SPIRU HARET (1815 - 1912)
-UN OM IMPORTANT IN MODERNIZAREA INVATAMANTULUI ROMANESC-
Personalitatea cea mai reformatoare a epocii(începutul
secolului XX n.s.) este Spiru Haret. S-a nascut la 15 februarie
1851 la Iasi. Studiile si le-a facut la Dorohoi, Iasi si Bucuresti.
În 1862 intra ca bursier(era copil sarac dar foarte dotat
pentru studiu) la liceul Sf. Sava. În decembrie 1870,
desi student în anul II la fizico-matematica, obtine prin
concurs catedra de matematica la Seminarul central. Dupa un
an a renuntat la catedra si si-a continuat studiile la Universitate.
Îsi ia licenta în 1874, la 23 de ani. Se înscrie
la concursul de bursa instituit de Titu Maiorescu; reuseste
si pleaca pentru doi ani la Paris. În 1874 îsi ia
licenta în matematica, iar în august anul urmator
în fizica. Doi ani mai târziu îsi ia doctoratul
tot la Paris, cu teza “Despre invariabilitatea marilor
axe ale orbitelor planetare”, ducând mai departe
si corectând cercetarile lui Laplace, Loius de Lagrange
si Denis Poisson asupra varietatii axelor orbitelor planetare.
Haret pune în evidenta “termenii seculari puri”
si pentru “gradul al treilea”, ceea ce înfatisa
într-o alta lumina stabilitatea sistemului planetar. Eruditul
matematician si astronom Jules Henri Poincaré observa:
“În 1878 Spiru Haret a dovedit existenta termenilor
seculari de gradul III si acest rezultat a provocat o mare uimire”
În 1885 teza de doctorat al lui Haret e republicata în
Analele O
bservatorului Astronomic din Paris. Din nou de Poincaré
în 1889. Facultatea de stiinte din Paris trimite o adresa
Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice felicitând
România, tara care a produs si poseda asemenea talente.
Târziu, în 1976 cu prilejul împlinirii a 125
de ani de la nasterea lui Spiru Haret, un crater de pe harta
Lunii, pe coordonatele: latitudine 59 de grade sud si longitudine
176 grade vest, în partea lunara invizibila, a primit
numele lui Haret. Era primul român care anunta valoarea,
confirmata mai apoi, a scolii românesti de matematica.
Spiru Haret putea sa ramâna în Franta profesor universitar.
A preferat însa Facultatea de Stiinte din Bucuresti, unde
devine profesor înca din 1878 în urma unui stralucit
concurs(din 1882 profesor de geometrie analitica la Scoala de
Poduri si Sosele). Profeseaza pâna în 1910, când
se pensioneaza, ba si dupa aceea, pâna la moarte, tinând
prelegeri de popularizare la Universitatea populara. În
1910 publica Mecanica sociala, la Paris si Bucuresti, utilizând
pentru prima oara, matematica în explicarea si întelegerea
fenomenelor sociale.
Dar marile realizari ale lui Haret nu sunt totusi în stiinta.
El si-a parasit aproape creatia de specialitate, care ar fi
putut fi atât de bogata, dupa atât de remarcabile
începuturi, pentru a se pune “la dispozitia evolutiei
mediului social caruia apartinea”.
Tot geniul sau creator aici se remarca. Înca din 1879
Ministerul Cultelor si Instructiunii începe sa-l solicite.
Inspecteaza scoli si face rapoarte, prezideaza comisii de examinare,
este membru în altele. În 1882 e numit membru în
Consiliul Permanent de Instructiune. În 1883 P.S. Aurelian
îl numeste inspector al scolilor. Îl cunoaste bine
pe D.A. Sturza, mai ales de la Academia Româna al carei
membru corespondent ajunge Haret din 1879(D.A. Sturza era membru
activ din 1871). Un om cu care se întelege de la început.
Extraordinara pasiune de munca a unuia ca si a celuilalt e principalul
element de legatura.
În 1885, D.A. Sturza, ajungând ministru la Culte
si Instructiune Publica, îl cheama pe Haret ca secretar
general al ministrului(Haret tocmai publicase, cu câteva
luni înainte, un Raport asupra starii scolilor, foarte
documentat cu un mare curaj în sustinerea opiniilor).
Cu Haret lânga el, Sturza încearca reorganizarea
învatamântului, dupa ce mai înainte, pe acelasi
teren, esuasera P.P. Carp, Titu Maiorescu si V.A. Urechia. Nici
Sturza nu e mai norocos, dar proiectul lui era foarte bine studiat
si documentat(va fi un izvor pentru reformele lui Take Ionescu
si Petru Poni). De pe urma colaborarii de acum, Sturza va ramâne
cu un mare respect pentru capacitatea lui Spiru Haret, si, ulterior,
dupa ce ajunge lider al PNL, va pastra pentru el o calda pretuire.
Gheorghe Adamencu îsi aduce aminte ca în vremea
marilor economii din 1901-1904, cu ocazia unor sporuri bugetare
propuse de Haret, i-a spus: “Pentru Haret trebuie sa facem
tot ce putem”. Si-a taiat de la ministerul de unde era
titular ca sa îndeplineasca cererea lui Haret. Cu D.A.
Sturza în fruntea guvernului, Spiru Haret va fi de trei
ori ministru al Instructiunii Publice, între 31 martie
1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 – 22 decembrie
1904 si 12 martie 1907 – 29 decembrie 1910, perioada în
care a reorganizat întregul învatamânt românesc.
Ministru atâta timp, Haret a avut posibilitatea pe care
alti ministrii ai Instructiunii de mai înainte sau dupa
el, n-au avut-o(nici V. Conta, nici T. Maiorescu sau D.A. Sturza,
Take Ionescu, P. Poni, C. Mârzescu, S. Mehedinti, P.P.
Negulescu, I. Popovici…) aceea de a-si pune legile în
aplicare, exemplu, rar în România, al unei opere
de mare continuitate. El s-a devotat cu totul scolii si a avut
marea întelepciune de a sti sa se faca tolerat de morala
epocii pentru a-si trece realizarile. A fost în adevar
apostol, dar fara sa se faca vreodata caz de apostolatul sau,
un apostolat ce facea impresia ca se ignora – cum bine
remarca Vasile Bancila. Mare în simplitatea felului sau
de a fi , Haret, în situatia în care a ajuns, gratie
însusirilor sale, a stiut sa-si gaseasca colaboratori
admirabili si sa fie necontenit înconjurat de încrederea
lor. În guvern era stimat si pretuit de toti colegii.
Nu refuza niciodata un serviciu(totdeauna când se faceau
bugete stiinta lui de matematica era o binefacere pentru guvernele
liberale). Modest în pretentiile sale, la guvern sau în
afara lui ramânea acelasi om.
Amintirile legate de Haret sunt emotionante. Prin opera sa,
dar si prin felul sau de a fi, Spiru Haret a creat în
opera un adevarat curent, haretismul. Esenta lui a constat în
introducerea factorului cultural si economic în masa poporului
român, adica la sate, servindu-se pentru aceasta în
primul rând de învatatori.
Metodele folosite de Haret nu sunt extraordinare. Sunt luate
din arsenalul vremii. Dar a stiut sa le promoveze cu mare consecventa
si înalta cunoastere a firii omenesti. Iata, de pilda,
spre deosebire de oamenii politici ai vremii, aproape de toti,
Spiru Haret are o extraordinar de bogata corespondenta, deopotriva
trimisa si primita. Pentru ca el, ca nimeni altul “a avut
idea si mai mult decât atât, a avut îndemnul
inimii – sa raspunda fiecarui învatator(si nu numai
învatatorilor) care I se adresa direct”. Si raspundea
cu “domnule învatator” si raspundea cu “al
dumitale devotat”. E lesne de înteles ce simtea
învatatorul caruia I se adresa astfel. Îi dadea
impresia clara ca e un om util societatii. Aveau acest sentiment
si cei care nu-I scriau, dar stiau ca-I pot scrie, ca e cineva
din lumea înalta de acolo de la Bucuresti care se intereseaza
si de ei, de munca lor. Scrisorile lui Haret depaseau nivelul
individual asupra celui care îi scria si “se constituiau
într-un fenomen pentru întreaga învatatorime
si pentru multi altii: preoti, profesori, cooperatisti”.
“Dupa conceptia unora domnilor, – spunea Spiru Haret
la 4 decembrie 1903 – în Camera – ar trebui
ca ministrul Instructiunii sa fie un Dalai Lama de care sa nu
se poata apropia nimeni si nimeni dintre dascali sa-I nu poate
vedea fata. Conceptiunea mea, d-lor, e alta: eu cred ca ministrul,
oricare ministru, este dator sa fie în cea mai aproape
atingere cu toti cei pe care este chemat sa-I administreze.
Sa le dea îndemnuri si sa le dea sfaturi; sa le dea învataminte,
sa-I certe atunci când ei gresesc. Eu asa fac. Este o
munca foarte mare pentru care mi-o dau pentru aceasta, dar nu-mi
pare rau de dânsa.” Unii chiar au zis ca aceasta
corespondenta este cheia fenomenului Haret, a haretismului.
Haret avea încredere în oameni si stia sa-I faca
colaboratori. Nu umbla cu rafinamente de tactica. Take Ionescu
promisese o data un serviciu unui partizan politic. N-a putut
sa-l satisfaca si atunci l-a vizitat pe solicitant la hotel
pentru a-I spune ca nu s-a putut tine de cuvânt. Omul
a fost foarte flatat si I-a ramas recunoscator pe viata. Spiru
Haret nu facea astfel de gesturi. El era dintr-o bucata. Nu
cauta admiratie, ci eficienta. Scrisorile sale sunt pline de
sfaturi, de îndrumari, de raspunsuri fara ocolisuri. Sunt
sincere si directe. Nu-l intereseaza scrisoare ca atare, care
e pentru el un mijloc, ci continutul ei, pe care nici nu s-a
gândit sa-l de altfel decât simplu si direct. Haret
nu scotea copii de la scrisorile sale, cum se întâmpla
cu Titu Maiorescu, de pilda. El nu scria pentru posteritate,
ci pentru acea clipa de viata pe care o traia. Cu felul sau
de a fi, Spiru Haret a dat demnitatea de care avea nevoie profesiei
de învatator, într-o vreme în care profesorul
era banuit a fi instigator. El a transformat învatatorul
în educator, pe unii chiar în apostoli. “Haret
e o dovada de ce poate sa faca un om când se acorda cu
vremea sa, când stie totusi sa se distanteze de ea prin
ideal si când are institutia si instinctul metodei adevarate”(V.
Bancila)
Pentru a da învatatorilor o pregatire mai adecvata, Haret
reorganizeaza scolile normale. Introduce în cadrul lor
lucrarile practice, agricole(“învatatorul sa fie
satean el însusi si prin urmare sa pastreze iubirea pamântului
si deprinderea de a-l lucra”). În 1903, ridica numarul
anilor de studiu de la 5 la 6 ani, ceea ce a ramas dupa sine
o schimbare importanta a programelor în asa fel încât
sa împlineasca un deziderat: “învatamânt
practic pentru viata, potrivit nevoilor noastre social-economice,
precum si aspiratiilor noastre nationale”. Pentru nevoia
de informare a învatatorilor creeaza Biblioteca pedagogica
în cadrul careia tipareste, prin Casa Scoalelor mai ales,
traduceri din literatura pedagogicaatau doar calitat. Examenul
de capacitate este reorganizat, înlaturându-se probele
pur teoretice, care const ea bruta de cunostinte pe care le
poseda candidatul. În locul lor s-au introdus probe practice.
Haret a facut tot ceea ce era posibil petru a da învatamântului
normal directia cea mai potrivita acelui timp, nevoilor nationale,
economice si sociale românesti: “Negresit nu s-a
spus ultimul cuvânt în materie de organizare a învatamântului
normal. Mai avem multe de facut, de adaptat, de schimbat. Totusi,
scolile normale sunt din mândriile, din podoabele cele
mai stralucitoare cu care ma falesc” – declara ministrul
.
Dupa perioada studiilor Spiru Haret a dat mijloace învatatorilor
sa-si construiasca o stare morala si materiala prin Casa Scoalelor,
pentru înfiintarea gospodariilor lor, apoi prin Casa de
credit, economice si ajutor al corpului didactic, prin concursul
pentru admiterea pe loc a învatatorilor, prin subventiile
si premiile pentru cercuri, scoli de adulti, lucru manual, gradini
scolare, prin legea care asimila pe învatatori cu satenii(le-a
dat celor dintâi dreptul de a cumpara pamânt ca
sa poata deveni si ei gospodari si fruntasi ai satelor). Prestigiul
învatatorilor a sporit prin activitatea lor în cadrul
bancilor populare si al cooperativelor satesti.
Din 1900 învatatorii îsi tineau regulat congresul
lor, unde discutau chestiuni la ordinea zilei în învatamântul
primar.
La toate Congresele, Spiru Haret era nelipsit si îsi nota
în carnetul sau orice idee buna care putea fi luata în
seama. Se declara colaboratorul lor, al învatatorilor,
nu seful lor: “Eu privesc pe toti cei care fac parte din
acest corp ca pe niste barbati meniti a aduce la îndeplinire
o mare opera. Într-adevar, corpul didactic, care în
trecut îsi limita toata activitatea în treburile
pur scolare, azi se manifesta în mod foarte larg, luând
parte însemnata în evolutia activitatii noastre
sociale. Va ramâne sa mentineti locul înalt pe care
l-ati câstigat singuri în fata lumii.” Sunt
vorbele lui Haret de la Congresul de la Bucuresti, din 1904.
Li s-a oferit învatatorilor posibilitatea sa se considere
nu doar simpli slujbasi al statului, ci sa-si înmulteasca
singuri ocupatiunile, sa fie elementele cele mai active ale
comunitatilor în mijlocul carora traia traiau “sa
atace din toate partile ignoranta” cum spunea Fl. Cristescu
– un învatator de la Rosiori de Vede raspândind
cât mai mult si cât mai departe “lumina cea
binefacatoare a culturii”. Pentru aceasta a introdus în
programele scolilor normale studiul contabilitatii, masuri despre
datoriile învatatorilor, despre cum se pregatea si cum
se tinea o conferinta etc. Dupa absolvire învatatorii
erau chemati la conferinte judetene, la cercuri culturale, la
congrese pe tara. Haret a initia calatoriile de vacanta, pentru
ca slujbasii scolilor sa-si cunoasca tara si sa vorbeasca copiilor
despre ea. Multi dintre ei au si lasat si pe hârtie impresiile
lor. Pe unii învatatori I-a trimis în tarile straine
sau în tarile Apusului, în Danemarca, Suedia, Norvegia,
Germania, Olanda, Belgia sau Italia si sunt multi dintre acestia
care au ajuns apoi în fruntea institutiilor culturale
din tara.
Învatatorul trebuie sa fie, dupa Spiru Haret, cel putin
ca intentie “harnic, modest, devotat si muncitor priceput,
muncitor pentru îndreptarea spre bine a tarii noastre”.
La 24 ianuarie 1908 Haret declara în Parlament: “M-am
straduit ca din învatatori si preoti sa creez o forta
pe care s-o îndreptez întreaga contra starii de
ignoranta si de decadere a taranimii sub toate formele ei”
A reusit el? Nicolae Iorga rezuma gândul foarte multor
români când spunea la Congresul învatatorilor
din 1907: “când va vorbesc despre el, în semn
de respect, sculati-va în picioare. Câti stiutori
de carte erau în România? În 1899 recensamântul
stabileste 22%, din totalul populatiei. În 1909, din 5
047 342 locuitori de peste 7 ani, 1 986 982 stiu carte. Deci
un procent de 39,4% dintre acestia 106 713 aveau studii superioare.”
Nu era mult. Dar stiinta de carte facea pasi însemnati.
O crestere, iata, de 17% în zece ani. Ea apare si mai
importanta daca ne raportam numai la populatia rurala, unde
de la 15,2% stiutori de carte din 1899 se ajunge la 34,7 în
1909. Progresul se datora atât mersului natural al lucrurilor,
sporului populatiei, cât si masurilor întelepte
ale lui Spiru Haret. În cele mai multe state europene
de atunci sarcina învatamântului o purtau comunele.
La noi numai partea materiala era pe seama comunelor, plata
corpului didactic intrând în sarcinile statului.
Haret creeaza mereu noi posturi de învatatori(sporul e
circa 200 pe an între 1896 – 1910, cu exceptia anilor
1899 – 1904, ani de criza). În 1910 erau 4 695 de
scoli rurale. Alte câteva cifre: în 1910 numarul
promovatilor se ridica la 306 123(în 1894 fusesera numai
90 6066). Prin circularele sale, repetate si amanuntite, prin
tot felul de interventii determina si o sporire corespunzatoare
a localurilor de scoala. Între 1897 – 1910 s-au
ridicat în toata tara 2 343, din care 1980 în timpul
în care Haret a fost ministru. Cât efort pentru
dotarea acestor localuri! Pentru ca bugetul statului si al comunelor
nu îngaduia împartirea
gratuita de carti, dupa cum
se facea în unele state, Haret a dispus editarea lor de
catre minister pentru a le face mai ieftine. În felul
acesta a si dobândit cam 30 000 lei pe an cu care dadea
gratuit carti la cei mai saraci dintre elevi. În 1903
a simplificat programul învatamântului primar, dând
importanta materiilor de interes practic. El extinde însemnatatea
lucrului manual, legiferata de Take Ionescu în 1893. Pune
în practica cu adevarat necesitatea unui adevarat învatamânt
agricol. Cât n-a facut în aceasta privinta! Apelurile
sale catre proprietari si arendasi pentru a pune la dispozitie
pe lânga scoli loturi de cultivat si de gradina n-au ramas
fara raspuns în cele mai multe locuri. A creat posturi
de învatatori agricoli ambulanti, a instituit sarbatoare
sadirii pomului, I-a asociat pe scolari la câstigul material
obtinut din cultura pamântului. Scolile profesionale agricole
si comerciale – cu exceptia celor agronomice si silvice
– apartinea u tot de Ministerul Instructiunii Publice
si Cultelor, nu de cele ale Industriei si Agriculturii. Aceasta
pentru uniformizarea pregatirii. Fiecare profesiune îsi
avea scoli poprii primare, secundare si superioare. Prin legea
din 1898 limba latina a fost scoasa din clasele cursului inferior.
Termenul alegerii profesiunii s-a prelungit pâna la al
15-lea ani de vârsta. Scoala secundara avea, aproape ca
peste tot în Europa, opt clase. Cursul inferior era unificat
în toata tara.
“Organizarea scolii secundare române este cea mai
frumoasa si cea mai unificata din Europa” – scria
ziarul Maghiarorzág la 24 martie 1911, uimit ca în
România s-a rezolvat unificarea tuturor scolilor secundare,
idee aparuta în Germania dar nici acolo complet generalizata.
“România este acel stat din Orientul Europei care
este cel mai susceptibil culturii apusene si si-o însuseste
ce l mai curat – scria acelasi ziar maghiar. Ungaria deja
demult nu-si mai îndeplineste misiunea de a raspândi
în Orient cultura apuseana. Din contra, România
va fi drept sa se plânga ca între ea si apusul Europei
s-a vârât un stat consumativ care îi împiedica
progresul si acest stat este Ungaria. România este Japonia
Europei, iar noi suntem imperiul chinezesc în Europa”
cuvinte de flatariseie. Ele nu puteau ascunde realitatea trista
a milioane de analfabeti. O povara pentru generatiile ce urmau,
serioasa cauza de ramânere în urma. Geniul organizator
al lui Haret si al altora era lumina care dadea sperante, dar
si scotea în evidenta întunericul nestiintei.
Pentru toata lumea era o necesitate, pentru Haret era viata
însasi. Menirea scolii era, o stiu toti sa formeze buni
cetateni, dar Haret a voit, ca nimeni altul într-o functie
ca a lui atât de responsabila, sa formeze cetateni români
acre sa-si iubeasca tara fara rezerve si sa aiba în ea
si în viitorul ei. Cum era posibil, o spunea adesea, sa
manifeste nepasari în zilele mari, de sarbatoare nationala
sau de ce fugeau flacaii satelor cu atâta groaza(vezi
Amintirile din copilarie ale lui Ion Creanga) de datoria de
a-si sluji patria ca militari? “Cum – spunea Haret
în 1905 – scoala româneasca nu va fi în
stare sa lamureasca pentru copii de români idea de patrie?
Ea nu va putea sa-I faca sa înteleaga ce însemneaza
a fi Român? Scoala primara trebuie sa fie adevarata scoala
nationala sau nu va fi deloc”
Scoala era centrul viu al societatii, expresie a acestuia, si
în slujba acestuia.
Haret stabileste criterii mai limpezi si mai judicioase în
recrutarea profesiilor, introduce inamovibiliatea lor, în
1898 introduce alte metode de învatare a limbilor straine,
a istoriei, a geografiei, stiintelor naturale, de asemenea a
muzicii, în gimnaziu si licee, cautând sa înlature
metode mecanice si sa încurajeze participarea elevilor.
O multime de initiative din viata româneasca a vremii
au plecat de la Spiru Haret. El este cel care a înfintat
gradinitile de copii în România, ce dintâi
deschizându-si portile la 1 decembrie 1897. Pâna
în 1909 erau 168, din care 13 erau urbane(la 2 iunie 1909
a fost promulgata li Legea pentru scoalele de copii mici(gradinitile
de copii)).
Haret încurajeaza cursurile de scoli didactice si efectiv,
sub ministeriatul sau, cu sprijinul financiar al ministerului,
s-au editat carti scolare de toate felurile si pentru toate
materiile de învatamânt. Nu erau toate bune, dar
ele au contribuit la asezarea învatamântului pe
o temelie stiintifica. Pentru a pune capat comertului de carti
de scoala a oficializat manualele didactice de curs primar.
El nu a mai admis decât un singur abecedar si o singura
carte de lectura. Vândute la un paret stabilit de minister,
s-au adunat si fonduri pentru ajutorarea copiilor saraci cu
carti si rechizite. Desigur, I s-a putut imputa ministrului
ca introducând un monopol a suprimat orice emulatie între
autorii de manuale, a nimicit concurenta între autori
si editori si implicit, a redus valoarea manualelor scolare.
Nu-I mai putin adevarat însa ca masura lui Haret era era
dictata de împrejurari si la vremea ei efectul pozitiv
a fost substantial.
Ministerul atrage numerosi scriitori ca “referendari”
la Casa Scoalelor sau conferentiari la cercurile culturale satesti(create
tot de el). Era si un mijloc de a-I ajuta material. Amintim
printre ei: Alexandru Vlahuta, George Cosbuc, Mihail Sadoveanu,
St. O. Iosif. În afara României Pitoresti, Vlahuta
scrie, la sugestia lui Haret, Din trecutul nostru si Pictorul
Grigorescu, St. O. Iosif traduce din operele lui Wagner si evoca
figura lui Stefan cel Mare într-un poem aparut în
revista Semanatorul(nr. 25 din 1905), George Cosbuc scrie Razboiul
pentru neatârnare, Al. Macedonski, O. Goga. Petre Dulfu,
Mircea Demetriad scriu piese de teatru pentru teatrul satesc.
Cum lipseau cântecele patriotice la serbarile scolare,
Sp. Haret îl solicita pe Gavril Musicescu, care îi
compune 25 de cânturi. D. Kiriac vine cu lucrarea Coruri
scolare, G. Teodossiu cu Ciripit de pasarele. Se alcatuieste
si o Colectie folkloristica de balade, poezii, obiceiuri, proverbe.
Încep sa se strânga obiecte pentru un Muzeu de arta
nationala, în care scop Ministerul Instructiunii cumpara
casa pictorului Th. Aman si operele lui Grigorescu. O circulara
din 19 aprilie 1903 obliga studentii si scolile de arte frumoase
sa pregateasca, pentru diploma de absolvire, reproduceri dupa
evenimentele istorice, copii dupa picturi si sculpturi, inclusiv
românesti.
Haret sustine revistele Convorbiri didactice, Învatamântul
primar, Noua revista pedagogica, Scoala româna care au
pregatit în buna masura corpul primar didactic. El a creat
scoli de adulti(în 1906) raspândite pe tot cuprinsul
tarii, a creat cantinele scolare(în Bucuresti fondul era
de 100 000 lei) pentru copiii lipsiti de mijloace. Masura e,
“un bun început. Un pas mare…”, cum
scria Lumea noua la 17 ianuarie 1878. Haret e creatorul propriu-zis
al turismului scolar. La 9 ianuarie emite o circulara catre
directorii tuturor liceelor, seminariilor, scolilor normale
si scolilor de fete cerându-le sa organizeze excursii
în timpul vacantei. Dupa 1907 turismul tineretului scolar
a luat o mare extindere. Casa Scoalelor a început cu elevii
merituosi si saraci. Tot la initiativa ministrului încep
sa se organizeze concursuri scolare de oina pe locul actualului
stadion al Tineretului, iar educatiei fizice i se acorda o importanta
mult mai mare decât pâna atunci.
În 1904 el înfiinteaza Scoala superioara de arhitectura
si tot atunci comisia monumentelor istorice. Tot Haret creaza
si Comisia istorica a României, la 20 februarie 1910.
Ea urma sa publice editii de cronici, de documente interne,
de cronici straine în legatura cu tarile straine în
legatura cu tarile române, vechi documente literare. Ministerul
o înzestreaza cu 25 000 lei anual. “E vorba, declara
el, sa se faca o lucrare de stiinta, care costa mai nimic, pe
lânga însemnatatea ei, dar care trebuia sa se faca
numaidecât, pentru ca istoria tarii noastre sa nu se mai
cladeasca pe lucruri de fantezie, ci pe documente sigure si
neîndoioase. ” Curios, doar proiectul de lege initial,
aprobat de Adunarea Deputatilor la 2 martie 1909, e respins
de Senat la 23 martie 1909, fara sa fi luat cineva cuvântul!
Sp. Haret nu dezarmeaza si folosind suma de 25 000 lei înfiinteaza
comisia prin decizie ministeriala la 23 mai 1909, numind ca
membru pe I. Bogdan, D. Onciul, I. Bianu, C. Giurescu. D. Russo.
Primul era presedinte, iar Al. Lepedatu secretar. În ianuarie
1910 ministru revine cu proiectul de lege si de data aceasta
trece. Istoriografia româna s-a ales astfel cu o institutie
extrem de folositoare care a functionat pâna în
1938, editând Buletinul comisiunii istorice a României.
Constantin Brâncusi, care l-a cunoscut personal pe Spiru
Haret, fiind solicitat sa faca o macheta pentru statuia acestuia,
a prezentat o simpla fântâna. Pentru el asa fusese
Haret, un izvor de apa vie. Asa a fost, într-adevar, pentru
natia lui : un izvor datator de viata.
"Legea învatamântului secundar si superior
(1898)"
a lui Spiru Haret din perspectiva actualitatii
Spiru Haret a devenit un reper pentru orice reflectie asupra
evolutiei organizarii institutionale a învatamântului
în România, prin asezarea durabila a acestuia în
cadre care s-au dovedit foarte adecvate unei societati de întreprinzatori
foarte competenti si responsabili, ce-si folosesc îndemânarile
pentru propasirea proprie si a tarii. (...)
Dar opera care îi rezuma cel mai bine conceptia asupra
învatamântului si actiunea sa de organizare institutionala
este "Legea învatamântului secundar si superior",
pe care a elaborat-o împreuna cu Constantin Dumitrescu-Iasi,
si care a fost votata la 23 martie 1898.
Astazi, la împlinirea unui secol de la elaborarea acestei
Legi, în contextul în care învatamântul
a redevenit calea si sansa unei reale revigorari a economiei,
administratiei si culturii românesti, rememorarea actiunii
si conceptiei lui Spiru Haret este nu numai aproape inevitabila,
ci si instructiva. Ramâne, cu siguranta, demna de evocat,
în virtutea actualitatii ei neuzate, orientarea schimbarii
din învatamânt spre ceea ce Spiru Haret descria
drept "a înlatura tot ce nu avea viata decât
prin puterea traditiunii, fara a raspunde însa vreunei
realitati oarecare: fie drept o necesitate sociala actuala,
fie îndestularea unei necesitati sufletesti. Mai cautam
sa apropriem scoala de popor, sa o facem sa fie iubita si respectata,
sa fie centrul de unde sa porneasca curentele cele mai bune
si sanatoase pentru înaltarea si întarirea neamului."
Nu mai putin actuala si, deci, demna de evocat este optiunea
lui Spiru Haret pentru un învatamânt ce cultiva
capacitatile intelectuale ale elevului în serviciul rezolvarii
de probleme practice". "Pretutindeni - spunea Spiru
Haret - se cere ca profesorii sa nu faca apel la memoria scolarilor
decât atunci când rationamentul nu-i poate tine
locul. Peste tot se impune a se face aplicatiuni si a se dezbraca
învatamântul cât mai mult posibil de caracterul
abstract si pur teoretic".
Marile principii ale conceptiei si actiunii în învatamânt
ale lui Spiru Haret ramân valabile si acum. Am în
vedere democratismul (adica optiunea pentru un învatamânt
ce ofera sanse fiecaruia), individualismul (un învatamânt
ce permite si încurajeaza rutele individuale de calificare),
activismul (un învatamânt orientat spre rezolvari
de probleme ale vietii).
Daca este sa apreciem sintetic, din perspectiva actualitatii,
Legea învatamântului secundar si superior din 1898,
atunci cred ca trebuie observat, mai presus de toate, ca aceasta
lege, cu amendamentele care i s-au adus mai târziu, a
dat forma moderna a învatamântului românesc
la trecerea spre secolul al douazecilea. Daca este, însa,
sa apreciem, la fel de sintetic, învatamântul românesc
actual din perspectiva experientei legii promovata de Spiru
Haret, atunci cred ca trebuie observat ca este astazi din nou,
tot mai acut resimtita, nevoia unei legislatii a învatamântului
care sa creeze ea însasi, ca legislatie, coerenta, simplitate,
deschidere spre personalizarea elevilor si studentilor. In fapt,
de îndata ce o reforma a învatamântului progreseaza
spre croirea autonomiei institutionale naturale a scolilor,
liceelor si universitatilor, spre dezbirocratizarea învatamântului
si descentralizarea administrarii unitatilor de învatamânt,
pâna la urma spre crearea conditiilor spre rutele individuale
ale elevilor si studentilor, (cu tot ceea ce implica acestea),
aceasta reforma întâlneste survivante ale centralismului,
birocratizarii, insuficientei stimulari a performantelor individuale
din actuala legislatie, pe care va trebui pâna la urma
sa le înlature. Pe de alta parte, actuala legislatie presupune,
ca si conditie imanenta a functionarii ei, un efectiv prea mare
de regulamente si clauze de aplicare, încât sistemul
reglementarilor devine din nou stufos si greoi. Ne facem, la
rândul nostru, datoria învatând cu adevarat
din experienta înca neuzata a legislatiei haretiene, cautând
ameliorarea legislatiei existente încât ea sa dea
forma, sincronizata cu nevoile noastre si cu experienta timpului
pe care îl traim, trecerii învatamântului
românesc spre secolul ce se apropie. Este vorba, în
fapt, dupa parerea mea, de a aduce actuala Lege a învatamântului
(1995) în forma în care ea permite si poate sustine,
pe umerii ei, doua moderne si tot mai necesare,as adauga, absolut
necesare, legi: Legea scolilor si liceelor si Legea universitatilor.
(Text prescurtat al comunicarii sustinute în cadrul simpozionului)
Prof. dr. Andrei Marga
