Orbitor - comentariu - Mircea Cartarescu referat





ORBITOR






MIRCEA CARTARESCU


Mircea Cartarescu s-a nascut la 1 iunie 1965 in Bucuresti. Dupa terminarea liceului (la “Dimitrie Cantemir” din capitala), a devenit student la Facultatea de limba si literatura romana a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1980. Intre 1980 si 1989 a fost profesor de romana la o scoala generala, apoi functionar la Uniunea Scriitorilor si redactor la revista “Caiete critice”. Si-a sustinut teza de doctorat in 1999, la Universitatea Bucuresti. In prezent este lector la Facultatea de litere din Bucuresti.

Mircea Cartarescu a debutat in anul 1978, in “Romania literara”. Are o bogata activitate literara iar numeroase din romanele si poeziile sale au fost premiate: “Faruri, vitrine, fotografii” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, “Levantul” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, “Dragostea” – premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, “Visul” – premiul Academiei Romane pe 1989 (tradusa in franceza si spaniola si nominalizata in Franta pentru Premiul Medicis, Premiul pentru cea mai buna carte straina si Premiul uniunii Latine- editia necenzurata a aparut in 1993 si se numeste “Nostalgia”), “Travesti” – premiul Uniunii Scriitorilor si premiul ASPRO pe 1994 (tradusa in franceza si olandeza), “Orbitor”- Aripa stanga – premiul ASPRO pe 1996

Nicolae Manolescu spunea astfel: “Roman autobigrafic si vizionar, Orbitor reprezinta prima parte a unei trilogii – Aripa stanga, Corpul si Aripa dreapta- care se anunta exceptionala. Dupa ce a debutat ca poet, Mircea Cartarescu pare acum definitiv captivat de proza. O proza densa si profunda, realista si onirica, descriptiva si halucinanta, mustind de subiectivitate ca un burete de apa, populata de personaje si de obiecte fascinante, atrasa de promiscua subterana psihanalitica si luminata de splendide curcubee baroce. Roman al cautarii timpului pierdut, metaroman al citirii si scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie si anatomie a fiintei, fara termen de admiratie in literatura romana, in afara, poate, de senzualitatea metafizica a lui M. Blecher.”

Mircea Cartarescu isi caracterizeaza insa altfel opera sa: “Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decit in sensul cel mai larg al cuvintului. Eu prefer sa-l numesc “o carte”. Ar putea fi, intr-adevar, “cartea vietii mele”, nu insa in sensul de “cea mai buna”, sau “cea care va ramine”, ci de scriere care le unifica-ntr-un fel pe toate celelalte. Dupa “Orbitor” cred ca se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.”

Romanul incepe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustreaza in cateva randuri continutul romanului: “Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest in parte se va sfarsi.Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand am devenit matur am terminat cu ce era copilaresc. Acum vedem ca intr-o oglinda in chip intunecos, dar atunci vom vedea fata in fata; acum cunosc in parte, atunci voi cunoaste deplin, cum am fost si eu cunoscut pe deplin.”

Primul capitol debuteaza cu o imagine descrisa intr-o maniera proprie si foarte personala. Este descrisa privelistea de vis a noptilor bucurestene. In viziunea autorului, orasul , pentru el, era o lume aparte, o lume plina de mister in care rareori se incumetase sa patrunda, dar, pe care o cunostea perfect, de la geamul camerei sale. Personajul principal, Mircisor, isi reaminteste cu nostalgie de vremurile in care statea pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, pe intuneric, privind “tripticul nocturn, de o stralucire sticolasa, nesfarsita, inepuizabila”. Pe atunci nu se construise “blocul de vizavi” care i-a rapit privelistea, i-a furat visele

In acel colt al camerei incepeau visele sale, o aventura printre cladirile misterioase ale Bucurestiului, cu huruitul tranvaielor si fragmente ale unor actiuni marunte ale vietii.

Mama sa, de care marturiseste ca nu il lega nimic mai mult decat faptul ca “ii spala rufele, ii facea cartofi prajiti, il trimetea la facultate”, este mitizata in poemele sale, versuri “venite de nicaieri”.

