de Liviu Rebreanu
-caracterizarea personajului principal –
1920 este anul celui mai important eveniment din intreaga istorie a romanului romanesc, prin aparitia unei opere de elaborata vigoare – “Ion”, de Liviu Rebreanu. Prin acest roman scriitorul devine “ctitorul romanului romanesc modern” (Ibraileanu). Reprezentant al curentului realist, Rebreanu creaza un roman de constructie, cu actiune ampla, in maniera realista. El reconstituie spiritul unei epoci, ofera amanunte despre mentalitatile, traditiile si situatia istorica a momentului, creaza un tablou cuprinzator si acest lucru contribuie la impresia de fresca sociala.
Romanul “Ion” are ca si tema lupta individuala
pentru pamant,
Ca estetica a personajului Ion este construit intr-o
maniera realista, dar cu o componenta naturalista
evidenta. Realismul personajului rezulta din maniera
in care Rebreanu priveste lumea, ca pe o constructie de mare
complexitate arhitecturala, in care indivizii ocupa
un loc bine definit si sunt conditionati social. Ca personaj naturalist,
Ion dobandeste nevoia de a avea un loc demn in sat printr-o
patima nefireasca pentru pamant, traita
adesea instinctual, senzorial.
Complexitatea personajului, mascata aparent de simplitate
si liniaritate, este sustinuta de parerile critice
adesea contradictorii. G. Calinescu remarca instinctualitatea,
impulsurile primare elementare: “bruta ingenua”,
“violent si patimas”. Pentru Eugen Lovinescu,
Ion este beneficiarul unei inteligente “viclenii procedurale”:
“Sufletul sau este in realitate unitar, simplu,
masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.”
Nicolae Manolescu pune personajul sub semnul fatalitatii
naturaliste: “Ion este victima mareata a fatalitatii
biologice.”
Obiectivitatea scriitorului influenteaza profilul personajului.
Ca scriitor obiectiv, Liviu Rebreanu nu influenteaza fictiunea,
personajele se misca libere, dar neutralitatea autoriala
ascunde intentii precise, ce tin de arta regizorului. Fiecare personaj
este pus in prima parte a romanului in situatii epice
cu final precis. Astfel in privinta personajului Ion, se poate
vorbi de secvente narative care dezvaluie componente ale
sale din perspectiva omniscientei scriitorului: hora, jocul miresei,
sarutarea pamantului.13234m0-sdfsdn3s34
In scena horei, din interventia directa a naratorului
omniscient deducem componentele dramei lui Ion; pamantul
si iubirea: “Iubise pe Florica…dar Florica era mai saraca
decat dansul, iar Ana avea locuri si case si vite multe…”.
Tot cum se dezvaluie temperamentul impulsiv, instinctualitatea
se va manifesta pe parcursul romanului in situatii limita.
Vasile Baciu il face “sarantoc”
si “talhar”. Reactiile lui Ion sunt specifice
impulsivului: “Ii clocotea tot sangele (…)
genunchii ii tremurau, in cerul gurii simtea o uscaciune.”
In timp ce joaca “jocul miresei” cu Florica,
nu-si poate stapanii trairile erotice, pasionale:
“Ii sopti ragusit, cu ochii inflacarati
(…), o stranse navalnic la piept scrasnind
din dinti...”.
Bataia de la carciuma dezvaluie brutalitatea:
umilit de George, care il pune sa plateasca,
“Ion il lovea aprig cand in cap, cand
in burta…”, iar dupa bataie
“se simtea racorit si multumit”.
Brutalitatea fata de Ana, incepe sa se manifeste
inca de la nunta, cand isi da
seama ca ea va face parte din inventarul zestrei: “I
se parea o straina, se mira ca a putut
el saruta si imbratisa pe fata aceasta uscata…”.
Insensibil la lacrimile Anei, care-si plangea soarta dupa
ce l-a vazut strangand-o pe Florica in
brate, avertizeaza parca spanzuratoarea
ei, in timp ce privea lacom farfuria cu bani. In ciuda
brutalitatii de care da dovada in relatiile
cu familia sa, Ion este incercat si de sentimentele ce tin
de decenta si rusine(mai ales in relatiile cu familia
Herdelea). Dojenit in biserica de parintele
Belciug, lui Ion “ii ardea obrajii si tot sufletul de
rusine si de necaz”.
Din perspectiva epicului, Ion este surprins in stradaniile
de a-si implini cele doua nevoi traite patimas:
pamantul si Florica. Titlurile celor doua parti
ale romanului “glasul pamantului” si “glasul
iubirii”, sufera o inversiune a treptelor in
ierarhia valorilor, care-l va pune pe Ion intr-o perspectiva
tragica. 37234m0-sdfsdn334
Atitudinea fata de Ana in timpul horei, dezvaluie
intentiile de a se apropia de fata: “Ion strange
la piept pe Ana cu mai multa gingasie, dar si mai
prelung…”. Urmand sfatul lui Titu Herdelea de
a-l obliga pe Vasile Baciu sa i-o dea pe Ana de nevasta,
Ion o lasa insarcinata. La inceput
Ion nu recunoaste ca acel copil e al lui , pentru a-l obliga
pe Vasile Baciu sa-i dea tot pamantul.
