- caracterizarea personajului principal -
Prin opera lui, Camil Petrescu fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana, prin aducerea unor noi principii estetice si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie cu ideile samanatoriste ale vremii.
In “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi”, Camil Petrescu surprinde drama intelectualului
lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat
de incertitudini, care se salveaza prin constientizarea unei
drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste tragismul
unui razboi absurd, vazut ca i
Personajul principal din roman este Stefan Gheorghidiu,
sublocotenent intr-un regiment de infanterie, trimis pentru
fortificarea vaii Prahovei. Disputa de la popota despre
iubire provoaca o reactie violenta a eroului, care
considera ca “cei care se iubesc au dreptul
de viata si de moarte unul asupra celuilalt” si declanseaza
amintirea propriei povesti de dragoste, aducand-o in
realitate, prin memorie involuntara: “Eram insurat
de doi ani si jumatate cu o colega de facultate si
banuiam ca ma insala”. Face
eforturi sa obtina o permisie de doua zile
pentru a merge la Campulung, unde fusese chemat de urgenta
de sotia lui, Ela, cu care se impacase de curand.2s4m0-sdfsdn334
Eroul traieste in doua realitati temporale,
cea a timpului cronologic (obiectiv), in care povesteste intamplarile
de pe front si una a trimpului psihologic (subiectiv), drama iubirii.
Stefan Gheorghidiu este o natura reflexiva, care analizeaza
in amanunt, cu luciditate starile interioare,
cu o constiinta unica, insetat de certitudini
si adevar: “Atentia si luciditatea nu omoara
voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum de altfel atentia
sporeste si durerea de dinti”.
Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita
sub semnul incertitudinii, e un zbucium permanent in cautarea
adevarului. Stefan primeste pe neasteptate o mostenire de
la unchiul sau, Tache si, ca urmare, sotia sa, Ela, se lasa
in voia tentatiilor mondene, devenind din ce in ce mai
preocupata de lux, petreceri si escapade, fapt ce intra
in totala contradictie cu conceptia despre iubire,
despre idealul sau de feminitate: “As fi vrut-o mereu
feminina, deasupra acestor discutii vulgare”. Student
la filozofie, inzestrat intelectual, Stefan traieste
in lumea cartilor, o lume in totala contradictie
cu lumea unchiului Tache, a lui Nae Gheorghidiu si Tanase
Lumanararu, cu care eroul nu are nici o legatura
spirituala.
Fire pasionala, puternic reflexiva, constient de chinul
sau launtric, Stefan Gheorghidiu aduna progresiv
semne ale nelinistii, ale incertitudinii, ale indoielilor
sale interioare, pe care le diseca cu minutiozitate. Viata
lui devine in curand “o tortura”,
nu mai putea citi “nici o carte”, si in cele din
urma se desparte de sotia sa. Apoi intalnindu-se
intamplator cu Ela in fata unui chiosc
de ziare, intr-o dupa amiaza de vara,
s-au simtit amandoi stanjeniti ca doi straini,
prilejuindu-i lui Gheorghidiu o adevarata revelatie:
“Simteam ca femeia aceasta era a mea, in exemplar
unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem
de la inceputul lumii”.
Plimbarea de la Odobesti intr-un grup mai mare declanseaza
criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punand sub semnul
indoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, cuvintele
Elei se reflecta in constiinta eroului (autenticitatea)
care sufera la modul sublim drama iubirii: “de altminteri,
toata suferinta asta monstruoasa imi venea din
nimic”. Micile incidente, gesturi fara importanta,
privirile pe care le schimba ea cu domnul G., flirtul nevinovat
se amplificau, capatand dimensiuni catastrofale
in constiinta eroului, “era o suferinta de neinchipuit”
care se hranea din propria substanta. Atentia insistenta
acordata Elei de domnul G., avocat obscur dar barbat
monden, sporeste suspiciunile, scriitorul noteaza gesturi,
priviri, reactii ale geloziei, analizandu-se pe sine, observandu-i
pe cei doi si pe cei din jur, studiind totul lucid cu minutiozitate:
“Nevasta-mea avea o voce usor emotionata”.
Faptul ca Ela gusta din felul de mancare al
lui G., produce o adevarata furtuna in
sufletul sau, revenindu-i in memorie amintiri dureroase:
“Si ea stia ce vie placere imi face mie acest
gest.”23s4m0-sdfsdn334
Gheorghidiu sufera nu numai din mandria ranita,
ci mai ales pentru faptul ca se preface, afisand o
indiferenta cu totul falsa, ascunzandu-si framantarile:
“ma chinuiam launtric ca sa par vesel
si eu ma simteam imbecil si ridicol si naiv”. Hipersensibil
si orgolios, personajul isi amplifica drama, pentru
ca el isi ex
Venit pe neasteptate intr-o noapte, dupa o absenta
mai lunga, incertitudinea lui se accentueaza si casa
ii pare “goala ca un mormant, fara
nevasta-mea”. Vede in Ela idealul sau
de iubire si feminitatte catre care aspira cu toata
fiinta lui, ideal care s-a prabusit si pentru ca,
in conceptia lui, cei care se iubesc “ au drept de viata
si de moarte unul asupra celuilalt”. Iubirea devine pentru
Stefan autosugestie si optiune, “o iubire mare e mai curand
un proces de autosugestie …iubesti intai din mila,
din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii
ca asta o face fericita, iti repeti ca
nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere…orice
iubire e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic
la urma”.
Eroul traieste in lumea ideilor pure, aspirand
la dragostea absoluta, cautand in permanenta
certitudini care sa-i confirme profunzimea sentimentului
de iubire si, neputand gasi certitudinea linistitoare,
se simte obosit si hotaraste sa se desparta
definitiv de Ela, pe care o priveste acum cu indiferenta “cu
care privesti un tablou” si careia ii lasa
o buna parte din averea la care ea tinea, se pare in
mod deosebit: “I-am scris ca-i las absolut tot ce e
in casa, de la obiecte de pret la carti, de
la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul”.
A doua experienta de viata fundamentala in
planul cunoasterii existentiale este razboiul, frontul, o
experienta traita direct, care constituie polul
terminus al dramei intelectuale. Imaginea razboiului este
demitizata, nimic eroic, nimic inaltator,
razboiul este tragic si absurd, inseamna noroi,
arsita, frig, foame, umezeala, paduchi, murdarie,
diaree si mai ales frica, spaima, disperare, moarte.
Faptele sunt expuse cu precizia calendaristica a jurnalului
de front, fiind inregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu.
Spiritul polemic al autorului evidenteaza discutiile demagogice
din Parlament privind pregatirea pentru razboi, inconstienta
si cinismul politicienilor, falsul patriotism si iresponsabilitatea
celor raspunzatori de soarta patriei. Frontul este
de fapt, haos, dezordine, ceea ce creeaza o imagine halucinanta
“de foc si de traznete”.
Notatiile lui Camil Petrescu despre razboi sunt de o mare
autenticitate si luciditate, si de un realism zguduitor, viata oamenilor
fiind la cheremul hazardului “cadem cu sufletele rupte
in genunchi, apoi alergam, coboram speriati (…)
nu mai e nimic omenesc in noi”.
Gandindu-se la suferintele care-l chinuisera din cauza
Elei, Gheorghidiu se simte detasat parca de sine si de tot
ce a fost, “acum totul e parca din alt taram,
iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului
intamplator.” Drama iubirii lui intra
definitiv in umbra, experienta dramatica a frontului
fiind decisiva.
Stefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un invins, deoarece
reuseste sa depaseasca gelozia care ameninta
sa-l dezumanizeze, se inalta deasupra societatii
dominate de interese materiale, meschine, traind o experienta
morala superioara, aceea a dramei omenirii, silita
sa indure un razboi tragic si absurd. Este,
de altfel, singurul supravietuitor intre toate personajele
camilpetresciene.
Origilitatea romanului e data de subtilitatea analitica
a propriei constiinte, de declansarea prin memorie involuntara
a dramei suferite din iubire, de identificarea deplina a
timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul ca autorul
este in acelasi timp personaj si narator.
In conceptia lui George Calinescu, Stefan Gheorghidiu
este “un om cu un suflet clocotitor de idei si pasiuni, un
om inteligent (…), plin de subtilitate, de patrundere
psihologica (…) si din acest monolog nervos se desprinde
(…) o viata sufleteasca(…), un soi de
simfonie intelectuala”.