Jurisprudenta - Plasarea jurisprudentei în cadrul izvoarelor de drept - referat



referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre: Jurisprudenta - Plasarea jurisprudentei în cadrul izvoarelor de drept

Jurisprudenta

– izvor de drept –

1. Plasarea jurisprudentei în cadrul izvoarelor de drept
2. Notiunea de jurisprudenta
3. Evolutia jurisprudentei
3.1 Jurisprudenta sacrala
3.2 Jurisprudenta laica în epoca veche
3.3 Jurisprudenta în epoca clasica
3.4 Jurisprudenta în epoca postclasica
4. Legea citatiilor
5. Disparitia jurisprudentei ca izvor de drept si însemnatatea sa în contextul actual
6. Bibliografie

1. Plasarea jurisprudentei în cadrul izvoarelor de drept

Izvorul de drept în sens formal consta în totalitatea procedeelor utilizate în scopul transformarii normelor sociale în norme juridice.
În societatea romana izvoarele dreptului în sens formal s-au modificat sub influenta nemijlocita a factorilor economici, social si politici. În acest sens ele au aparut, au evoluat si au disparut într-o anumita ordine în functie de complexitatea realitatilor sociale aflate într-o permanenta dinamica.
În epoca veche imediat dupa formarea statului, principalul izvor de drept a fost obiceiul, corespunzator cerintelor economiei din acea vreme: naturala si închisa.
Legea a fost expresia dreptului roman începând cu secolul al V-lea pâna la sfârsitul republicii, obiceiul trecând pe plan secund.
Tot în epoca veche, în ultimele secole, edictele magistratilor



si jurisprudenta sunt recunoscute, alaturi de obicei si lege ca izvoare de drept.
Spre sfârsitul epocii clasice, pe lânga izvoarele aratate anterior s-au adaugat si altele noi: senatusconsultele si constitutiile imperiale. Acestea erau forme juridice de manifestare a puterii împaratului care avea permanent tendinta de a modifica si desfiinta izvoarele de drept anterioare în scopul concentrarii puterii în mâinile proprii.
Datorita decaderii societatii romane si instaurarii monarhiei absolute, în epoca postclasica normele de drept au îmbracat în exclusivitate forma constitutiilor imperiale si a obiceiurilor.
În referatul de fata vom vorbi de jurisprudenta în perioada dreptului roman, perioada în care a aparut, a constituit izvor de drept si a disparut din rândul surselor generatoare de legi.

2. Notiunea de jurisprudenta

Jurisprudenta este stiinta dreptului creata de catre jurisconsulti – iuris prudentes, iuris consulti, prin interpretarea dispozitiilor normative cuprinse în legi.
Jurisconsultii erau oameni de stiinta în masura sa interpreteze normele de drept pe baza carora se judecau diferite cazuri concrete, dar nu aveau un statut de juristi în sensul tehnic al cuvântului. Totusi, activitatea acestora avea un rol important în procesul de aplicare si de creare a dreptului.
Pâna spre sfârsitul epocii vechi a deptului roman, activitatea jurisconsultilor consta doar în indicarea normelor ce urmau a fi aplicate în practica, a formulelor solemne proprii fiecarui proces si a cuvintelor solemne care trebuiau pronuntate de catre parti pentru a se ajunge la rezultatul dorit.
În epoca clasica, locul central din cadrul ideologiei în constituia dreptul. Acest lucru a dat un profil aparte culturii spirituale a romanilor. Aceasta situatie este rezultatul confuziei existente între jus, honestum si fas. Ca exemplu în acest sens, vom lua definitia dreptului data de jurisconsultul Ulpian: iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere. („principiile de drept sunt: a trai în mod onest, a nu vatama pe nimeni si a da fiecaruia ce i se cuvine”). A trai în mod onest si a nu vatama pe nimeni sunt principii ce pot fi încadrate in sfera moralei sau chiar a religiei (honestum si fas), dar nu a dreptului. A da fiecaruia ce i se cuvine este un principiu de drept.
Importanta rolului jurisprudentei în raport cu alte sfere ale gândirii, apare si ca un reflex în conditiile dezvoltarii societatii si aparitiei de noi situatii si realitati. Noile situatii nu puteau fi solutionate pe baza unor texte adoptate cu secole în urma si ca urmare jurisconsultii au gasit în textele vechilor legi mijloacele care printr-o fina interpretare sa poata fi utilizate în scopul solutionarii cazurilor noi.
Adeseori, rezultatul interpretarii jurisconsultilor se îndeparta vadit de sensul originar al legilor, uneori era chiar opus. Ducând pâna la ultimele consecinte resursele oferite de tehnica juridica, jurisconsultii au creat un drept nou, corespunzator noii fizionomii a societatii romane, sub aparenta ca interpreteaza vechile reglementari.

