de Mihail Sadoveanu
- apartenenta la specie-
Mihail Sadoveanu, „Ceahlaul literaturii romane”, cum l-a numit Geo Bogza, are o opera monumentala a carei maretie consta in densitatea epica si grandoarea compozitionala.
Viata satului romanesc (tema spiritualitatii satului romanesc)
este principala tema a epicii sadoveniene, intrucat
„taranul roman a fost principalul meu erou”(Sadoveanu).
Taranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viata
aspra ca si meleagurile prapastioase pe care este sortit sa traiasca
(cum ilustreaza prozatorul in legenda de la inceputul
romanului „Baltagul”). Taranul sadovenian se particularizeaza
prin faptul ca este un pastrator al traditiilor arhaice, un om blajin
si intelept cu un simt al dreptatii si libertatii, un
Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu a fost scris
in numai 17 zile si a aparut in noiembrie 1930; romanul
este un „poem al naturii si al sufletului omului simplu,o
«Miorita» in dimensiuni mari” (G. Calinescu)
sau „este o continuare a Mioritei”(Vladimir Streinu).
Versul motto cu care debutezaa romanul „Stapane, stapane,/Mai
cheama si-un cane”, este o prima dovada a faptului ca
romanul prezinta o versiune mioritca asupra mortii, cu mentiunea
ca Sadoveanu ii atribuie o noua interpretare- a existentei
ciclice, succesiunea existentiala de la viata la moarte si din nou
la viata.
Scriitorul utilizeaza ca surse de inspiratie in alcatuirea
romanului balade populare, din care preia unele idei: din „Salga”-
setea de implinire a actului justitiar=> dorinta de infaptuirea
dreptatiii ce domina toate actiunule eroinei; din „Dolca”-
ideea profundei legaturi a omului cu animalul credincios: din „Miorita”-
tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, conceptia asupra
mortii,s.a.
Tema romanului o reprezinta lumea arhaica a satului romanesc
de munte si destinul cosmic al taranului muntean, pastratorul traditiilor,
adept al unui mod de viata bazat pe conceptii arhaice bine inradacinate.
Semnificatia titlului este una dubla deoarece baltagul este atat
arma crimei cat si unealta justitiara.
Modalitatea narativa se remarca prin lipsa marcilor formale ale
naratorului si relatatrea la persoana a III-a, fapt ce argumenteaza
detasarea acestuia de evenimente. Naratorul este omniscient si omniprezent,
viziunea sa este insa „dindarat”, lasand
viata personajelor sa decurga neintrerupta.
Timpul in care are loc actiunea este limitat si cronologic,
intamplarile se petrec din toamna si pana in
primavara. Perspectiva spatiala este reprezentata de meleagurile
stancoase ale muntilor din Moldova, ilustrand viata
grea a muntenilor.
Incipitul il constituie legenda privind randuielile
pentru toate neamurile omenesti pe care Dumnezeu le-a facut la inceputul
lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan „la cumatrii si nunti”,
de la care era nelipsit in timpul iernii. Aceasta poveste
ii revine in minte sotiei lui, Vitoria Lipan, din memoria
afectiva. Legenda este o prezentare a locuitorilor de la munte,
cu caracterul lor innasprit de traiul in „muntii
tarilor de sus”, carora Dumnezeu le harazise sa stapaneasca
ce au si „inima usoara sa va bucurati cu al vostru”.
Actiunea roamnului este simpla, subiectul avand un singur
fir epic (drumul parcurs de Vitoria si Gheorghita Lipan in
cautarea lui Nechifor) si mai multe planuri- drumul Vitoriei si
monografia satului de munte. Efortul cautarii urmeaza un traseu
dificil si sinuos, Vitoria parcurgandu-l nelinistita, sub
influenta zbuciumului sufletesc. Traseul reprezinta doua labirinte:
primul, labirintul interior-al zbuciumului sufletesc, si al doilea,
labirintul exterior- cararile de munte.
In satul Magura Tarcaului, Vitoria Lipan este ingrijorata
de soarta sotului, Nechifor Lipan, care plecase la Dorna dupa oi
si nu se intoarse dupa cum ii era obiceiul si nici nu
trimise veste despre el familiei. Grija sotiei este justificata
prin faptul ca niciodata pana atunci Nechifor nu intarziase
atata (73 zile) si chiar daca era cunoscuta firea lui petrecareata
intotdeauna se intoarcea la famile. Femeia incercase
sa se apropie de sotul ei cu gandurile, dar ii auzea
doar glasul fara a-i putea vedea chipul.
Familia Lipan avea avere „cat le trebuia” si,
din cei 7 copii „cu care ii binecuvantase Dumnezeu”,
ramasesera cu doi- Minodora si Gheorghita.2s34m0-sdfsdn334
Primul semn prevestitor de rau este visul Vitoria in care
vazuse pe „Nechifor Lipan calare, cu spatele intors
catra ea, trecand spre asfintit o revarsare de ape”,
iar in alt vis „trecand calare o apa neagra[...]
era cu fata incolo”; din acestea deduce ca ceva rau
i se intamplase lui Nechifor. Atunci cand cocosul
se intoarce cu secera cozii spre focul din horn si pliscul
spre poarta, Vitoria intelege ca Nechifor „nu vine”
deoarece „cucosul da semn de plecare”, iar „nourul
catre Ceahlau e cu bucluc”.
