deschisa a fetei, o aparitie romantica tulburatoare. Prezenta Otiliei invioreaza si lumineaza atmosfera lugubra, apasatoare a casei. Ea raspandeste in jur gratie, inteligenta, delicatete, tumult de pasiuni cand canta la pian, 'parea ca stie multe si intimida pe barbati', incat 'Mos Costache, Pascalopol, Stanica, Felix insusi n-ar fi indraznit sa contrarieze pe Otilia'. Amestec de copilarie si adolescenta, cu instinct feminin sigur, naiva, ea are efecte tonice tulburatoare asupra lui Pascalopol, fata de care se manifesta cu gesturi materne (ii potriveste cu grija acul din cravata), sau sarind de pe scaunul lui mos Costache pe cel al lui Pascalopol; ea este feminitatea surprinsa in procesul ei de formare, remarcabil redata de scriitor. In conturarea Otiliei, cel mai complex personaj a romanului, scriitorul foloseste tehnica moderna a perspectivelor multiple si a observatiei psihologice. Ea se reflecta diferit in cei din jurul sau: mos Costache 'o sorbea umilit din ochi si radea din toata fata lui spana'; pentru Pascalopol este 'o mare strengarita', 'cu un temperament de artista', 'o randunica, inchisa in colivie, moare'; 'o fiinta gingasa care merita ocrotirea', 'o floare rara', 'o fata mandra si independenta'. Firea nastrusnica, visatoare si imprevizibila, tumultul tineretii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanta si sinceritatea deconcertanta a tineretii formeaza o imagine pura, de un farmec aparte: il taraste in goana pe Felix prin curte, rapaie pe scara, fluiera, danseaza. Aceeasi feminitate si franchete a gesturilor manifesta si fata de Pascalopol. Pentru Aglae si Aurica, purtarile Otiliei sunt asemeni 'fetelor fara capatai si fara parinti'. Ea insasi se analizeaza cu luciditate: 'Ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt? Sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera!…'. Si fata de Felix are griji materne, dorind ca acesta sa-si faca o cariera stralucita. Otilia isi defineste sentimentele fata de Felix: 'si eu te iubesc in atatea feluri, incat nu pot sa analizez acum cat te iubesc ca frate si ca iubita'. Calatoria la Paris, impreuna cu Pascalopol, o maturizeaza; devine mai sigura, mai constienta de ea insasi, schimbare pe care Felix o percepe. Criza adolescentei, criza erotica in drumul spre maturizare prin care trece Felix este descrisa prin acumulari succesive. El parcurge drumul de la simpla atractie pana la acuitatea trairii sentimentului iubirii caste: simte nevoia imperioasa a prezentei fetei; are insomnii, simturile toate tresalta acut. Neputand sta cu Otilia, sedea cu lucrurile ei; din obiectele, din dezordinea camerei ii reconstituia miscarile. Se simtea mai aproape de Otilia, aici in odaie, decat langa ea insasi. Familiaritatea cu Pascalopol, prezenta permanenta a acestuia il indispuneau. Numeroase pagini descriu lucid starile psihice si fizice prin care trece Felix, ale primei experiente erotice, ale iubirii dintai, adolescentine: neliniste si incertitudine, adoratie si deznadejde, gelozie si fericire. Chinurile prin care trece cand Otilia nu-i raspunde la scrisoare sunt relevatoare. Indragostit, visator si reflexiv, simtea nevoia prezentei ei feminine (lipsit de dragostea mamei care murise de timpuriu). Tacerea Otiliei ii umple sufletul de multiple stari: manie, gelozie, face fel de fel de ipoteze, il cuprinde o frenezie nebuna 'de a merge pe jos, in frig', pana la Baneasa; fericire si nesiguranta se zbat in sufletul sau tanar si pur. Experienta erotica implinita fiziologic, prin cunoasterea Georgetei, il maturizeaza pe Felix, privind altfel acum imaginea Otiliei si comportamentul ei. Chipul ei ramane insa, pentru totdeauna, invaluit in mister, o imagine derutanta, de vis. Titlul romanului si finalul sau exprima esenta dilematica a feminitatii, natura contradictorie a sufletului omenesc. Elementele romantice se adauga tehnicii balzaciene: personajele sunt grupate antitetic (Felix si Otilia se opun, prin puritatea lor morala, arivistilor si meschinilor din jurul lor; generozitatea lui Pascalopol se opune avaritiei lui Costache s.a.m.d.); analiza sentimentului iubirii, atmosfera de puritate degajata amintesc de paginile romantice ale lui Stendhal. Descrierea naturii, proiectarea grandioasa a Baraganului pe un fundal fantastic, folosirea contrastelor in descrierea campiei, reflectate in constiinta lui Felix, sunt pagini de sensibilitate romantica. Imensitatea campiei, 'plata si intinsa', fara nici o margine, putul cu cumpana, un cal ce 'parea gigantic', iar copilul care-l mana parea un 'ciclop', totul lasa impresia de iesire din civilizatie si din timp. Felix are intuitia 'pustietatii scitice'. Totul era 'ramas pe loc, in afara oricarei epoci, intr-o absoluta neistoricitate'. Scriitorul ilustreaza placerea grandiosului, o sensibilitate acuta la 'sugestiile de infinit si spatiu aistoric', prin care se apropie de Eminescu si Sadoveanu. Construit in spirit clasic balzacian si cu o viziune realista, 'Enigma Otiliei' asimileaza elemente ale romantismului modern: introspectia, finetea, luciditatea si precizia analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii, tulburatoare si derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involutii, degradari psihice (alienarea, senilitatea, dedublare constiintei - Simion Tulea), pentru studiul consecintelor ereditatii (Titi), toate intra in sfera modernului. Finalul romanului se incheie simetric, cu imaginea de la inceput: casa lui Costache Giurgiuveanu, si mai dezolanta, iar Felix reinvie in memorie cuvintele acestuia: 'Aici nu sta nimeni' - ce suna dezolant si lugubru. 'Enigma Otiliei' este un roman fundamental al literaturii romane, o creatie originala, sinteza a clasicismului realist de tip balzacian, cu elemente romantice si moderne.









