Revenind la realitate, Mircisor se trezeste cautand in mica arhiva a familiei adapostita intr-o geanta a mamei sale, unde, printre numeroase lucruri neinsemnate si printre facturi, gaseste un lucru care il tulbura, o veche proteza, a mamei sale, care, l-a inceput, l-a dezgustat. I-a atras atentia insa culoarea deosebita a gingiilor, culoare pe care a descoperit-o cand s-a oprit derutat, in piata de pe strada “Domnita Ruxandra”, unde si-a dat seama ca era culoarea inserarii. Atunci a avut o viziune. A vazut-o pe mama sa, conturandu-se incet, in jurul protezei. A simtit cum mana sa ii atingea buzele. Dezmeticindu-se, a intrat in blocul de langa el si a urcat pana la ultimul etaj, ajungand pe terasa. Acolo, i s-a aratat imaginea pe care o iubea, pe care o adora: monstruosul oras invaluit in mister si intuneric. Tulburat, a intrat inapoi in bloc si a coborat foarte multe etaje, in viziunea sa, pana, ca prin minune, a ajuns in fata usii lui din blocul de pe Stefan cel Mare.

Viata lui se desfasura in interiorul celor patru pereti ai camerei sale. Desi colinda in fiecare zi cartierele metropolei, nimic nu se compara cu imaginea mirifica de la fereastra odaii lui. Era in stare sa priveasca ore in sir panorama. Unele nopti se consumau in realitatea paginilor, cand nimic nu mai era real, totul era relativ, totul era magic. Intr-un final insa, somnul iesea invingator, dar si atunci, himerele noptii il invaluiau in bratele lor nevazute. Visa la casa in care isi traise primii ani ai vietii, casa de pe Silistra, unde isi dusese o vreme veacul mama sa.

In primul volum al trilogiei “Orbitor”, Mircisor vorbeste despre mama sa, pe cand al doilea volum, “Corpul” il are in plin plan chiar pe el.

Vizita la bunicul sau, mereu il tulbura .Badistav Dumitru fusese militar, dar in spatele vietii lui se ascundea o istorie tulburatoare. Mircisor stia ca neamul Badislavilor avusese catunul izolat, asezat “intr-o vaioaga a muntilor Rodopi”. Toata lumea traia linistita pana cand in satul lor au ajuns tiganii, care le-au vandut seminte de mac pentru patru cetere frumoase. De la aceste seminte de mac li s-a tras tot raul Badislavilor.In ziua mucenicilor Mina, Eugraf si Ermoghen, mortii au iesit din morminte si au inceput sa terorizeze localnicii pentru ca de cand gustasera din maci, nimeni nu mai mergea la biserica si nimeni nu se ruga pentru ei.. Pentru ca foarte multi pacatuisera, de frica, au trecut de partea lor. Apoi au dat foc caselor. O ramasita a satului se adunase in biserica, iar Popa, singurul care nu gustase din maci, a inceput sa citeasca din Evanghelie, despre Isus in vremea cand a alungat demonii din porci. Strigoii nu concepeau sa mai fie supravietuitori, asa ca au incercat sa dea foc bisericii, dar nu au reusit. Au chemat in ajutor demonii-greieri, dar si acestia au pierit cand au simtit tamaia. Preotul impreuna cu cei 40 Badislavi, au iesit din biserica. Atunci a inceput sa ninga cu ingeri, care au venit in ajutorul lor. A fost o batalie grea, dar in final, Badislavii au iesit invigatori, pentru ca, credinta lor i-a salvat. Dupa ce totul s-a sfarsit, neamul Badislavilor a plecat pentru a se stabili in sus de fluviul Dunav. Dunarea insa, pentru a putea fi trecuta, cerea un suflet ca jertfa. In trecut, preotul asistase la o slujba in care fetita pe care nimerisera sortii a fost aruncata in apa inghetata. In vremurile lor insa, oamenii si-au dat seama ca nu viata ci sufletul trebuie daruit fluviului, asa ca de fiecare data cand vroiau sa treaca pe celalalt mal, Dunarea primea umbra unui tanar sau a unei tinere. De acea data, picasera sortii pe Vasili, un copil gasit pe camp de femei. A fost crescut in satul lor, iar acum, a fost nevoit sa isi cedeze umbra raului. Acest lucru, pentru el, a insemnat maturizarea, inceputul adolescentei. Precum in basmele romanesti, Cartarescu descrie acest moment ca unul crucial, in care baiatul prostut a devenit barbat.



