“A fost odata”
asa incepe orice poveste, asa ar putea incepe si povestea
adevarata a scriitorului Ion Creanga, al carui nume este astazi totuna cu lumea nemuritoare a
povestilor lui, pagina de frumos si intelepciune in marea
carte a literaturii clasice romanesti.
Plecand de la principiul fund amental ca mitul nu este inventie, nici
conventie omeneasca, Lovinescu nu isi numeste lucrarea un
studiu de folclor, basmele lui Creanga consideradu-le doar “un punct de
plecare, pretext si materie prima ale unor consideratii strict
adecvate si tesute pe stiinta simbolurilor, disciplina
traditionala caracterizata ca imuabila, unanima, perena,
cu legi proprii coextensive cu acelea ale unui univers semnificativ si
ierarhizat, misterios, dar nu absurd.” A poseda aceasta
stiinta, spune Lovinescu, “inseamna a poseda Creanga de aur
si firul Ariadnei, simboluri complementare”, fapt pentru care e normal ca
in labirintul operei lui Creanga sa nu se poata intra si iesi
decat cu Creanga de Aur intr-o mana si firul Ariadnei in
cealalta. Sa nu uitam ca si pentru J.G. Frazer, Creanga de
Aur serveste de emblema celei mai importante parti ale
operei sale The Golden Bough in marginita interpretare pe care o da
miturilor, redusa exclusiv la fenomenul de primenire a naturii, fapt
pentru care in basmul “Povestea porcului” Creanga de Aur e reprezentata de
furca, de vartelnita, de tipsia cu puii de aur daruite fetei de
imparat de cele trei surori, Sfanta Miercuri, Sfanta Vineri si Sfanta
Duminica, daruri supranaturale prezente in “viermuitul naturii”.
In concluzie, Creanga de Aur e “o legitimatie pentru
cine o poseda, o pecete, o stea in frunte, firul de continuitate intre
stari de firi ierarhizate”. Chiar in romanul cu acelati nume
al lui Sadoveanu, Kesarion Breb preia Creanga de Aur si functiunea de
la predecesorul sau devenind astfel “ultimul Dekeneus”.
Voi aminti in continuare faptul ca basmul “Povestea porcului” se intinde
pe o arie considerabila din Europa pana in India si Indonezia,
apoi in Africa si in America, cu o frecventa rar intalnita,
fiind unul dintre putinele basme atestate inca din antichitatea
clasica, prin faptul ca a fost inserat de scriitorul latin Apuleius
in romanul Magarul de aur din al II-lea secol al erei noastre, scriitorul
latin preluandu-l, la randul sau, din circulatia orala.
Capodopera lui Lucius Apuleius (c. 125 – c. 170), Metamorfoze sau Magarul
de aur este un roman fantastico-satiric, care
relateaza avatarurile tanarului Lucius: in urma unei incercari
esuate de aplicare a practicilor magice, ucenicul vrajitor este
transformat in magar (pastrandusi insa
simtamintele omenesti), urmand sa iti recapete
infatisarea de om cu ajutorul zeitei
Povestea fetei de imparat si a Avatarului, asa cum il
numeste Lovinescu, este asemanatoare cu cea al lui Amor, sau
Cupidon, si Psyche, basm pe care Apuleius il insereaza la
jumatatea romanului sau. In mitologia romana, Cupidon este cunoscut si sub denumirea de Eros, fiul Afroditei.
Legenda din romanul lui Apuleius ne vorbeste despre povestea dintre
Cupidon si muritoarea Psyche. Venus era geloasa pe frumusetea
acestei fete, drept pentru care i-a ordonat lui
Cupidon sa o omoare. In loc sa faca
asta, el s-a indragostit de ea si a luat-o de sotie. Fiind
muritoare i s-a interzis sa-l priveasca.
Psyche a fost cea mai fericita fiinta pana cand sora sa a convins-o sa se uite la sotul ei, asa
cum si mama fetei din basmul Poveste porcului si-a convis fata
sa arda pielea de porc a sotului. Pentru a
o pedersi, Cupidon a parasit-o lasand-o intr-un camp pustiu.
Dorind sa-si regaseasca iubitul, Psyche a
intrat in templul zeitei Venus si i-a cerut sfatul. Venus i-a dat o serie
de indatoriri una mai periculoasa decit cealalta. Dintre ele, ultima
se referea la o calatorie pe taramul lui Hades pentru a-i aduce
zeitei intr-o cutie, putin din frumusetea sotiei zeului
intunericului. Cea mai grea sarcina era, in schimb, nu calatoria
in sine ci, rezistarea in fata tentatiei de a nu o deschide. Psyche a
cedat si drept rasplata a cazut intr-un somn mortal din
care doar dragostea nemarginita pe care i-o purta Cupidon a mai putut
sa o trezeasca. Miscata de iubirea dintre cei doi, Venus a
decis sa o faca si pe ea zeita.
O surprinzatoare identitate de schema narativa gasim
si intre “Trandafiru” din colectia Schott si “Povestea
porcului”. In “Trandafiru” exista motivul blestemului ca sotia
sa nu poata naste pana nu va fi din nou
imbratisata, motivul darurilor vrajite de la cele trei
sfinte, precum si cel al prafului de somn dat de noua sotie
(vrajitoare), cum nu se afla asamblate in nicio varianta.