Cautand o talmacire a semnelor rele, Vitoria se adreseaza
preotului satului, Danila, care ii promite ca va face slujbe
in Biserica pentru ca Dumnezeu „sa faca lumina si are
sa-ti aduca pace”. Femeia se duce si la baba Maranda, vrajitoarea
satului, care ii spune ca Nechifor isi gasise „una
cu ochii verzi si sprancene imbinate”, oferindu-se
sa faca vraji ca sa-l aduca inapoi; Vitoria insa refuza
deoarece vrea mai intai sa faca „rugaciunile cele
de cuviinta la Maica Domnului” si sa tina un post negru de
12 vineri si poate sa-si aduca acasa sotul.
Premonitia ca se intamplase o nenorocire era ca un „vierme
neadormit”, iar Vitoria „se desfacuse incet-incet
de lume si intrase oarecum in sine” – labirintul
interior. Vitoria se inchisese atat de bine in
framantarile interioare incat „timpul statu”,
singurele repere fiind „vinerile negre, in care se purta
de colo colo, fara hrana, farar apa, fara cuvant cu broboada
cernita peste gura”. Inafara realitatii inconjuratoare,
ea „se socotea moarta, ca si omul ei care nu era langa
dansa”, ceea ce inseamna ca banuiala devenise
certitudine, si se hotareste sa plece la drum in cautarea
adevarului „Daca a intrat el pe celalalt taram, oi intra
si eu dupa dansul”.
Vitoria pune ordine in gospodarie, o duce pe Minodora la manastire,
vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, si ii
lasa argatului Mitrea porunci si cele de trebuinta pentru timpul
cat ea va lipsi. Ii comanda fiului un baltag pe care
preotul il „blagosloveste”.
Intr-o zi de vineri, 10 Martie, Vitoria pleaca la drum cu
Gheorghita, nu inainte de a pargurge un drum spiritual pentru
a se curata sufleteste. Ea pleaca in cautarea lui Nechifor,
urmand traseul parcurs de acesta cu un scop bine definit:
„Mai ales daca-i pierit cata sa-l
Episodul narativ al drumul contureaza drumul parcurs de Nechifor,
pe care acum il urma Vitoria, intreband peste
tot, pe la oameni si pe la hanuri, de „barbatul cu caciula
brumarie si cal negru tintat”. Pana la Calugareni, Vitoria
si Gheorghita sunt insotiti de dl David, iar primul popas
il fac la han la Donea, care le spune ca nu-l mai vazuse pe
Nechifor „cam de asta-toamna”. La urmatoarele doua popasuri,
la Calugareni si Farcasa, cei doi drumeti afla ca un muntean calare
pe un cal negru tintat trecuse pe acolo. La Borca dau peste o cumatrie,
la care Vitoria, respectand traditia, inchina in
cinstea leuzei si da bani noului crestin, iar la Cruci intalnesc
o nunta , unde din nou Vitoria inchina si face o urare frumoasa
miresei. Cu toate acsetea, Vitoria considera intalnirea
semn rau deoarece „intai am dat peste un botez;
si s-ar fi cuvenit sa vad mai intai nunta si apoi botezul”.
La Vatra-Dornei, Vitoria afla de la prefectura ca in noiembrie
Nechifor Lipan achizitionase 300 de oi, din care vanduse apoi
100 la doi munteni, si apoi plecasera impreuna spre Neagra.
Vitoria ia decizia de a se intoarce acasa, dupa cum presupunea
ca facuse sotul ei in noiembrie. Poposind la marginea Dornelor
la o crasma, Vitoria afla de trecerea a unei turme de 300
de oi, in frunte cu „trei oameni calari”, dintre
care unul era pe „un cal negru tintat si purta caciula brumarie”.
Drumul o poarta mai departe pe Vitoria la Brosteni, la Borca, apoi
la Sabasa, afland „urma oilor s-a calaretilor”.
Coborand muntele, drumetii au poposit la Suha, la hanul d-lui
Iorgu Vasiliu, care le spune ca au trecut nmai intai
oile si ciobanii, apoi proprietarii-2 si nu 3 cum sustinea femeia,
mai ales ca-i cunostea: pe cel „cu buza-crapata” il
cheama Calistrat Bogza, iar pe celalalt, Ilie Cutui.