Sub gheata Dunarii, inotau fluturi ! Badislavii, curiosi, au spart crusta ghetii si au prins un gigant fluture pe care l-au macelarit si s-au infruptat din carnea lui, fara mila. Cand au terminat, femeile au strans aripile si le-au luat cu ele. De atunci, aproape fiecare femeie din sat, avea in podul casei o ladita in care se afla o bucatica din aripa fluturelui, care insa se regenerase si crescuse miraculos. Grupul a inaintat prin Muntenia pana a ajuns in locul unei foste biserici, unde s-au stabilit, undeva intre Arges si Sabar. Vasili a fost bunicul lui Dumitru.

Romanul continua cu un fragment care aparent nu are nici o legatura cu “povestea”, dar este foarte bine pozitionat. Mircisor se descarca contempland asupra omului, asupra timpului, asupra chakrelor, asupra totului, facand o legatura stransa intre toate acestea.

Intr-o dimineata foarte calduroasa, Mircisor a plecat in cautarea casei de pe Silistra. In urma unui vis, si-a adus aminte ca mama sa avea pe sold o forma de fluture, ceea ce l-a facut sa isi reaminteasca secvente din vremea prunciei. A hoinarit pe strazi mult timp pana cand cineva i-a spus pe unde se afla strada, insa a ramas captivat de foisorul din visele sale. Era realitate. A intrat inauntru si a sunat la usa. O fata foarte amabila, l-a poftit inauntru de parca il cunostea de-o viata, desi nu se mai vazusera niciodata. L-a servit cu o farfurioara cu dulceata de trandafiri si a inceput sa ii povesteasca despre copilaria ei. Se numea Anca. In vremuri de mult apuse, cand stia ca trebuie sa se intoarca acasa, mai statea pe maidan, uitandu-se la poze mototolite. Atunci aparea Herman. Ea il lua de mana si mergeau spre casa parasita, aflata in ruina din apropiere. El incepea atunci sa ii povesteasca despre o lume inaccesibila pentru maturi, dar fireasca pentru copii. Ei nu ii era frica de el, niciodata nu ii facuse nimic inafara de faptul ca o privea. Intr-o seara, Herman a adus cu el o trusa din care a scos o masina de tuns. A tuns-o, fasie cu fasie, dupa care a ras-o in cap cu un brici batranesc. Apoi a scos niste unelte in forme diferite, dar ciudate. Cu acelea i-a tatuat teasta toata noaptea, ea nestiind niciodata ce se ascunde in acele desene enigmatice. Cand a plecat spre casa, dimineata, tatal sau a zarit-o din foisor. A fugit spre ea si a imbratisat-o, imagine in care i-a gasit mama ei. Aceasta a inchis-o in camera ei, fara vreo oglinda, pana i-a crescut parul, vreme in care s-a simtit foarte singura si a suferit. Mama sa a inceput sa o urasca si intra la ea doar ca sa ii dea de mancare. Anca nu vroia sa devina femeie, nu vroia sa aiba soarta mamei sale: nefericire, rutina, saracie. Cel mai mult ii placea sa viseze; il visase pe Mircea cu multi ani in urma, il strigase, si era sigura ca el ii va auzi vreodata strigatul disperat. Dupa ce a terminat de povestit, Anca s-a asezat pe un scaun si s-a lasat tunsa de Mircea. Acesta a descoperit suvita cu suvita, tatuajul facut de Herman. Acest Herman era acelasi cu care el va sta de vorba ore in sir pe treptele de beton ale blocului sau. Pe crestetul fetei, Mircea a descoperit Totul, iar totul avea chipul sau ! A ramas inmarmurit. Anca s-a ridicat de pe scaun, au mai stat putin, dupa care el a plecat in cautarea copilariei, nu inainte de a se imbratisa ca un frate si o sora. Cand a plecat de pe strada, a gasit o inscriptie, “Pancota”.

Din nou, autorul revine la realitate prezentand o intalmpare ciudata din autobuz, unde au urcat doi barbati, insotiti de un pitic. Desi parea mai batran decat ei, piticului ii era frica de ei. Mircisor a ramas impresionat de faptul ca cei doi nu il bagau in seama, asemeni unui catel.

