-apartenenta la specie-
Romanul „Morometii” a aparut in doua volume, primul fiind publicat in 1955, iar cel de-al doilea in 1967, fiind nu numai un punct de reper in proza postbelica, ci si o reprezentare de exceptie a satului traditional romanesc din Campia Dunareana, in perioada interbelica si postbelica. Romanul a fost precedat de 3 nuvele: „Intalnirea din pamanturi”, „O adunare linistita” si „Dimineata de iarna”.
Continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Rebreau, Slavici, Sadoveanu), Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune moderna asupra lumii rurale. Scriitorul isi fundamenteaza romanul din perspectiva relatiei omului cu timpul, a umanitatii cu istoria, la rascruce d
Romanul, asadar, este de factura realista pentru ca zugravste veridic si obiectiv realitatea unei epoci care sta sub semnul unor evenimente istorice importante. Axa fundamentala a romanului, pe care se aseaza actiunea, este timpul. Ingaduitor la inceput, idee formulata in primele randuri ale primului volum „ se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare: viata se scurgea aici fara conflicte mari” , ideea timpului revine simetric la finalul volumului, rasturnand imaginea vietii tihnite de la inceput: „Trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare”.
Scriitorul contureaza imaginea dramatica a satului rominesc
surprins in tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele
existentei sale stravechi, prin disparitia taranimii traditionale,
a clasei sociale fundamentale aflate in declin si supusa destramarii
de catre istorie.
Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor taranesti
nu se intersecteaza si nu se determima reciproc, asa cum se intampla
in romanul „Ion” al lui Rebreanu. Exista aici
un plan al familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni
si un plan al celorlalte destine si familii din sat, care evolueaza
paralel. Personajele sunt numeroase si puternic individualizate,
care intra in conflicte puternice, fie intre ele, fie
cu oranduirea sociala.
Incipitul precizeaza locul si timpul desfasurarii actiunii. Axa
timpului strabate tot volumul I, majoritatea evenimentelor avand
loc de sambata seara pana duminica dimineata, cand
timpul pare dilatat, oamenii pot sa faca o multime de lucruri. 2s34m0-sdfsdn334
Debutul romanului prezinta intoarcerea de la camp a
lui Ilie Moromete impreuna cu cei trei fii mai mari, naratorul
avand si el nesfarsita rabdare, staruind asupra fiecarui
amanunt, replica sau gest, construind o scena monumentala- aceea
a cinei- cu o simplitate desavarsita, a miscarii personajelor
ce se deruleaza dupa o ordine prestabilita, dupa un cod ancestral.
Familia Morometilor este numeroasa, alcatuita si din copii
proveniti din alte casatorii, este o „familie hibrida”
, generatoare de conflicte in interiorul ei, „prin ignorarea
realitatilor sufletesti individuale” (M.Ungheanu). Ilie Moromete,
tatal, cu zece ani mai mare decat sotia lui, Catrina, venise
in aceasta a doua casatorie cu trei baieti, Paraschiv, Nila
si Achim, carora li se adaugasera doua fete, Tita si Ilinca, si
inca baiat, Niculae, mezinul de 12 ani al familiei.
Morometii se afla la cina, stransi „in tinda”,
in jurul unei mese mici, joase si rotunde, „pe niste
scaunele cat palma”, asezati „unul langa
altul, dupa fire si neam”. Cei trei frati vitregi stateau
spre partea dinafara a tindei, „ca si cum ar fi fost gata
in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece”,
prevestind parca fuga la Bucuresti; in partea dinspre vatra,
aproape de oalele cu mancare statea intotdeauna Catrina,
avand langa ea pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, „copii
facuti cu Moromete”. Autoritatea capului familiei este sugerata
inca de pe acum, deoarece Moromete statea parca deasupra tuturor”,
veghindu-si familia, stapanind „cu privirea pe fiecare”.
Inca din acest prim episod, atmosfera este tensionata, fiecare
dintre membrii familiei avand nemultumiriri care moocnesc,
si care aveau sa izbucneasca in conflictele ce zguduiesc puternic
familia, ducand la destramarea ei. In desfasurarea actiuni
descoperim trei conflicte principale.
Un conflict este intre Moromete si sotia
sa, deoarece Catrina revendica, din ce in ce mai insistent,
pogonul ei de pamant, pe care Moromete il vanduse
in timpul foametei de dupa primul razboi mondial. Barbatul
promisese in schimb ca trece casa si pamantul din jurul
ei pe numele ei, urmand astfel sa asigure ca sotia sa nu va
ramane pe drumuri, la o adica. Insa Moromete nu se tinuse
de cuvint, glumind chiar batjocoritor cand ea aducea
vorba despre asta. Zbuciumarile interioare ce o inspaimantau
pe Catrina o fac sa se indrepte spre Biserica, unde gaseste
alinarea dupa care tanjea.0234m0-sdfsdn334
Un al doilea conflict se desfasoara intre Ilie si
sora sa, Maria- zisa Guica. Nemultumirile acesteia gravitau in
jurul celei de-a doua casatorii al fratelui sau si aveau ca obiect
evident atat pe Catrina cat si pe Ilie insusi.