Patima pentru pamant care-l stapaneste
pe Ion are in adancime o motivatie: este o problema
de demnitate intr-o comunitate in care omul este judecat
dupa avere; este apoi o patima nefireasca,
obsesiva copil fiind, se remarca prin inteligenta
si silinta la carte. Invatatorul Herdelea
l-a trimis la liceu in Armandia, dar se lasa dupa
doua luni, atras mai degraba de munca pamantului:
R
Contactul cu pamantul ii dezvaluie nefiresc
trairile senzoriale, recepteaza pamantul
ca pe o imbratisare patimasa. Sarutarea
pamantului implica si o sugestie de perspectiva
finalista: Ion va ajunge in curand in pamantul
pe care l-a ravnit atata: “ isi lipi buzele
cu voluptate pe pamantul ud, si-n sarutarea
ceasta grabita simti un fior rece, ametitor…”.
Patima pentru Florica constituie a doua componenta a dramei
lui Ion. Pamantul incepe sa fie tot mai
conturat de nevoia de iubire: “Ce folos de pamanturi,
daca cine ti-e drag pe lume nu-i al tau”. In
timpul in care incercase sa o cucereasca
pe Ana, nu s-a mai gandit la Florica. La nunta o redescopera,
iar pentru a fi mai aproape de ea, se imprieteneste cu George,
pe care-l viziteaza des, gasind tot felul de motive.
Savista il avertizeaza pe George de vizitele lui Ion
la Florica, in noptile cand mergea la padure.
Il ucide pe Ion, care se sfarseste dupa o tragica
agonie. Inmormantarea este un prilej de meditatie pe
marginea fericirii si a rostului in viata. Rebreanu
sugereaza, dincolo de imaginea sonora a bulgarilor
de pamant care lovesc cosciugul, ca toate pamanturile
in pamant se duc.
Mijloacele de caracterizare a personajului sunt cele consacrate
de estetica realismului, Rebreanu si-a insusit lectia sondarii
zbuciumului de la Tolstoi si Joseph.
Ca mijloace directe de caracterizare se remarca portretul
fizic, autocaracterizarea si caracterizarea facuta
de narator. Mijloacele indirecte dezvaluie complexitatea
personajului: fapte, vorbe, ganduri, parerile celorlalte
personaje. Romanul nu este al unei individualitati, ci al
unei colectivitati a carei existenta este structurata
in jurul personajului Ion. De aici multitudinea de pareri.
Titu si intreaga familie Herdelea il apreciaza
pe Ion, considerandu-l mai destept decat toti flacaii,
iar d-na Herdelea vorbeste despre el cu bunavointa:
“Ion este baiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e
saritor si istet”. Vasile Baciu il face: “sarantoc
si talhar”, amenintandu-l: “Am sa
te umplu de sange”. G.Bulbuc spune ca este “un
lup nemancat”, iar Ilie Onu, vocea comunitatii
il acuza in fata oamenilor: “asta-i
ucigas, oameni buni, asta-i hot!”. Parintele
Belciug il judeca aspru: “un bataus
si un om de nimic”.
Asocierea pamantului cu ipostaze ale feminismului (mama,
iubita, ibovnica) implica o discreta
sugestie freudiana, rezultata din interesul scriitorului
fata de noile orientari estetice ale romanului european.
Mijloacele de realizare artistica sunt naratiunea, dialogul,
monologul, descrierea si retrospectia. In ciuda formulei realiste
si naturaliste pe care Rebreanu o adopta in plina
epoca a romanului analitic, acesta manuieste cu subtilitate
tehnicile analizei psihologice.
Ion este un personaj tragic, in sensul obisnuit al termenului,
atat prin moartea violenta cat si prin sugestia
unei fatalitati de tip naturalist care apasa pe destinul
sau. Nu se inscrie in categoria eroilor tragici
de factura clasica, deoarece nu-si asuma o
vina tragica si nici consecintele ei.
In critica, Ion este un personaj controversat. Astfel, pentru
Calinescu este “o bruta” care a necinstit o fata si
a determinat-o sa se spanzure; pentru E. Lovinescu “
Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului,
in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala
si, mai ales, o vointa imensa” ; Tudor Vianu il priveste
pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale sufletului
taranesc “lacomia de pamant si senzualitatea robusta,
afirmate prin siretenie, lipsa de scrupule, cruzime”.