Si-a dat seama ca strada pe care o cauta se numea “Pancota” (fosta “Silistra”).Cand a ajuns acolo pentru prima data, i s-a parut altfel decat in visele sale.Curtea in forma de “U” era foarte stramta, jumatate din suprafata fiind ocupata de un Mercedes vechi lovit si reparat. Cladirea avea trei etaje, iar el a vazut, din spusele mamei, locul fiecarui vecin. Foarte emotionat, a deschis usa de fier si a intrat. Odata ajuns in casa, si-a dat seama ca stie tot !

Partea a doua debuteaza cu imaginea mamei sale in curte, hranind paunul, paunita si curcanul. Era o zi de duminica, iar Maria s-a pregatit sa plece in oras, asa ca se imbracase cu bluza ei cea buna si se daduse cu parfum, asa cum faceau fetele de la fabrica “Donca Sima”.

Proprietara vilei in care statea, Ma’am Catana, era foarte rea de gura, mai ales cu sotul sau, care, in loc sa aduca bani in casa, ii investea intr-un cavou. Pentru asta, ma’am Catana il facea cum ii venea la gura, amenintand-ul in fel si chip. Insa la vremea in care ii veni ceasul, i-a facut o slujba frumoasa, a adus un dric din lemn sculptat si l-a bocit. Cand au ajuns la cavou, Maria a ramas uimita, i s-a parut ca este un castel strajuit de cele doua sculpturi de la intrare.Toata lumea a coborat inauntru si, desi ii era frica, a coborat si ea. Cavoul era un fel de labirint, in care, foarte curand, s-a pierdut. A ratacit speriata prin caile intortocheate mult timp, dar a gasit treptele ce duceau la lumina zilei si s-a vazut din nou in cimitirul Bellu. Ajunsa acasa, a vazut ca in fata usii ei erau stransi mai multi vecini, incercand sa il potoleasca pe micul Mircisor, care urla din toate puterile ca vrea la mama lui.



“Cand iesi din curtea in forma de U, Maria patrunse in toamna”. Era grabita, mergea sa se intalneasca cu Costel, la cinematograf. Pentru a nu se gandi la el, incerca sa se gandeasca la sora sa Vasilica si la nasa batrana. Isi aduse aminte de vremea in care venisera la Bucuresti amandoua, din satul natal Tintava, si se angajasera ca ucenice la croitorie. Duminica aveau liber asa ca frecventau balciuirile sau ieseau la plimbare prin capitala. De fiecare data cand treceu pe langa palatul telefoanelor visau sa devine telefoniste, pentru ca in filemele americane o telefonista intotdeauna isi gasea un baiat tanar, frumos si cu bani. Seara, se duceau la gradini de vara ieftine si mancau mici. Apoi se duceau acasa, iar a doua zi incepeau din nou lucrul. Se imprietenisera cu actrita Mioara Mironescu, care le ducea seara la cabaretul “Gorgonzola” unde cantau niste negri. Vasilica observase ca negrul de la tobe ii facea cu ochiul. A doua zi, Maria s-a asezat la masina de cusut, dar a observat ca acul se intepenise asa ca a deschis usita, dar mare i-a fost mirarea cand a vazut ca inauntru era un rinichi, care zvacnea prin bataile unei inimi nevazute. Maria s-a speriat si a fugit, iar de atunci niciodata nu a mai cusut la masina, toate rochiile fiind facute de sora sa, Vasilica.

In urmatoarele zile, Mioara le scoase pe fete la plimbare in Cismigiu, le cumpara rochii si palarii, le duse la coafor si le rezerva o masa la cabaret. Se imprietenisera si cu Cedric, negrul de la tobe, care le povestea despre New Orleans-ul natal, despre cartierul frantuzesc si despre ritualurile Voo Doo.