Vitoriei ii apare limpede ca omorul se petrecuse intre
cele doua localitati. Trecand din nou muntele si intreband
de Nechifor, descopera pe Lupu, cainele sotului, care o calauzeste
pe ea si pe Gheorghita intr-o rapa, unde gasesc osemintele
sotului ei, laolalta cu ale calului lui. La o inspectie mai atenta
a oaselor, femeia descopera craniul lui Nechifor Lipan brazdat „de
baltag” si socoteste ca este obligata sa afle adevarul, pentru
ca faptasii sa primeasca „pedeapsa dumnezeiasca” ce
li se cuvenea.
Munteanca face randuielile cuvenite pentru mort, da de stire
autoritatilor, se ingrijeste de preot, angajeaza bocitoare,
veghiand ca ritualurile sa fie indeplinite pana
la ultimul detaliu. Chemat de zvonul clopotelor, intreg satul
se aduna la biserica, unde se face o slujba mare „cum putine
s-au vazut in Sabasa”.
Episodul denuntarii vinovatilor incepe cu vizita Vitoriei
la Prefectura. Prefacandu-se, ea se arata nestiutoare, ca
si cum nu cunostea ce i se intamplase lui Nechifor.
Totusi, desi nu acuza pe nimeni, insinueaza joc murdar prin aceea
ca lipsea dovada faptului ca Nechifor ar fi vandut si restul
turmei celor doi. Este foarte insistenta cand il invita
pe subprefect si pe Calistrat Bogza si Iie Cutui la „ingropaciune”.
Dupa inmormantare, pomelnicul s-a facut la casa d-lui
Toma, si desi mancarea a fost o problema fiind „vremea
postului mare”, „bautura era destula si buna, care implinea
lipsurile”. Vitoria era multumita ca Nechifor „isi
gasise in sfarsit hodina”.
Scena demscarii fapatsilor este una dramatica. In timp ce
indeamna mesenii sa manance si sa bea, Vitoria observa
baltagul lui Bogza, despre care spune ca „e vechi si stie
multe”.apoi incepe sa povesteasca cele intamplate,
dupa cum i le spusese Nechifor in rapa, cand il
priveghiase. Toata lumea tacuse si asculta acum cu atentie vorbele
femeii. Nechifor umbla pe la asfintitul soarelui impreuna
cu alti doi oameni. Cautand sa nu vina cineva, unul dintre
ei a ramas in urma, iar celalalt a venit in spatele
lui sotului ei si l-a rapus pe acesta cu o singura lovitura in
cap, iar barbatul a cazut in coama calului, pe care ucigasul
l-a impins in rapa. Cainele credincios s-a
aruncat la ucigas, dar cu o lovitura de picior a fost aruncat la
randu-i in prapastie. Cei doi au incalecat si
au plecat „nu i-a vazut si nu i-a stiut nimeni pana
acuma”. Terminand istorisirea il intreaba
pe Gheorghita daca nu poate citi ceva pe baltagul lui Bogza caci
ei i se pare „ca pe baltag e scris cu sange si acesta-i
omul care a lovit pe tatu-tau”. Intr-un acces de furie,
Calistrat se repede la Gheorghita sa-i ia baltagul, il loveste
pe Cutui care incercase sa-l opreasca, dar Vitoria striga
sa se dea drumul cainelui. In timp ce Gheorghita, simtind
„in el crescand o putere mai mare si ami dreapta”,
il loveste scurt cu muchea baltagului in frunte, Lupu
sare la beregata lui.
Inainte de a muri, Calistrat Bogza marturiseste ca intr-adevar
omorase pe Nechifor Lipan, asa cum aratase sotia acestuia,
impreuna cu Ilie Cutui, pentru a-i lua oile.
Odata vinovatii gasiti si dreptatea infaptuita, Vitoria Lipan
se pregateste sa plece acasa, urmand a se intoarce la
parastasul de 40 de zile, cand va face praznic „cu carne
de miel de la turma cea noua”. Tot atunci o va aduce pe Minodora
pentru a cunoaste mormintul tatalui ei, dar deocamdata trebuiau
sa se intoarca acasa pentru a face ordine in treburile
care le lasase nerezolvate cand plecase la drum. Intorcandu-se
dinspre moarte spre viata, Vitoria se vede in situatia de
lua singura deciziile privitoare la copii ei, finalul romanului
ilustrand aceeasi luciditae a femeii care se gandeste
ca nu-si poate marita fata „dupa feciorul acela nalt si cu
nasul mare al dascalitei Topor”. Prin aceste framantari
lumesti, Vitoria dovedeste ca viata merge mai departe, dar cu alte
generatii.
In romanu „Baltagul” , autorul prezinta destinul
omului de a fi muritor si rolul traditiei in implinirea
acestui destin: intamplarile narate „se altoiesc
pe tulpina unitara a eposului mortii si ritualelor ei”(Perpessicius);
dar „Nicaieri n-a pus Sadoveanu mai multa obiectivitate si
mai putin sentimentalism decat in acest roman”(Nicolae
Manolescu-„Sadoveanu sau utopia cartii”).
„In proza lui Sadoveanu suferinta e atunci
cand salbaticiunea (animal ori om) a cazut in bataia
civilizatiei”(G. Calinescu).