Mama adevarata a celor trei frati murise cand acestia erau
foatre mici. Atunci Guica ii propusese lui Ilie sa nu se recasatoreasca,
ci so ia pe ea la casa lui sa aiba grija de copii si de gospodarie
(pentru a putea avea pretentii indreptatite asupra casei parintesti
si a gradini din jurul ei). In momentul in care Moromete
se recasatoreste, Guica prinde o ura atat pe frate cat
si pe noua lui sotie, sfarsind prin a-i indrepta impotriva
mamei vitregi si a tatalui si pe cei 3 baieti. Desi ii crescuse
de la o varsta frageda, cu greu si cu sacrificii (inclusiv
vanzarea pogonului de pamant), Catrina primeste in
loc de recunostiinta ura, acuzatii si cuvinte de ocara din partea
celor trei baieti. Guica ii inversuneaza pe Paraschiv,
Nila si Achim si impotriva surorilor vitrege, sub pretextul
ca ele culeg rodul trudei lor sub forma hainelor si zestrei ce li
se pregatea. Tot Giuca este cea care ii convinge pe cei trei
sa fuga la Bucuresti, lasand familia fara oi si cai, obligandu-i
astfel sa lucreze singuri, dar si sa suporte rusinea in sat
de a fi fost furati de proprii copii.
Al treilea conflict este cel dintre baieti si tatal
lor, fiindca acesta „nu face nimic, sta toata ziua”,
iar pe ei ii scoala cu noaptea in cap ca sa plece la
munca si nu-i slabeste toata ziua cu ordine si porunci. Il
acuza pe Moromete ca nu e in stare de a vedea in recolte
valoarea comerciala, pe cand „altii, ca alde Balosu”,
stiu sa castige bani din vanzarea produselor. Il
silesc sa plece si el la munte cu cereale. Dar nu iese nimic nici
din aceasta calatorie(spre satisfactia cinica a lui Ilie), caci
Moromete, induplecat de lacrimele unei vaduve, vinde porumbul
mai ieftin decat avea sa o faca Balosu putin mai tarziu.
Datoriile la banca, plata focierii si traiul zilnic al unei familii
numeroase il sufoca pe Moromete, care trebuie sa se descurce
cumva, fara a vinde din pamant. Ca sa mai acopere din datorii,
se hotareste sa vanda lui Tudor Balosu salcamul din
curte, desi acesta „strajuia prin inaltimea si coroana
lui stufoasa toata partea aceea a satului”, ca simbol al trainiciei
si al stabilitatii.
Taierea salcamului este al doilea dintre cele trei momente
esentiale ale volumului (primul fiind cina), atat prin maiestria
construirii lui din detalii ce se aduna progresiv, prin cuvinte
expresive, si prin simbolistica dramatica, acesta fiind pimul semn
al declinului familiei Moromete, dar si al satului traditional,
ramas parca aparare: „...acum totul se facuse mic. Gradina,
caii, Moromete insusi aratau bicisnici. Cerul deschis si cimpia
napadeau imprejurimile”. Scena taierii salcimului
este de un dramatism impresionant, asfel ea se desfasoara inainte
de rasaritul soarelui, in lumina crepusculara a sfarsitului
noptii, pentru ca nimeni sa nu fie martor la actul distrugator,
pe fondul bocetului ce venea din cimitir. Acest amanunt ne duce
cu gandul la faptul ca taierea salcamului nu era numai
prevestirea unei drame personale, ci inceputul unei decaderi
universale, deplansa de intreaga natura, facand
durearea personala, o durere universala. Liantul universului satului
in general, si elementul central al Silistei-Gumesti in
particular-salcamul, fusese taiat, acest lucru prevesteste
decaderea ce va urma.Chiar si ciorile se roteau dezorientate, nemaiavand
pe ce sa se aseze. Salcamul taiat facea parte din viata familiei
Moromete, si, deopotriva, din existenta satului, „toata lumea
cunostea acest salcam”, simbolizand elementul
pastrator al traditiilor si credintelor stramosesti, al stabilitatii
taranesti.
Inima adevarata a satului este Poiana lui Iocan, locul unde se aduna
gospodarii satului,
Volumul se incheie rotund, infirmand cele afirmate
la inceputul lui: „timpul nu mai avea rabdare”.
Volumul al doilea se intinde pe durata a 24 de ani. Desi acopera
o perioada atat de lunga de timp, faptele prezentate sunt
mult mai putine si mai slab individualizate. Astfel, romanul incepe
cu o interogatie retorica: „In bine sau in rau
se schimbase Moromete?”. De remarcat insa ca si ceilalati
tarani isi schimbasera atitudinea fata de el: Balosu il
compatimea, Guica tacuse...
Ilie Moromete nu mai este persoajul principal.
Alaturi de el, se individualizeaza mai pregnant Niculae.
Dupa plecare baietilor la Bucuresti, Moromete se apuca de negot,
castigase bani buni, „poli galbeni ii umpleau
buzunarele”. Cu toate acestea el refuza sa-l mai trimita pe
Niculae la scoala, invocand absenta beneficiilor de pe urma
unei astfel de investitii.
Moromete era acum un om schimbat, nu mai era atent si nici nu mai
dadea raspunsurile pline de o inteligenta cinica de altadata. Cu
toate acestea, in momentul in care primeste o scrisoare
de la baietii din Bucuresti, cu primele stiri de cand au plecat,
vede oportunitatea de a-si reintregi familia. Conform acestei
scrisori Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvai, Nila era portar
la bloc, iar Achim era singurul care reusise cat de cat,
el fiind proprietarul unui magazin alimentar. Baietii anexasera
chiar si o fotograie scrisorii, din care Catrina si fetele incercasera
sa ghiceasca „si ceea ce in scrisoare nu se spunea”.
Moromete ajunge la Bucuresti si se intalnesta cu cei
trei. El le propune sa dea uitarii toate neantelegerile si
sa se intoarca acasa, avand acum destul pamant
pentru toti trei. Dupa un mome4nt de tacere semnificativa, Moromete
le declara cu o voce inalta: „Mi-am luat mana
de pe voi. Mana mea asupra voastra nu mai exista”.
Era anul in care avea sa se declanseze razboiul.
Familia continua sa se destrame odata cu moartea lui Nila in
razboi, precum si de sfarsitul tragic al lui Paraschiv, care
se imbolnaveste de tuberculoza pe fondul efortului prea mare
depus si moare.
Autoritatea lui Moromete scade atat in sat cat
si in familie. Catrina il ameneninta ca il paraseste,
pentru ca in final sa o faca. Cu prietenii sai nu se mai intelegea:
cu Cocosila nu se mai intelegea deloc, cu Dumitru al lui Nae
si Iocan nu mai vorbise demult, iar in sat se ridicasera alti
fruntasi „il vezi cum ii ia altul vorba din gura,
fara nici un respect si el lasa fruntea in jos si nu zice
nimic”.
Anii ’50 aduc in viata satului schimbari importante:
in 1945 reforma agrara, iar in 1949 colectivizarea,
iar Silistea-Gumesti este scum „o groapa fara fund din care
nu incetau sa iasa atatia necunoscuti”.
Niculae Moromete ajunge activist de partid. Trimis cu sarcina de
la „judeteana”, el esueaza in plasa intrigilor
oportunistilor, astfel incat este destituit. Se da la
fund, isi continua studiile si devine inginer horticol. Se
casatoreste cu Marioara, o asistenta medicala, o taranca care isi
pierde si ea esenta originilor ei.
Ultimele capitole infatiseaza moartea lui Moromete. Ajuns
la 80 de ani, moromete se afla la capatul zilelor. Fara a suferi
de o boala anume, el cade la pat pentru ca sa moara. Paginile care
infatiseaza moartea lui Moromete sunt cele mai frumoase pagini
ale literaturii romane care infatiseaza moartea, pentru
ca ele descriu sfarsitul fara lamentari, fara patetism, fara
dramatism, un sfarsit lent, ca un episod firesc al vietii.
Ultimele cuvinte ale lui Moromete exprima crezul sau, un crez dupa
care isi conduse viata si care il facea acum un inadapatat
al vremii „Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!”.
Niculae se intoarce in sat, unde sora sa, Ilinca, ii
povesteste ce se petrecuse in timp ce el lipsise.
In volumul al II-lea, romanul pierde din coerenta narativa,
epicul este dispersat, fragmentat si sinuos, naratorul nu creeaza
o lume noua, ci o comennteaza, o dezbate. Problema timpului rabdator
sau nu cu oamenii, nu mai este esenta epicului, ci acum este importanta
ideea, discursul despre destramarea satului traditional si al celei
mai vechi categorii sociale odata cu el, fata de care naratorul,
ca si Moromete, se simte strain.
„Morometii” lui Marin Preda este un roman realist, caruia
caracterul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici,
ii confera precizie, concizie si claritate. El mai releva
si obiceiuri ale satului (jocul calusului, spalatul picioarelor,
de Rusalii, ritualurile de inmormantare, cina, secerisul),
constituind o fresca a satului romanesc traditional din Campia
Dunarii si , totodata, un element adiacent in constructia
realismului. Structura sa este cinematografica, iar relevarea reactiilor
sufletesti ale personajelor il incadreaza in realismul
psihologic.
„Prin ‹‹Morometii››, Marin
Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanita, cum se credea,
doar de instinct, ca, dimpotriva, e capabila de reactii sufletesti
nebanuite”(Al. Piru).