3. Evolutia jurisprudentei

3.1 Jurisprudenta sacrala

Jurisprudenta sacrala sau religioasa îsi are începuturile în perioada prestatala si este caracterizata printr-o legatura strânsa între drept si practicile religioase traditionale. Timp de mai multe secole numai pontifii au cunoscut zilele faste (în care se judecau procese) si formulele solemne pe care partile aflate în litigiu erau obligate sa le pronunte.
Ori de câte ori cetatenii vroiau sa se judece, ei se adresau preotilor pentru a afla ce formule solemne trebuiau sa pronunte, întrucât fiecare tip de proces avea formulele proprii. Consultatiile juridice cât si cele religioase erau date în mod individual si dupa cum numim astazi – confidential tinând seama de caracterul secret al acestora – tocmai pentru a se pastra influenta asupra populatiei si monopolul în stiinta dreptului.
Din cauza caracterului religios al jurisprudentei si implicit al spiritului conservator si partinitor al ponitifilor nu s-au înregistrat progrese notabile. Tot pontifii erau cei care faceau si interpretarea normelor religioase pentru a pastra confuzia dintre drept si religie.
Acest stadiu incipient al jurisprudentei s-a conturat în vremea prestatala si a luat sfârsit în anul 301 î.e.n odata cu „divulgarea” dreptului procesual.

3.2 Jurisprudenta laica în epoca veche

Dupa cum am amintit mai sus, începutul perioadei de laicizare a jurisprudentei a luat nastere odata cu „divulgarea” formulelor solemne si a zilelor faste prin afsare în forum de catre Gnaeus Flavius, libertul lui Appius Claudius Caecus.
Caracteristic acestei perioade este cresterea preocuparii studiului problemelor legate de aplicarea dreptului si aparitia profesiei de jurisconsult exercitata atât de catre nobilimea patriciana cât si de nobilimea plebeiana. Aceasta profesie a devenit un mijloc pentru a dobândi profituri morale si materiale.
Juristul roman nu se mai limita la interpretarea dispozitiilor din Legea celor XII Table, ci desfasura o activitate creatoare adaptând dispozitiile la cerintele schimbatoare ale vietii. De asemenea el acorda pe lânga consultatiile juridice si sfaturi. Din acest motiv locuinta jurisconsultului era considera oracolul întregii cetati (domus iuris consulti totius oraculum civitatis - Cicero).
În ciuda progreselor realizate, jurisprudenta veche avea un caracter empiric, de speta: jurisconsultii nu se ocupau de extragerea unor principii generale sau de elaborarea unor lucrari sistematice. Solutiile de speta gasite erau difuzate prin scrieri sau prin prelegeri oferite celor care doreau sa asculte.
Complexitatea activitatii jurisconsultului este evidentiata de multitudinea de directii catre care era îndreptata. Unele activitati erau denumite prin termeni ca:
§ Respondere: constituia activitatea de a da diverse consultatii cu precadere cele cu caracter juridic. Acestea se dadeau în forum, la domiciliul cetatenilor sau în scoli de drept.
§ Cavere: desemneaza explicatiile date cetatenilor în legatura cu forma actelor juridice.
§ Agere: se refera la îndrumarile date judecatorilor cu privire la modul cum trebuie condus un proces. Profesiunea de judecator nu exista, iar din acest motiv judecata era condusa de o persoana particulara. În termeni moderni am putea spune ca agere reprezinta asistenta juridica data judecatorului de catre jurisconsult în judecata proceselor.
§ Scribere: este o activitate care s-a adaugat mai târziu celorlaltor activitati întreprinse de jurisconsult si consta în redactarea actelor juridice si scrierea tratatelor de drept.
Dintre jurisconsultii epocii vechi îi amintim pe Paetus Catus ce a scris un comentariu asupra Legii celor XII Table, intitulat Tri

pertita, comentariu ce a fost considerat de jurisconsultii de mai târziu leaganul dreptului si pe Aquilius Gallus, contemporan si prieten cu Cicero, ce a creat, în spiritul echitatii, actiunea de dol (actio de dolo).

3.3 Jurisprudenta în epoca clasica

În epoca clasica, jurisprudenta a atins culmea stralucirii sale. Pornind de la anumite spete, jurisconsultii au extras elementele comune si printr-o puternica sinteza au elaborat reguli si principii juridice.
Deoarece regula de drept era recunoscuta ca atare numai daca oferea solutii pentru toate cazurile imaginabile dintr-un anumit domeniu, jurisconsultii clasici combinau diferite cazuri creând spete din cele mai complicate.
Permanenta raportare a principiilor juridice la realizarea sociala a prilejuit cristalizarea lor în functie de cerintele practicii. Crearea unor constructii juridice simetrice, abstracte si subiectivizate, efectuarea unor ample sinteze, formularea de reguli si principii generale, sistematizarea pe baza lor a întregii materii cercetate, constituie o opera dinamica si reflecta preocuparea jurisconsultilor de a oferi solutii adecvate celor mai diverse cazuri.
La începutul epocii clasice s-au format doua scoli de drept cu sensul de curente ale gândirii juridice, preocupate de solutionarea problemelor controversate:
§ Scoala sabiniana a fost fondata de catre Caius Ateius Capito si si-a luat numele dupa succesorul acestuia, Massurius Sabinus. Avea o orientare conservatoare, traditionalista. De o mare importanta sunt operele lui Massurius Sabinus si Caius Cassius Longinus (dovada prestigiului de care s-a bucurat cel din urma este chiar denumirea scolii sub numele de scoala casiana )
§ Scoala proculiana a fost fondata de catre Marcus Antistius Labeo si si-a luat numele dupa Proculus, un celebru reprezentant al ei. Avea o orientare progresista, cu preocupari pentru introducerea unor inovatii, pentru generalizare si sistematizare.
Orientarile fiecarei scoli aveau doar un caracter de tendinta si nu se întemeiau pe conceptii fundamentale deosebite. În anumite controverse fiecare dintre scoli se situa pe pozitii contrare cu propriul caracter.
Deoarece scolile nu aveau o organizare administrativa, iar statulul era dat numai de unitatea de metoda si idei, pe la jumatatea secolului al II-lea e.n au disparut din viata juridica romana.
Fiindca operele jurisconsultilor romani clasici sunt numeroase, vom prezenta doar câteva categorii de opere pentru a întelege complexitatea si vastitatea jurisprudentei clasice:
§ Qustiones (disputationes) erau culegeri de cazuri practice, prezentate în scoala.
§ Epistulae erau expuneri juridice sub forma de scrisori.
§ Instutiones (definitiones, regulae) erau lucrari elementare de drept civil si pretorian.
§ Sentintae (opiniones) erau lucrari cu caracter elementar, dar cu continut practic.
§ Digesta era o lucrare fasta ce cuprindea dreptul civil si dreptul pretorian.
§ Notaele erau observatii critice asupra operelor jurisconsultilor clasici.

3.4 Jurisprudenta în epoca postclasica

Jurisprudenta în epoca postclasica este în decadere datorita desfiintarii sistemului sclavagist si concentrarii tuturor puterilor statului în mâinile unei singure persoane, împaratul. Aceasta este si cauza pentru care unicul izvor de drept ramâne vointa imperiala. Activitatea jurisconsultilor se rezuma la compilatii sau la alcatuirea unor extrase din lucrarile jurisconsultilor clasici.
Din epoca veche jurisconsultii puteau acorda consultatii în probleme de drept (judecatorilor si particularilor), însa acetea nu aveau caracter obligatoriu.
Consultatiile oficiale au fost introduse în epoca împaratului Augustus, prin investirea jurisconsultilor cu ius publice respondendi. Aceste consultatii aveau caracter obligatoriu, adica judecatorii trebuiau sa solutioneze cazurile conform raspunsurilor pe care le primeau de la jurisconsultii investiti cu aceasta putere. Limitarea a fost în sensul ca aceasta consultatie era valabila numai în cazul în care a fost data, ci nu în toate cazurile similare.
Împaratul Hadrian a extins aria de actiune a raspunsurilor cu caracter oficial de la speta în discutie la toate cazurile similare. Din acest moment se poate vorbi de ius publice respondeti ca izvor de drept în sens formal.

4. Legea citatiilor

În epoca postclasica jurisconsultii nu s-au mai ocupat de solutionarea cazurilor noi, iar practicienii îsi motivau hotarârile pe baza textelor clasice. Cu scopul de a obtine câstig de cauza, fie partile, fie avocatii citau în fata judecatorului texte falsificate. Acest lucru era posibil deoarece jurisprudenta clasica era foarte vasta si erau greu ca judecatorii sa o cunoasca în amanunt.
Pentru a pune capat acestor falsificari de texte, împaratul Valentinian al III-lea a dat în anul 426 legea citatiilor. Aceasta lege confirma autoritatea a cinci mari jurisconsulti si anume: Papinianus, Paulus, Ulpianus, Gaius si Modestinus care puteau fi citati în cadrul unui proces. S-a considerat ca lucrarile celor cinci mari jurisconsulti sunt cunoscute în detaliu de catre judecator si vor fi greu de falsificat.
În cazul unor solutii controversate, judecatorul trebuia sa urmeze prerea majoritatii. Daca doi jurisconsulti aveau o parere, altii doi ofereau o solutie diferita, iar cel de-al cincilea nu se pronunta, judecatorul era obligat sa urmeze parerea lui Papinian. Atunci când cel ce nu se pronunta era chiar Papinian, judecatorul avea dreptul sa opteze pentru una din cele doua opinii.

5. Disparitia jurisprudentei ca izvor de drept si însemnatatea sa în contextul actual

Jurisprudenta ca izvor de drept ce încheie epoca veche dispare din cauza desfiintarii societatii bazate pe munca sclavilor si concentrarii puterilor de stat în mâna împaratului. În ceea ce priveste crearea stiintei dreptului, urmeaza senatusconsultele si constitutiile imperiale.
Daca am da o definitie actuala, valabila a jurisprudentei, am spune ca reprezinta: 1.Totalitatea hotarârilor pronuntate de organele de jurisdictie într-un anumit domeniu; prin specializare: ansamblu de decizii ale unui tribunal; felul în care judeca în mod obisnuit un tribunal un litigiu. 2.Stiinta dreptului.
Dupa cum putem observa, nici unul din sensurile enumerate mai sus nu se refera la puterea creatoare de drept a jurisprudentei. Sensul actual ce caracterizeaza cuvântul jurisprudentei este cel de totalitate a hotarârilor pronuntate de organele de jurisdictie într-un anumit domeniu. Ca exemplu voi cita un articol de pe Internet ce se refera la haosul din Justitia româna: „[...] a fost pronuntata in conditiile in care jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu a fost cunoscuta suficient de catre Curtea Suprema de Justitie.”