ENIGMA OTILIEI: A aparut in martie 1938 si este un roman de factura balzaciana. Romaul prezinta

burgheziei bucurestene din prima jumatate a secolului nostru. Titlul original al romanului a fost

„Parintii Otiliei” scriitorul avind in vedere ideea paternitatii. Romanul devine o satira vehementa la

adresa burgheziei in care relatiile copii-parinti s-au degradat datorita banului. Romanul are in centru

istoria luptei pentru mostenirea averii lui mos Costache. Desfasurarea epica este lenta, conflictul este determinat de incercarile membrilor clanului Tulea de a pune mina pe averea lui Costache

Giurgiuveanu.

Otilia personajul principal din romanul Enigma Otiliei, ea este fata adoptiva a lui Mos Costache, numele ei de familie fiind Marculescu.Ea este o cantareata la pian foarte talentata,si care doreste sa studieze muzica.Clanul Aglae doreste sa alunge pentru a putea pune mana mai usor pe averea lui Costache Giurgiuveanu.Prima intalnire in roman cu Otilia este la inceputul lui cand Felix intra in casa lui Mos Costache pentru a doua data(prima data mosul spunandu-i ca acolo nu sta nimeni), si ea vine in salvarea lui recunoscandu-l.

Despre Otilia autorul spunea: „ Otilia era eroina mea lirica, proiectia sa in afara, o imagine lunara si feminina”.Chipul adolescentin al Otiliei este de la inceput o aparitie angelica , descris in mod expres de autor , din momentul sosirii lui Felix in casa lui Mos Costache, asa cum o observa tanarul.Mai intai voce cristalina, auzita de sus, apoi ,”un cap prelung si tanar de fata,incarcat cu bucle , cazand pana pe umeri” .

Parerea lui Felix despre Otilia la prima vedere este: „fata parea sa aiba vreo 18-19 ani.Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela.Insa in trupul subtiratic , cu oase delicate de ogar , de un stil perfect ,fara acea slabiciune supta si pastrata a Aureliei , era o mare libertate de miscari ,o stapanire desavarsita de femeie.”

Aglae o vede ca o piedica in luarea averii lui Mos Costache.

Aurica este invidioasa pe Otilia si ar vrea la fel ca Aglae sa o alunge.

Mos Costache o iubeste dar de zgarcit n-a putut sa-i asigure un viitor fara probleme, nedepozitand decat foarte putini bani in banca restul tinandu-i ascunsi sub salteaua lui.

Pascalopol o iubeste pe Otilia si ii implineste toate poftele ei, Otilia casatorindu-se cu el, dar apoi acesta i-a dat libertate ea casatorindu-se cu un conte din Spania.

Otilia este unul dintre cele mai complexe personaje feminine din proza romaneasca, ea este fascinanta, mereu imprevizibila, dilematica prin comportament; iubita de parintele nesigur, de Felix care-i infioara corzile inimii , ocrotita de un strain , Otilia este totusi fara cuib.Otilia traieste drama singuratatii ,viitorul ei este ambiguu, departe de mult visata fericire.Comportamentul ei este derutant: capabila de emotii puternice trece brusc de la o stare la alta.Ea este copilaroasa si in acelasi timp si matura dovedind o grija materna fata de Felix pe care-l protejeza ca pe un orfan.

Calatoria la Paris o maturizeaza , devine mai sigura mai constienta schimbare pe care Felix o percepe, se simte inferior.Este poate o prefigurare a finalului ,a optiunii Otiliei, care ramane o enigma a feminitatii.

Eu cred despre Otilia ca va ramane intotdeauna o prezenta a misterului, a necunoscutului si neintelesului.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani