Edificarea unui sistem al controlului international al drogurilor
Comunitatea internationala nu a putut ramane in expectativa, in timp ce calamitatea drogurilor isi manifesta plenar posibilitatea extinderii si, ca atare, asistam astazi la o multiplicare neasemuita a activitatilor desfasurate pe plan intern si international, in scopul prevenirii si combaterii traficului ilicit de droguri, coordonate si finantate corespunzator.
Astfel la 1 februarie 1909 au loc la Shanhai, China, din initiativa guvernului Statelor Unite ale Americii, condus de Theodore Roosevelt, lucrarile Comisiei internationale asupra opiului.
Aceasta intalnire va fi inceputul unui lung sir de masuri de control international, iar semnarea tratatului va fi, in sine, prima activitate de asemenea natura.
Cu acest prilej, treisprezece state, dintre care sase europene (Germania, Rusia, Franta, Anglia, Olanda si Portugalia), au adoptat noua rezolutii, prin care se cerea guvernelor prezente la masa tratativelor, sa ia masuri pentru a suprima, in mod treptat, consumul opiului pe teritoriile si posesiunile lor.
Totodata, era pusa sub acuzare, tot in premiera, si gradul ridicat de pericol, prezentat de utilizarea morfinei si se solicitau, de asemenea, masuri drastice pentru controlul riguros al fabricarii, desfacerii si distribuirii acestui drog, ce poarta numele zeului Morfeu, ridicat in slavi, de interese pecuniare, de fabricanti si farmacisti.
Constatandu-se “ sinceritatea de netagaduit cu care China face eforturi pentru stapanirea productiei si consumului de opiu pe intinderea imperiului” guvernele care administrau concesiuni si colonii in aceasta vasta tara, erau invitate sa colaboreze in sensul amintit cu administratia chineza.
Si, cu toate ca, respectiva comisie nu a instituit norme de conduita obligatorie, ea facand doar recomandari, era deja un inceput de drum.
In dorinta de a avansa cat mai grabnic pe calea astfel deschisa, la 23 ianuarie 1912 douasprezece state, printre care se afla din nou Germania, Anglia, Olanda, Portugalia, Rusia, dar si Italia, se intalnesc la Haga. Se mai face un pas inainte. Din acest moment, cooperarea internationala in materie de control al drogurilor devenea o problema de drept international, prin semnarea Conventiei internationale a opiului.
Tratatul in cauza prevedea in mod expres ca productia, ca si desfacerea opiului brut sa fie supuse controlului national, prin legi adoptate de fiecare stat in parte: fabricarea, vanzarea si consumul substantelor si produselor cu continut stupefiant (morfina, alte opiacee, ca si cocaina ) trebuiau destinate exclusiv finalitatilor medicale ori altor scopuri “legitime”, iar fabricarea si comercializarea acestora erau in mod obligatoriu supuse unui sistem de inregistrare si licentiere.
Deoarece, pana la data de 31 decembrie a anului 1912, nu ratificasera conventia respectiva toate partile semnatare, doua noi conferinte, cu aceeasi ordine de zi, vor avea loc, tot la Haga, in 1913 si 1914.
Desi, in cele din urma, s-a cazut de acord ca amintita Conventie internationala a opiului sa intre in vigoare la 31 decembrie 1914 , numai intre puterile ce o ratificasera deja, nici acest lucru nu a fost posibil. In prima zi din august a inceput primul razboi mondial.
Problematica drogurilor isi va regasi locul in Tratatul de la Versailles, ceea ce denota ca indiferenta manifestata o perioada de timp, neingaduit de lunga, de comunitatea mondiala, fata de ravagiile provocate in numeroase tari de catre aceste teribile “bombe” cu efect intarziat, usor de transportat dintr-o tara in alta, lesne de ascuns si facil de obtinut in laboratoare clandestine, cu sumare cunostinte de chimie, era deja o amintire.
De aceea, art. 295 din Tratatul de la Versailles decidea ca “ratificarea tratatului echivaleaza cu ratificarea Conventiei de la Haga”, considerata de altfel, intrata definitiv in vigoare abia din acest moment.
Art. 23 arata ca statele membre “insarcineaza Societatea cu controlul general al acordurilor…traficului de opiu si alte droguri vatamatoare”.
Astfel, realitatea pasilor bine facuti devenea din ce in ce mai vizibila, asa incat, incepand din anul 1920, anul intrarii in vigoare a Tratatului semnat in Sala Oglinzilor din palatul situat in gradinile Versailles si pana in 1961, cand va avea loc un alt eveniment cu semnificatie mondiala in instituirea controlului international asupra drogurilor si anume, semnarea Conventiei unice asupra stupefiantelor, vor fi adoptate nu mai putin de 7 noi acorduri si conventii, toate din aceeasi dorinta a statelor, de a intari masurile restrictive in ceea ce priveste drogurile.
Acordul de la Geneva din 19 februarie 1925, precum si cel de la Bangkok, semnat la 27 noiembrie 1931, aveau ce sfera de aplicabilitate toate posesiunile si teritoriile din Extremul Orient ale statelor semnatare, pe raza carora fumarea opiului era (inca) temporar admisa. Ca masuri preventive continute de respectivele acorduri, putem enumera: instituirea monopolului statal pentru importul, vanzarea, distribuirea si fabricarea opiului; vanzarea “en detail”, precum si distribuirea acestuia sa se faca numai in magazinele proprietatea statului respectiv.
Conventia internationala a opiului semnata la Geneva la 19 februarie 1925 intinde campul de aplicatie al Conventiei de la Haga si asupra frunzelor de coca si canepii indiene, interzicand uzajul acestora, cu exceptia celor medicale si stiintifice. Totodata, obliga partile sa aplice drastice sanctiuni penale celor care au savarsit infractiuni ce aduc atingere reglementarilor sale. La randul lor, guvernele sunt invitate sa supuna atentiei Comitetului Central Permanent (denumit mai tarziu Comitetul Central Permanent al Opiului si ulterior Comitetul Central Permanent al Stupefiantelor), statistici anuale asupra productiei interne de opiu, a frunzelor de coca si referitoare la fabricarea, consumul si marimea stocului de stupefiante, precum si sa inainteze raporturi semestriale cu privire la exportul si importul acestor droguri si, in mod deosebit, a opiului si a frunzelor de coca.
Din acest punct de vedere, Conventia instituie regimul ce va deveni clasic, al certificatelor de import si al licentelor de export, activitati care de acum inainte necesita aprobari guvernamentale. De fapt, acesta este adevaratul rost al Comitetului Central Permanent al Opiului. El a fost asadar infiintat din presanta necesitate a urmaririi permanente a miscarii stupefiantelor, pe plan international, avand posibilitatea ca in anumite situatii sa recomande embargoul asupra exportului de stupefiante.
Conventia semnata tot la Geneva la 13 iulie 1931 avea la randul sau drept obiectiv major limitarea, in intreaga lume, a fabricarii si concomitent, reglementarea distribuirii drogurilor in scopuri medicale si stiintifice. Ea rezerva numai guvernelor dreptul sa importe si sa distribuie heroina si, doar in scopuri considerate legitime. Acest important document de drept international continea in acelasi timp dispozitii menite sa limiteze cantitatile de droguri disponibile pe teritoriul lor. Din acest punct de vedere, tarile se angajau sa nu depaseasca in fabricare si nici sa nu importe peste cantitatile maximale asemenea substante si produse, fixate dupa evaluarea necesarului intern de droguri. De acum inainte aceste evaluari vor fi comunicate anual, spre examinare, unui organ special constituit in acest sens, compus din 4 membri, abilitat chiar sa stabileasca evaluari pertinente pentru statele care au omis sa le comunice in timp util.
In cuprinsul Conventiei din 1931 vom intalni doua masuri de politie administrativa, astfel:
- partile trebuie sa-si stabileasca o administratie specifica nationala avand drept sarcina principala aplicarea prescriptiilor conventiilor internationale si nationale si supravegherea comertului cu droguri;
- sa organizeze lupta impotriva toxicomaniei la nivel national, luand din acest punct de vedere orice masura considerata necesara, in scopul impiedicarii dezvoltarii fenomenului, precum si al combaterii traficului ilicit de droguri.
Urmatorul pas in instituirea controlului international al stupefiantelor va fi consacrat represiunii propriu-zise a persoanelor fizice implicate in traficul de droguri. Astfel, Conventia pentru pedepsirea traficului ilicit de droguri daunatoare, semnata la Geneva la 26 iunie 1936 si care va intra in vigoare in octombrie 1939, cerea, in mod expres, pedepsirea din punct de vedere penal a traficantilor. Partile semnatare isi luau astfel angajamentul ca, pe langa aplicarea pedepsei cu inchisoarea pentru savarsirea actelor constitutive ale infractiunii de trafic, sa urmareasca obtinerea sau sa acorde extradarea, in anumite cazuri, enumerate in mod expres de Conventie, in fireasca dorinta a impiedicarii celor stabiliti ca vinovati de o autoritate judiciara, sa se sustraga urmaririi penale, invocand motive de tehnica juridica. Totodata, prevederile sale asigurau utilizarea in practica internationala a comisiilor rogatorii, concomitent infiintandu-se un oficiu central insarcinat cu coordonarea pe plan mondial a luptei impotriva drogurilor si traficului ilicit.
Conventia din 1936 a fost ultimul tratat incheiat sub egida Societatii Natiunilor in domeniul controlului stupefiantelor.
La 11 decembrie 1946 un Protocol, incheiat in acest sens, transfera Organizatiei Natiunilor Unite functiile exercitate inainte de Societatea Natiunilor in virtutea tratatelor privind stupefiantele, existente pana la acea data.
La prima sa sesiune, ale carei lucrari s-au derulat in lunile noiembrie-decembrie 1946, Comisia pentru stupefiante a O.N.U. a inceput studierea procedurii de urmat in viitor, pentru punerea sub control al unor droguri. Acest lucru se impunea din capul locului intrucat, la vremea cand au fost elaborate principalele tratate internationale, toxicomania se datora, in principal, drogurilor obtinute din 3 plante devenite “clasice” si anume: macul opiaceu, cocaierul si cannabisul. Dar, intre timp, cercetatorii au obtinut in laboratoare prin sinteze, o sumedenie de produse anterior necunoscute, de asemenea cu caracter dependogen, ce nu apartineau nici uneia din grupele chimice stabilite prin Conventia de la Geneva din 1931.
De aceea, la Palatul Chaillot, la 19 noiembrie 1948, s-a semnat Protocolul de la Paris (care va intra in vigoare la 19 decembrie 1949), prin care Organizatia Mondiala a Sanatatii era autorizata, de-acum inainte, sa supuna regimului international de restrictie orice nou drog obisnuit, neplasat sub control in virtutea art. 11 al Conventiei din 1931 si care potrivit opiniei specialistilor sai, poate da nastere toxicomaniei ori poate fi transformat intr-un drog care sa creeze la randul sau dependenta fizica sau psihica.
Protocolul de la New York din 1935 (intrat in vigoare la 8 martie 1936 ) viza la randul sau, limitarea si reglementarea cultivarii macului opiaceu, precum si productia, comertul international si consumul opiului, necesar atat consumului medical, cat si cercetarii stiintifice.
Se incerca concomitent, suprimarea in mod indirect, a productiilor legale de opiu, limitand in acelasi timp, stocurile din acest drog detinute de fiecare stat.
Acelasi protocol conferea Comitetului Central Permanent al Opilui, ale carui functii sunt exercitate azi de Organul International de Control al Stupefiantelor (O.I.C.S.), posibilitatea de a lua masuri adecvate de supraveghere si sa aplice, in anumite cazuri, embargoul asupra importului sau exportului de opiu, sau in mod simultan asupra celor doua operatiuni, cand acest lucru se impune.
In scopul inlocuirii celor noua tratate internationale existente in materie, a extinderii controlului international asupra culturilor de plante din care se extrag stupefiante naturale ( macul opiaceu, cannabisul si cocainarul), ca si simplificarea organizarii controlului international devenit de acum foarte complex, Consiliul Economic si Social al Organizatiei Natiunilor Unite autorizeaza Comisia sa de stupefiante elaboreze un nou instrument de drept international.
Avand ca baza de discutie cel de-al doilea proiect, la sediul Natiunilor Unite, in zilele de 24-25 ianuarie 1961, are loc o conferinta a plenipotentiarilor statelor interesate, in scopul adoptarii Conventiei Unice asupra stupefiantelor.
Conferinta va adopta la data de 30 martie a aceluiasi an respectiva conventie si invita toate statele lumii sa o semneze. Intrata in vigoare la 13 decembrie 1964, ea va marca, dupa opinia specialistilor, un alt moment important in istoria, de-acum bogata, a controlului international al stupefiantelor atat de necesar asigurarii unei linisti relative a planetei, unde tensiunile economice, politice nu sunt putine.
Astfel, au avut loc sintetizarea si simplificarea normelor de drept international mult dorite de specialistii in domeniu. Comitetul Central Permanent al Opiului si Organul de Control al Stupefiantelor au fuzionat, formand la ora actuala Organul International de Control al Stupefiantelor.
In scopul Conventiei unice privind stupefiantele din 1961, intalnim obligatii contractuale in intregime noi, ca de exemplu, cele referitoare la tratamentul medical si readaptarea toxicomanilor, in timp ce altele sunt preluate in mod firesc, din conventiile incheiate in anii 1925 si 1931 ( cum ar fi cele privind evaluarile si statisticile ).
Semnatarele Conventiei mai sunt obligate sa ia masuri speciale de control deosebit de atent privind heroina si cetobemidona, considerate ca fiind droguri extrem de daunatoare pentru sanatatea umana.
Au mai fost conservate, de asemenea, si alte dispozitii din tratatele antebelice, intrucat si-au dovedit utilitatea si care cereau , printre altele:
- exporturile de stupefiante sa fie subordonate obligatoriu autorizarii celor doua guverne, adica al tarii exportatoare si al tarii importatoare;
- guvernele sa raporteze periodic modul de aplicare a tratatelor, legilor si altor acte normative emise de ele in scopul aplicarii Conventiei.
Precizam ca, in textul Conventiei unice din 1961, au fost incluse si masurile prevazute de Protocolul de la Paris din 1948 referitoare la controlul international al drogurilor de origine sintetica.
Si totusi, traficul si consumul ilicit de droguri vor continua sa creasca necontenit, starnind de acum ,nu ingrijorarea, ci groaza omenirii, marturii graitoare fiind, in acest sens, statisticele O.I.C.S..
Desi Conventia unica era un tratat cu mod de aplicare simplu si care prezenta un numar important de obligatii internationale, in general acceptate de tari suverane, se impunea totusi, sa i se aduca dupa un timp unele amendamente.
In acest scop, la Geneva, intre 6-25 martie 1972, are loc o noua conferinta a plenipotentiarilor, reprezentanti a peste 100 de state, in scopul examinarii amendamentelor necesare a fi aduse Conventiei respective.
Protocolul privind amendamentele aduse Conventiei unice asupra stupefiantelor din 1961, adoptat la Geneva la 27 martie 1972, se refereau, in principal la:
- completarea regimului pentru evaluarea suprafetelor cultivate cu mac opiaceu si fabricarea stupefiantelor sintetice;
- limitarea productiei de opiu si distrugerea macului opiaceu si a cannabisului cultivate ilegal;
- alte masuri destinate a facilita extradarea;
- masuri vizand prevenirea abuzului de stupefiante si asigurarea unui tratament medical corect pentru toxicomani si reinsertizarea sociala a acestora.
Conventia din 1971 privind substantele psihotrope va avea drept obiectiv principal plasarea sub un atent control international al acelor substante si produse nesupuse regimului instituit de Conventia unica asupra stupefiantelor din 1961, dar al caror consum prezinta pericol pentru sanatatea consumatorilor. Sunt astfel luate in atentie substantele halucinogene, stimulente si depresive ale sistemului nervos central.
Acest lucru se impunea deoarece barbituricele, amfetaminele si tranchilizantele dadeau nastere, in ultimele doua decenii, la abuzuri in intreaga lume. Acestora li se va adauga si L.S.D., halucinogen cu un puternic caracter dependogen, caruia i s-a facut o reclama nefasta de catre o seria de intelectuali grupati intr-un curent de falsa intelectualizare a perceptiei. Era evident ca de-acum inainte, in pofida masurilor administrative si legislative luate, guvernele nu mai erau in masura sa solutioneze, singure, problema acestor substante si produse; se impunea o noua concentrare internationala a eforturilor. In acest scop, Consiliul Economic si Social insarcineaza din nou Comisia de Stupefiante cu pregatirea unui nou proiect de act normativ menit sa puna sub control strict, drogurile denumite generic psihotrope.
Intre 11 ianuarie si 27 februarie 1971, la Viena, se vor desfasura lucrarile Conferintei de plenipotentiari din 77 de state, la care vor asista observatori si reprezentanti ai Organizatiei Mondiale a Sanatatii, ai Organului International de Control al Stupefiantelor si ai Organizatiei Internationale de Politie Criminala (O.I.P.C.)-Interpol.
Conventia adoptata la 21 februarie 1971 va intra, potrivit prevederilor, in vigoare, la 16 august. Ea cuprinde o paleta de masuri restrictive referitoare la substantele cu efecte halucinogene, fara utilizare terapeutica, cum ar fi in primul rand L.S.D.-ul, si care pot fi utilizate in activitatea stiintifica numai cu autorizare guvernamentala.
Pentru fabricarea, comercializarea, distribuirea si posesia lor se cere o licenta speciala; exportul si importul sunt prohibite, cu exceptia situatiei in care importatorul si exportatorul sunt servicii guvernamentale sau organisme competente.
Iata, asadar, un nou pas important spre acel mult dorit control international complet si eficace. Dar lucrurile nu se opresc aici, Organizatia Natiunilor Unite, luandu-si in mod serios rolul mondial ce ii revenea, acorda din ce in ce mai multa importanta cooperarii.
Odata cu adoptarea Conventiei din 1971 privind substantele psihotrope si Protocolul din 1972, care aducea amendamente Conventiei unice asupra stupefiantelor din 1961 se putea ajunge la concluzia ca sistemul de control international era bine pus la punct, ca actiunea internationala de combatere a traficului si consumului ilicit de droguri era bine concertata si sustinuta de resursele materiale necesare. Dar nu a fost sa fie asa!
La 14 decembrie 1984, in Declaratia privind lupta impotriva traficului si consumului ilicit de droguri (34/142) , Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite, in ideea lansarii unei noi ofensive, afirma ca aceste activitati, prin amploarea si multiplele lor efecte nocive, s-au transformat intr-o activitate criminala periculoasa, careia este necesar sa i se acorde o atentie urgenta si un rang de prioritate dintre cele mai imperioase.
Ca rezultat al acestei cereri, Adunarea Generala a hotarat in 1985 convocarea unei Conferinte internationale asupra abuzului si traficului ilicit de droguri. Aceasta va avea loc la Viena in perioada 17-26 iunie 1987 si va avea ca principal mandat, suscitarea unei actiuni universale vizand combaterea drogurilor la nivel national, regional si international, adoptare unui plan multidisciplinar si complet, in care activitatile viitoare sa fie orientate indeosebi catre chestiuni concrete, legate nemijlocit de problemele abuzului si traficului ilicit de stupefiante.
Intre 25 noiembrie si 20 decembrie 1988 a avut loc la Viena Conferinta plenipotentiara care a adoptat Conventia Natiunilor Unite impotriva traficului ilicit de stupefiante si substante psihotrope ( va intra in vigoare la 11 noiembrie 1990, intrucat potrivit dispozitiilor sale ea se va putea aplica in cea de-a 90-a zi dupa depunerea la Secretariatul General al O.N.U.).
Adoptarea respectivei conventii face manifesta vointa comunitatii internationale de intarire a mecanismelor de lupta impotriva drogurilor, beneficiind de aceasta data de un instrument si mai adecvat si mai eficace.
Conventia din 1988 vizeaza chiar promovarea cooperarii internationale pentru a combate intr-o maniera eficace diferitele manifestari ale fenomenului drogurilor.
Una dintre dispozitiile noi ale Conventiei se referea la depistarea, inghetarea si confiscarea bunurilor si mijloacelor financiare obtinute de infractori din traficul ilicit de droguri, deoarece acestia se redreseaza mai greu cu o astfel de lovitura, decat atunci cand li s-ar confisca doar drogurile. In acest sens, tribunalele partilor semnatare sunt abilitate sa ordone confiscarea documentelor bancare, financiare, comerciale, secretul bancar neputand fi invocat intr-un astfel de caz.
Traficantii de droguri sunt lipsit acum de orice refugiu, neputand fugi dintr-o tara in alta, deoarece extradarea acestor traficanti, anchetele judiciare si procedurile represive sunt astfel reprezentate, incat fac aproape imposibila tentativele de sustragere de la urmarirea penala.
Concomitent, partile semnatare, se angajeaza sa elimine ori sa reduca pe masura posibilitatilor cererea ilicita de stupefiante.
Ca urmare a recomandarilor formulate, statele trebuie sa ia masura armonizarii legislatiei nationale cu prevederile conventiei.
Data de 26 iunie a fiecarui an este considerata ca zi de lupta mondiala impotriva drogurilor, iar deceniul 199l-2000 este, de asemenea, considerat ca o decada in care statele sa desfasoare activitati cu caracter preventiv si de informare a opiniei publice asupra pericolului constituit de droguri.