In acea noapte fusesera bombardamentele, iar cele doua surori, dupa ce tremurara ore intregi, iesira din adapost. Totul era daramat, iar inaintand pe strada lor, dezastrul parca era si mai mare. Nici o casa nu mai era intraga, iar peste tot in jurul lor vedeau ramasite ale corpurilor umane. Ramasese in picioare doar casa liftului a cladirii Societatii petroliere romano-germane, iar in lift era prinsa liftiera, care se resemnase si se bucura ca scapase cu viata. Ajunsera si la casa Mioarei si gasira mana ei, pe care mai era inelul din par de mamut in forma de fluture. Maria scoase inelul de pe aratator si il lua cu ea. In spatele ruinelor croitoriei statea in picioare, in costumul lui popular, tatal lor, Badislav Dumitru, care, cand auzise de bombardament se repezise la Bucuresti. Pe drum, toti trei se intalnisera cu un carutas care il cunostea pe Dumitru si plecara spre Tintava. Mama lor s-a bucurat foarte mult cand le-a vazut intregi, dar, la catva timp, a murit. Maria isi aducea aminte ca a vegheat-o zile si nopti pana aceasta si-a dat duhul.

In timpul razboiului, in gospodaria lor, fusese incartiruit o vreme un soldat neamt, pe nume Klaus, care se imprietenise cu cainele lor, Rosu. Il invatase diferite trucuri, iar atunci cand a trebuit sa plece, l-a luat cu el. Dar dupa un an de zile, Rosu se intorsese acasa cu o inscriptie nemteasca la gat. Acum, cainele incepuse sa latre cum nu il mai auzise Maria niciodata. Cand iesi in curte, il vazu la poarta pe Cedric. Il pofti inauntru si ii facu mamaliga. In timp ce mancau, Cedric s-a apucat sa ii spuna o poveste fantastica

Asta isi amintea Maria, in timp ce mergea cu tranvaiul. A coborat la Universitate, intr-un decor alb, de iarna profunda. In drum spre cinematograf, s-a intalnit cu Ionel, un vecin de pe Silistra, care, de cand lucra, ca sofer, la ziarul “Scanteia”, nu mai venea prin mahala. Cand ajunse la cinematograf il vazu pe Costel asteptand-o si o pufni rasul pentru ca era imbracat in acelas fel cum il stia ea. Intrara in cinematograful care mirosea a petrosin si vazura un film cu Gerand Philipe. Sala era plina cu tineri ce tineau de mana tinere, care i se pareau Mariei identici. Costel si-a luat inima in dinti atunci si a luat-o si el de mana pe Maria, la sfarsitul jurnalului de stiri.

Cedric isi incepu povestea prezentand cartierul francez din New Orleans.Franceza locuitorilor nu se putea compara nicidecum cu cea pe care o auzeau la radio, a generalului de Gaulle. Cecilia, o fata de cel mult treisprezece ani, foarte cocheta, statea de vorba cu Melanie, o negresa batrana, ce isi ascundea chelia sub o peruca din pene de strut. Cedric era varul Ceciliei, dar ii placea sa faca pe sclavul in preajma celor doua femei, aduncandu-le ceaiul. Pe langa asta, canta la wash-bord la localul lui Monsu, un magnat al cartierului francez. Cecilia fusese pregatita pentru solemnitatea ce avea sa urmeze in seara aceea de primavara. De cand se trezise, il vazuse pe Albinosul, un negru alb ca laptele, ce avea un neg pe fata. El era proprietarul localului “Monsu”. Cand venise pentru prima data in acele locuri, acum mai bine de douazeci de ani, dintr-o intamplare i se spusese Monsieur Monsu. Albinosul cumparase timp de zece ani o multime de strazi din French Quarter. Cand intrase intr-o zi intr-unul din localurile sale, portarul, ramas inmarmurit de faptul ca negul de langa nas i se marise cat o zmeura, a fost concediat. De atunci a inceput sa se extinda, pana l-a acoperit aproape in totalitate. Medicii nu i-au mai dat nici o speranta de viata, dar, intr-un tarziu, a fost chemat Fra Armando, preotul. Acesta, prin ritalurile sale, a reusit ca in trei luni sa il salveze, iar dupa numai o saptamana, Albinosul si-a facut din nou aparitia in localurile sale. Dupa aceasta intamplare bizara s-a raspandit zvonul unei organizatii diavolesti, mult mai inspaimantatoare decat ritualurile Voo Doo, a carei conducatori erau Fra Armando si Albinosul. Politia a cercetat de nenumarate ori coliba lui Fra Armando, dar nu a gasit nimic compromitator. Locuitorii se intrebau daca nu cumva si politistii sunt implicati in aceasta organizatie ciudata.

Ziua ceremoniei cea mare a venit, iar acum Cecilia era pregatita. Melanie si Veve, camerista ei, o imbracasera si o aranjasera ca pentru nunta. Au iesit din casa si au oprit un taxi. S-au urcat inauntru, iar acesta ii duse pana la marginea marelui swamp, unde ii astepta Albinosul. Au inaintat prin swamp-ul nesfarsit, pana au ajuns langa ruinele unei danturi gigante. Au intrat inauntru, printr-o ogiva, care miraculos mai era in picioare, si au vazut resturile unor blocuri impanzite cu o vegetatie hirsuta. Au intrat in intuneric, unde stelele au disparut, singura sursa de lumina fiind faclia Albinosului. Pe unul dintre culoarele stramte si intunecate s-au intalnit cu Fra Armando si atunci au stiut ca nu mai au mult pana ajung la destinatia finala.

Mariei i-a placut foarte mult filmul. Intrase in rolul personajului, traia foarte intens filmul. Ea controla personajele, nu invers. Ea ii soptea fetei din film ce sa spuna ! De atunci, a reusit sa schimbe intrigi, deznodamanturi, sa isi casatoreasca preferatii indiferent de cat de imposibil era.



Cand s-a terminat filmul, Maria a iesit zambind din sala, iar Costel incruntat. Afara era deja primavara, zapada se topise, arborii inmugurisera, soarele fierbinte mangaia Bucurestiul.Au plecat amandoi spre Universitate, dar pasii ii purtara spre strada pe care locuise odinioara Maria. Cand ajunsera acolo, ea tresari; in spatele noilor constructii, se inalta casa liftului, in care inca mai era liftiera. Au ajuns la picioarele liftului, iar Maria a vazut ca deasupra butonului scria numele ei. Costel apasa pe buton, dar nu se intampla nimic, in schimb, cand apasa Maria, cabina se misca si cobora. Cand liftul ajunse la parter, a apucat manerul usii si a tras de el. In cabina se afla liftiera, inconjurata de un mare fluture, care, cand s-a simtit eliberat, a zburat imediat, desi femeia incerca sa il tina. A iesit din cutia care o tinuse prizoniera timp de doisprezece ani si a plecat cu ei. Desi treceau pe langa oameni, parea ca prezenta liftierei era obisnuita, chiar daca era goala. Se reintoarsera la casa liftului, isi chema fluturele, intra inauntru si liftul porni incet, pana a ajuns din nou in locul in care fusese la inceput.

Maria il lua de mana pe Costel si strabatura orasul timp de o ora fara sa isi vorbeasca aproape deloc.Se despartira la poarta casei Maiei de pe Silistra. Ea intra in casa, dar Costel mai zabovi putin la poarta ei.

Partea a treia a romanului prezinta o parte a copilariei lui Mircisor si incepe cu Herman. Herman era vecinul de la ultimul etaj, betiv dar foarte politicos, care ii va deveni mai tarziu un foarte bun prieten si pe care il va cunoaste ca pe el insusi. Cand se intalneau cu Herman in lift, Mircisor se simtea nesigur, ii era frica de el, desi el era foarte politicos cu mama sa. Se simtea in siguranta doar cand ajungea in fata apartamentului sau. Herman insa nu era un betiv ca ceilalti. Nu vorbea mult, nu se clatina si era foarte civilizat. Locuia cu mama sa, in mansarda blocului, langa terasa. Mircisor a urcat prima oara la etajul opt impreuna cu Jean si Luci. Pentru ca au facut galagie, Herman a aparut in usa apartamentului sau. Mircisor a ramas in fata lui, visator, dar cand cineva a chemat liftul si s-a auzit un huruit au zbughit-o toti trei pe scari in jos pana au ajuns afara.

Urmatorul fragment il are in prin plan tot pe Herman pe care, baut fiind, l-a gasit Mircea si l-a adus in mansarda sa. In mana lui Herman a gasit o hartiuta pe care era scrisa o formula matematica.

Cand avea cinci ani, mama lui Mircisor a trebuit sa se interneze si, pentru ca nu avea cu cine sa il lase pe baiat, l-a internat si pe el in acelasi spital, la o sectie de copii. O sora medicala i-a dat o pijama si l-a condus intr-o camera in care mai erau doua fetite. Cand a vazut-o pe una dintre ele, si-a adus aminte de nepoata nasei sale care il batea de fiecare data cand parintii ii lasau sa se joace impreuna. Acea rautate a vazut-o in ochii fetitei din salon, Carla. Cand a plecat sora medicala, Carla i-a luat periuta de dinti si i-a aruncat-o cu o ura inimaginabila. Mircisor a fost socat pentru ca era obisnuit ca pe unde mergea sa fie rasfatat. Cat timp a stat in spital, cele doua fetite l-au batut, l-au zgariat si au tipat la el.

Intr-o iarna tarzie a anului 1973, Mircea a fost prins de o ploaie puternica si rece in timp ce se intorcea de la orele tehnice. A doua zi a observat ca nu mai poate sa isi miste o portiune din buza superioara. I-a aratat si mamei sale, dar aceasta s-a speriat foarte tare si l-a dus la Spitalul de Urgenta. Acolo a fost internat intr-un salon de neurologie. Curand, i-a paralizat temporar toata partea stanga a fetei, pentru ca nu a fost examinat de nimeni. Tratamentul i-a fost stabilit doar la medicamente, raze si masaj. Sedintele de masaj erau realizate de un maseur orb, care il facea sa se gandeasca serios la neputinta de a vedea. Orbul ii spusese ca lucrase la securitate si ii povestise o intamplare de la circ, in care o acrobata se transformase in fluture.

Intr-o dimineata, cand s-a dus la raze, a ajuns acolo foarte repede si usor, nu ca alte dati cand ratacea prin spital. Doctorul nu era acolo, asa ca, intr-o clipa de nebunie, si-a pus singur electrozii pe tample si a dat drumul la aparat, intorcand butonul pana la capat. Cand s-a intors doctorul, l-a gasit pe jos, iar in camera mirosea a ars. A stat la reanimare o saptamana, timp in care a fost hranit intravenos. Cand si-a revenit a constatat ca aproape isi revenise, facuse progrese vizibile. L-au mutat inapoi in salon, iar dupa zece zile a fost externat.

Fra Armando i-a condus pe cei doi barbati si pe cele doua femei prin nenumarate labirinte pana au ajuns intr-o enorma sala. Era sala Stiutorilor, care avea intrari in mii de locuri pe tot globul. Toata umanitatea se adunase in spatele lor, urmandu-i. Deodata, Fra Armando s-a oprit si a asteptat pana cand toti au tacut si au ramas nemiscati. Atunci a inceput sa vorbeasca. A rostit cuvantul “Tikitan” de cateva ori, impreuna cu multimea. Zeci, sute, mii de fluturi au acoperit crestetele multimii, dupa care, toti au inceput sa strige “Orbitor”, asa cum strigasera “Tikitan” mai devreme.

In romanul “Orbitor” biograficul si oniricul isi disputa pe rand intaietatea, autorul incercand din nou sa gaseasca drumul care leaga nostagia de vis. Scopul cartii pare sa fie descoperirea sensului unui singur cuvant – ORBITOR- , scriitorul dand impresia ca a facut un pariu cu el insusi pentru a-si demonstra ca este pregatit pentru aceasta revelatie totala.

Nostalgia cartaresciana inseamna unificarea contrariilor, refacerea simetriei lumii si a fiintei. Aceasta presupune reintrarea simbolica a actului de creatie. Scenariile initiatice incarcate de sensuri ascunse repeta gesturile creatorilor lumii, pentru a-l pregati pe scriitor pentru revelatie; recuperarea memoriei se poate face numai prin scris. Teserea textului, nasterea cartii inseamna adevarata creatie. Scriitorul initiat da nastere lumii prin scris (“Priveam apocalipsa prin lentilele boabelor de lacrimi din ochi. Ce se-ntampla ? Care era zeul nostru ? Ce-avea sa fie cu lumea acestei carti ilizibile, acestei carti ?”), “adevarata existenta” fiind aceea care se lasa transpusa in pagina scrisa.









Nemes Oana Roua

Cls. a X-a A












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani