Cand prin comiterea infractiunii se produc si anumite pagube materiale sau morale, se da nastere si unui raport juridic de drept civil, in baza caruia persoana care a suferit daune poate pretinde repararea pagubei. Asemenea pretentii se realizeaza tot pe calea unei actiuni judiciare, care are ca obiect, sub aspect substantial, exercitarea dreptului de a reclama tragerea la raspundere civila. Aceasta actiune nu este specifica procesului penal, ci procesului civil. In anumite cazuri determinate, ea poate fi alaturata actiunii penale si se exercita deodata in cadrul procesului penal. Nu toate faptele prevazute de legea penala pot avea ca urmare producerea unor pagube materiale sau morale, dar sunt unele care, de regula, produc asemenea urmari, intrucat activitatea fizica, materiala a faptuitorului se indreapta tocmai impotriva unor bunuri, lezand relatiile sociale cu privire la acestea.
Pagubele materiale produse prin fapte, altele decat cele prevazute de legea penala, sunt, de asemenea, recuperabile pe calea unei actiuni civile, dar aceasta actiune civila nu poate fi adusa in fata instantelor penale. In consecinta, in procesul penal, dupa legislatia noastra procesual penala in vigoare, poate fi exercitata numai actiunea civila prin care se tinde sa se recupereze pagubele produse prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Persoana care a suferit daune in urma savarsirii unei infractiuni poate sa-si aleaga desigur calea unei actiuni separate, nefiind tinuta sa-si alature actiunea sa civila celei penale.
Pentru toate situatiile in care pagubele au la baza alte cauze decat o fapta prevazuta de legea penala, persoana care a suferit daune este obligata sa urmeze calea actiunii civile separate, exercitata in cadrul unui proces civil. Asadar, actiunea civila este specifica procesului civil, dar in anumite situatii determinate ea poate fi exercitata si in cadrul procesului penal, deodata cu actiunea penala.
In timp ce actiunea penala este indispensabila procesului penal, actiunea civila este facultativa pentru acelasi proces.
3.1 Notiunea de actiune civila in procesul penal
Dreptul de a accede la justitie reprezinta un aspect al dreptului general la petitionare, asa cum este consacrat de art. 21 din "Constitutia Romaniei": "Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime".
In acest sens, actiunea in justitie inscrie, printre alte garantii juridice ale drepturilor subiective, principalul mijloc de protejare a unor asemenea drepturi si, in general, a ordinii juridice.
Termenul de actiune este utilizat in mai multe acceptiuni facilitat chiar de catre limbajul juridic. Astfel, intr-un prim sens consacrat mai ales de practicieni - actiunea inseamna un drept sau interes legal. In alte cazuri, semnificatia este de "exercitare a unei puteri". Adeseori, in limbajul juridic curent, cele doua notiuni se folosesc cu o semnificatie similara ca valoare.
In domeniul penal, actiunea se foloseste si pentru desemnarea unui fapt penal dar, in limbajul procesual penal, termenul de actiune este utilizat si pentru determinarea diferitelor categorii de actiuni: penale, civile, comerciale, administrative etc.
Actiunea nu poate fi redusa insa la actul de sesizare a organului judiciar, ea constituind un mijloc procedural care intretine si justifica intreaga activitate a organului judiciar sesizat.
Drepturile civile subiective sunt recunoscute prin lege oamenilor, individual sau colectiv, respectiv persoanelor juridice pentru satisfacerea anumitor nevoi materiale sau social culturale. Nu este suficient insa ca legiuitorul sa dispuna asupra recunoasterii drepturilor civile subiective, ci sa asigure mijloacele prin care aceste drepturi, in caz de nevoie, sa poata fi aparate.
Apararea drepturilor civile subiective se realizeaza prin intermediul unor mijloace multiple si variate; in cadrul acestor mijloace, actiunea civila reprezinta insa mijlocul cel mai eficace pentru apararea acestor drepturi.
A sti deci ce este actiunea in justitie, care sunt conditiile sale de exercitare, ce forme poate imbraca etc., este o completare din punct de vedere teoretic la studiul despre drepturile civile subiective si in acelasi timp o introducere indispensabila in studiul activitatii procesuale de judecata a jurisdictiei civile.
Etimologia cuvantului actiune vine din dreptul roman; jurisconsultul Celsus definea actiunea ca dreptul de a urmari inaintea judecatorului, ceea ce ni se datoreaza, afirmatie inscrisa in "Institutiile lui Justinian", Cartea a III-a, Titlul IV.
Atat in vorbirea curenta, cat si in unele texte ale legii, cuvantului "actiune" i se dau mai multe intelesuri:
- exprimarea ideii ca, in principiu, calea justitiei organizate a statului (via juris) este directiva tuturor celor ce simt nevoia de a apela la ea si ca, totodata, aceasta cale este opusa caii spontane, individuale de aparare a drepturilor civile subiective (via facti);
- facultatea pe care orice persoana interesata o are de a apela la organele jurisdictionale competente, atunci cand considera ca i s-a facut o nedreptate, pentru a cere ca legea sa fie aplicata in favoarea sa; astfel conceputa actiunea reprezinta calea justitiei obiective pentru solutionarea unui conflict concret, dreptul sau prerogativa a carui exercitare este lasata la latitudinea celui in favoarea caruia a fost recunoscuta;
- un echivalent al cuvantului drept (in interes subiectiv), o forma de manifestare sau de viata a acestuia; astfel in loc de a vorbi despre dreptul ce se valorifica prin actiune se vorbeste numai despre existenta actiunii ca mod de manifestare sau ca un atribut al acesteia;
- apararea dreptului nu numai pe cale de actiune, dar si pe cale de exceptie; astfel sub primul aspect, actiunea se considera a fi exercitata pentru apararea dreptului reclamantului, iar sub cel de al doilea pentru apararea dreptului paratului;
- cererea de chemare in judecata - actul procesual prin care este facuta sesizarea si in care sunt concretizate elementele actiunii.
In doctrina din tara noastra se arata, intr-o opinie, ca "actiunea e dreptul acordat oricarei persoane de a cere organelor judiciare ca, prin mijloacele organizate de lege si aplicand legea, sa dea satisfactiile intereselor care nu se pot realiza direct, nici prin alte mijloace practice".
Intr-o alta formulare a aceluiasi autor se arata ca "actiunea" e calea justitiei, e aptitudinea, facilitatea, puterea legala, recunoscuta oricui de a obtine, cu formele si in conditiile determinate de lege, recunoasterea si redresarea unui drept subiectiv, e deci protectiunea sociala a acestuia in forma ei cea mai expresiva si cea mai eficace".
Un alt autor o defineste ca fiind "dreptul oricarei persoane de a reclama sau apara in fata organelor de jurisdictie drepturi sau interese aflate in stare de conflict ori alte situatii subiective, care, pentru clarificarea lor juridica necesita interventia justitiei, pentru ca prin aplicarea legii sa se dispuna asupra realizarii sau executarii lor, in conditiile sau formele ce vor fi stabilite prin actul final de jurisdictie".
Intr-o alta definitie se arata ca "actiunea civila este mijlocul de exercitare a dreptului de a se pretinde si obtine concursul organelor de judecata, in vederea recunoasterii sau realizarii unor drepturi subiective incalcate sau nerecunoscute ori apararii unor situatii juridice ocrotite de lege".
Alti autori definesc actiunea civila ca fiind conflictul legal prin care o persoana cere instantei de judecata fie recunoasterea dreptului, fie realizarea acestui drept prin incetarea piedicilor puse in calea sa de o alta persoana sau printr-o despagubire corespunzatoare. Ca un rezumat la aceasta definitie, actiunea civila consta in dreptul de a urmari in justitie ceea ce ti se datoreaza (jus persequendi judicio quod sibi debetur) .
Intr-o alta acceptie, actiunea civila reprezinta ansamblul mijloacelor procesuale prin care, in cadrul procesului civil, se asigura protectia dreptului subiectiv civil prin recunoasterea sau realizarea lui in cazul in care este incalcat sau contestat, ori a unor situatii juridice ocrotite de lege41.
In sfarsit, redam definitia potrivit careia actiunea este "mijlocul legal prin care o persoana cere instantei judecatoresti fie recunoasterea dreptului sau fie realizarea acestui drept, prin incetarea piedicilor puse in exercitarea sa de o alta persoana sau printr-o despagubire corespunzatoare".
Astfel, in doctrina franceza se observa o diversitate de formulari. In literatura mai veche actiunea este definita ca posibilitatea de a merge la puterea judecatoreasca pentru a cere sa i se recunoasca dreptul contestat sau a face sa fie respectat dreptul vizat si ca puterea de a obtine in justitie recunoasterea sau protectia unui drept daca el este contestat, amenintat ori vizat sau, altfel spus, ca facultatea de a te adresa autoritatii judiciare pentru a face sa inceteze valoarea unui drept sau daca este cazul, de a obtine repararea daunelor cauzate.
Un alt autor defineste actiunea ca o putere recunoscuta particularilor de a se adresa justitiei, pentru a obtine respectul drepturilor si intereselor lor legitime.
Actiunea este dreptul pentru autorul unei pretentii de a fi ascultat asupra fondului acesteia, astfel ca judecatorul sa spuna daca este sau nu fondata. Pentru adversar, actiunea este dreptul de a discuta temeinicia unei pretentii.
In alta ordine de idei, actiunea civila reprezinta mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrangere a drepturilor civile incalcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea actiunii civile s-a stabilit dreptul (persoanei fizice sau juridice) de a cere organului de jurisdictie, instantei de judecata ori altui organ de stat cu atributii jurisdictionale, fie recunoasterea unui drept subiectiv preexistent, ori constituirea unei situatii juridice noi, fie incetarea piedicilor puse in exercitarea drepturilor sau in ceea ce priveste drepturile la plata unor despagubiri atunci cand incalcarea si executarea unor asemenea obligatii este necesara in vederea realizarii dreptului respectiv42.
Din cele analizate pana in prezent am putea concluziona ca: dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscuta de legea civila subiectului activ - persoana fizica sau persoana juridica in virtutea careia acesta poate in limitele dreptului si moralei sa aiba o anumita conduita, sa pretinda o conduita corespunzatoare, sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva - de la subiectul pasiv si sa ceara concursul fortei de constrangere a statului, in caz de nevoie.
Din aceasta definitie, ca si din altele asemanatoare, rezulta, de regula, explicit, dar uneori si numai implicit, ca unul dintre elementele dreptului subiectiv civil il constituie posibilitatea de a recurge, in caz de nevoie, la forta de constrangere a statului.
De asemenea, prin dreptul la actiune, in sens procesual, se intelege posibilitatea unei persoane de a se adresa organului jurisdictional, iar in sens material, posibilitatea pe care o are reclamantul de a obtine recunoasterea sau realizarea dreptului sau contestat prin constrangerea juridica a paratului43.
In cazul in care dreptul subiectiv civil este contestat sau incalcat, titularul sau are posibilitatea de a recurge la forta de constrangere a statului, adica la activitatea special reglementata a organelor sale competente - organele de jurisdictie - desfasurata in vederea realizarii scopului pentru care drepturile incalcate sau nesocotite au fost recunoscute titularilor lor sau in cadrul procesului civil care, ca forma speciala a influentei sociale si a constrangerii judiciare serveste la valorificarea in concret a dreptului subiectiv incalcat.
Putem concluziona faptul ca, actiunea civila in procesul penal este mijlocul juridic prin intermediul caruia se realizeaza in justitie tragerea la raspundere civila a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente. Este mijlocul legal prin care persoana pagubita material sau moral cere sa-i fie reparat prejudiciul cauzat44. Actiunea civila este definita ca fiind mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrangere judiciara a drepturilor civile incalcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea actiunii civile, un subiect de drept (persoana fizica sau persoana juridica) cere organului de jurisdictie fie recunoasterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situatii juridice noi, fie incetarea piedicilor puse in exercitarea dreptului sau de catre o alta persoana, sau plata unei despagubiri, atunci cand instituirea si executarea unor asemenea obligatii este necesara in vederea realizarii dreptului respectiv.
Actiunea civila, fiind alaturata actiunii penale si avand un caracter accesoriu, poate fi exercitata in cadrul procesului penal numai in masura in care poate fi pusa in miscare actiunea penala. Caracterul accesoriu al actiunii civile in procesul penal face ca aceasta sa poata fi exercitata numai impotriva inculpatului sau partii responsabile civilmente, precum si fata de succesorii acestora.
3.2 Conditiile exercitarii actiunii civile in procesul penal
Pentru exercitarea actiunii civile, in procesul penal sunt necesare a fi indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
a) infractiunea trebuie sa fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b) intre infractiunea savarsita si prejudiciul cerut a fi acoperit sa existe o legatura de cauzalitate;
c) prejudiciul trebuie sa fie cert;
d) prejudiciul sa nu fi fost reparat;
e) in cazul persoanelor fizice cu capacitate deplina de exercitiu, sa existe cererea de constituire ca parte civila in cadrul procesului penal (cand persoana vatamata este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restransa, actiunea civila se exercita din oficiu, nefiind necesara cererea de constituire ca parte civila - art. 17 Cod procedura penala).
a) Infractiunea trebuie sa fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Aceasta conditie face ca nu in orice proces penal sa poata fi exercitata si actiunea civila, deoarece anumite infractiuni, prin natura urmarilor lor, nu pot genera prejudicii materiale sau morale, si in consecinta, exclud, de plano, posibilitatea exercitarii actiunii civile. Savarsirea infractiunilor de pericol nu constituie prin ele insele un suport pentru o constituire de parte civila, oferind numai posibilitatea despagubirii pe cale civila separata, pentru celelalte eventuale fapte pagubitoare, fara caracter penal, care au avut legatura cu infractiunea de pericol. In acest sens s-a decis de pilda, ca daca inculpatul a fost judecat in procesul penal pentru infractiunea de fals intelectual (art. 289 din vechiul Cod penal), obligarea acestuia la despagubiri nu este posibila, pentru ca instanta penala nu a fost sesizata cu judecarea unei fapte penale producatoare de pagube materiale45. La fel s-a hotarat ca, intrucat infractiunea de conducere a unui autovehicul fara permisul corespunzator categoriei respective, nu genereaza prin obiectul ei daune materiale, constituirea de parte civila nu este posibila, eventualele prejudicii putand fi recuperate de cel vatamat numai pe calea unei actiuni in fata instantei civile46.
b) Intre infractiunea savarsita si prejudiciul cerut a fi acoperit sa existe o legatura de cauzalitate.
Pentru a fi angajata raspunderea unei persoane nu este suficient sa existe, pur si simplu, o fapta ilicita si un prejudiciu suferit de o alta persoana, dar este necesar ca intre fapta si prejudiciu sa fie un raport de cauzalitate, in sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu.
Deseori, raportul de cauzalitate privitor la prejudicierea unor persoane poate fi stabilit cu usurinta. Alteori, raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales cand efectul a fost precedat de o multitudine de actiuni umane sau de alte imprejurari. Spre exemplu, un autovehicul, care a fost procurat nou si care avea deficiente ale franei, dar care la prima vedere nu au putut fi depistate. Dupa parcurgerea unei oarecare distante, conducatorul autovehiculului a produs un accident rutier din cauza sistemului de franare ce nu a putut fi pus in functiune in acel moment. In urma accidentului a rezultat decesul conducatorului auto si alte doua persoane au suferit leziuni corporale grave, iar autovehiculul a fost avariat.
La prima vedere este greu de stabilit cauza accidentului: calitatea necorespunzatoare a autovehiculului sau neindemanarea conducatorului auto. Tocmai de aceea, in practica judiciara se dispune efectuarea unor constatari tehnico-stiintifice, a unor expertize tehnice, chimice, medicale sau de alta natura. Asemenea expertize, desigur necesare, nu sunt intotdeauna suficiente pentru lamurirea participarii persoanei la producerea efectului, fiind obligatoriu de administrat o serie de alte probe. Trebuie precizat ca este necesar sa se stabileasca nu un raport de cauzalitate, in general, ci raportul de cauzalitate specific dintre actiunea sau inactiunea omeneasca cu caracter ilicit si prejudiciul, fara a ignora ori subaprecia cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic etc.
Desi orice actiune umana constituie o actiune unitara, de ordin psiho-fizic, ea exprimand nu numai o exteriorizare obiectiva, dar deopotriva, si o atitudine de constiinta, afectivitate si vointa, totusi atunci cand analizam raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, facem abstractie de atitudinea subiectiva. Aspectele de ordin psihic alcatuiesc un element important pentru stabilirea raspunderii - vinovatia.
O persoana poate fi trasa la raspundere juridica, in general, si la o raspundere civila, in special, numai daca intre fapta sa si efectul produs exista, in mod obiectiv, un raport de cauzalitate. Inexistenta acestui raport inlatura existenta temeiului tragerii la raspundere juridica a persoanei care a savarsit fapta.
Capacitatea de exercitiu a persoanelor juridice se dobandeste de la data infiintarii lor si sfarseste odata cu incetarea persoanei juridice. Persoana juridica este limitata de principiul specializarii, neputand sa exercite drepturi si sa si asume obligatii care nu sunt conforme cu scopul pentru care a fost creata.
Titulara capacitatii de exercitiu este insasi persoana juridica, dar drepturile acesteia sunt exercitate de organele sale prin indeplinirea obligatiilor ce le revin. Actele intocmite de aceste organe in numele persoanei juridice sunt actele persoanei juridice insasi, daca sunt intocmite in limitele puterilor ce le-au fost conferite.
In activitatea procesuala, persoana juridica participa, de regula, prin jurisconsult.
Organele judiciare, in cazul raspunderii civile, pot obliga la despagubiri civile o anumita persoana, numai in cazul in care se constata producerea unui prejudiciu ca urmare a faptei savarsite.
c) Prejudiciul trebuie sa fie cert. Aceasta conditie impune ca actiunea civila sa fie exercitata pentru recuperarea unui prejudiciu sigur, atat sub aspectul existentei sale, cat si sub aspectul posibilitatilor de evaluare47.
Prejudiciul este cert in cazul in care este constatat si este deci actual. Prejudiciul actual este cert totdeauna intrucat s-a produs deja, dar poate fi cert si un prejudiciu viitor, daca este sigur si susceptibil de evaluare. Instanta de judecata a refuzat obligarea inculpatului la plata unei despagubiri intemeiate pe un fapt viitor si nesigur; in speta, se solicitau daune in favoarea victimei minore, legate de faptul ca prin accidentarea acesteia i se prelungeste ciclul total de scolarizare, pana la obtinerea unei calificari superioare, si deci o intarziere a dobandirii unui castig decurgand din incadrarea in munca48.
d) Prejudiciul sa nu fi fost reparat. Este ceruta aceasta conditie, deoarece exista posibilitatea ca, inainte de exercitarea actiunii civile in procesul penal, prejudiciul cauzat prin infractiune sa fi fost acoperit, total sau partial, de catre alte persoane decat inculpatul. Asemenea situatii pot decurge din faptul ca persoana vatamata primeste: pensie din sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale; despagubiri in baza unui contract de asigurare; despagubiri de la o terta persoana, care nu are obligatia de a plati aceste reparatii.
Repararea prejudiciului cauzat prin infractiune nu exclude, de plano, posibilitatea exercitarii actiunii civile in procesul penal, deoarece trebuie avut in vedere daca prejudiciul a fost acoperit integral sau partial si, de asemenea, trebuie vazut titlul cu care prejudiciul a fost acoperit. Astfel, in cazul despagubirilor platite de o societate de asigurari, daca se apreciaza ca suma nu este indestulatoare si nu asigura o reparatie justa si integrala a daunei suferite, instanta poate admite exercitarea actiunii civile in cadrul procesului penal, pentru completa acoperire a prejudiciului cauzat prin infractiune49.
In situatia in care paguba cauzata de inculpati a fost acoperita de catre o societate de asigurari, prin plata valorii bunurilor sustrase, despagubire acordata in baza unui contract de asigurare incheiat intre societatea de asigurari si unitatea pagubita, societatea de asigurari se subroga in drepturile celui prejudiciat si se poate constitui parte civila in procesul penal impotriva inculpatilor50.
In cazul in care prejudiciul a fost reparat integral sau partial de catre terte persoane carora nu le revenea aceasta obligatie, actiunea civila poate fi exercitata sau nu poate fi exercitata in procesul penal, in functie de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. Astfel, in cazul in care terte persoane au contribuit la acoperirea prejudiciului din dorinta de a ajuta victima infractiunii si nu pentru a degreva pe inculpat, partea civila poate exercita actiunea in procesul penal si poate pretinde acoperirea integrala a prejudiciului cauzat prin infractiune51. In cazul in care tertii au acoperit prejudiciul cauzat prin infractiune din dorinta de a ajuta pe inculpat, partea civila nu mai poate exercita actiunea civila in procesul penal decat, eventual, pentru partea de prejudiciu neacoperita prin liberalitatea facuta de terti.
e) Sa existe manifestarea de vointa din partea persoanei fizice cu capacitate deplina de exercitiu de a fi despagubita.
Capacitatea procesuala de exercitiu consta in capacitatea de a sta in judecata si, este aptitudinea persoanei care are folosinta unui drept subiectiv de a si-l apara in proces, personal sau prin mandatar. Aceasta se determina in functie de intinderea capacitatii civile de exercitiu: minorul, pana la implinirea varstei de 14 ani, precum si interzisul judecatoresc sunt lipsiti de capacitatea de exercitiu; minorul cu varsta intre 14 si 18 ani are o capacitate de exercitiu restransa; cel care a implinit varsta de 18 ani sau, atunci cand legea prevede, chiar inainte, are capacitate de exercitiu deplina.
In procesul penal aceasta conditie se realizeaza prin constituirea de parte civila. Indeplinirea conditiei nu este necesara in cazurile cand actiunea penala se exercita din oficiu, intrucat legea prevede ca instanta este obligata sa se pronunte asupra repararii pagubei si a daunelor morale, chiar daca nu s-a facut constituire de parte civila (art. 17 alin. 3 Cod procedura penala).
Constituirea de parte civila reprezinta optiunea cea mai frecventa a persoanei vatamate care alatura actiunii penale si actiunea civila. In acest fel, actiunea civila devine o importanta institutie a dreptului procesual penal.
3.3 Elementele actiunii civile
. Obiectul actiunii civile. Potrivit dispozitiilor articolului 14 alin. 1 Cod procedura penala, actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere materiala a inculpatului, precum si a partii responsabile civilmente. In aplicarea dispozitiilor art. 14 si urmatoarele din Codul de procedura penala, instantele de judecata nu au un punct de vedere unitar, pronuntandu-se in mod diferit cu privire la limitele investirii instantei penale cu judecarea actiunii civile, alaturata celei penale prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila, in cazul infractiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpa si de vatamare corporala din culpa savarsite cu ocazia circulatiei pe drumurile publice.
Unele instante au considerat ca in astfel de cazuri actiunea civila alaturata celei penale poate fi admisa numai cu privire la pretentiile formulate pentru prejudiciile cauzate prin infractiunea cu care a fost sesizata instanta, iar nu si pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care nu au facut obiectul unei incadrari juridice distincte cu caracter penal.
S-a apreciat ca acest mod de a proceda se impune, deoarece actiunea civila nu poate exceda limitelor cu care este investita instanta prin actiunea penala, cat timp ea este chemata sa se pronunte, sub aspect penal, numai cu privire la infractiunea ce face obiectul trimiterii in judecata.
De asemenea, alte instante s-au pronuntat in sensul ca instanta investita cu judecarea actiunii penale in cazul infractiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpa si de vatamare corporala din culpa savarsite cu ocazia circulatiei pe drumurile publice, este investita sa judece actiunea civila, alaturata celei penale prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila, atat cu privire la pretentiile formulate in legatura cu decesul victimei sau cu vatamarile corporale suferite, cat si cu privire la pretentiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate, ca urmare a aceleiasi fapte.
Aceste instante din urma au procedat corect.
Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedura penala, "actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului, precum si a partii responsabile civilmente"; ea "poate fi alaturata actiunii penale in cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila", iar "repararea pagubei se face potrivit dispozitiilor legii civile".
Din aceasta ultima dispozitie a textului de lege mentionat rezulta ca repararea pagubei produse prin infractiune, in cadrul solutionarii actiunii civile alaturate celei penale, se face in conformitate cu prevederile din legea civila.
Ori, prin dispozitiile articolului 998 din Codul civil, care constituie temeiul raspunderii civile delictuale, se prevede ca "orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara".
Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementata raspunderea civila in caz de cvasidelicte, "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa".
In raport cu aceste reglementari neechivoce, a caror aplicare nu este limitata prin vreo dispozitie a Codului de procedura penala referitoare la repararea pagubei in cadrul actiunii civile alaturate celei penale, este evident ca legiuitorul nu a urmarit sa ingradeasca in vreun fel posibilitatea persoanei vatamate, constituita parte civila, de a obtine o justa si integrala reparare a pagubei.
De aceea, prin limitarea obiectului actiunii civile la daunele cauzate numai de efectele ce sunt consecinta la care se face referire neechivoca prin textul legii penale incriminator al faptei deduse judecatii instantei penale, s-ar deturna insusi sensul si scopul unei astfel de actiuni, care consta in asigurarea unei juste si integrale reparari a prejudiciului cauzat.
Imperativul bunei administrari a justitiei, care impune exercitarea concomitenta a celor doua actiuni, nu poate permite fragmentarea pretentiilor civile in functie de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare a particularitatilor legaturii de cauzalitate dintre actul incriminat si efectele acestuia. O astfel de solutie ar contraveni insusi spiritului legii romane aplicabile si reglementarilor art. 6 paragraful 1 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, potrivit carora orice persoana are dreptul la judecarea, in mod echitabil si intr-un termen rezonabil, de catre o instanta care sa hotarasca nu numai cu privire la temeinicia acuzatiei penale, ci si asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor cu caracter civil.
In raport cu aceste cerinte, chiar daca in art. 14 din Codul de procedura penala se are in vedere cazul tipic in care urmarea pagubitoare este unica si decurge, in intregul ei, din actiunea sau inactiunea ce constituie infractiunea dedusa judecatii, aceasta nu inseamna ca nu ar putea fi adoptata o alta solutie pentru unele situatii cu urmari pagubitoare multiple, la care legea nu se refera in mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de circulatie, cand prin aceeasi fapta, de conducere culpabila a autovehiculului, sunt lezate, de regula, atat integritatea corporala a victimei, cat si bunurile acesteia.
Cum in asemenea cazuri toate urmarile pagubitoare decurg din aceeasi fapta, unica, a inculpatului, desi aceasta constituie infractiune numai in raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vatamarea integritatii corporale a victimei, este rational si echitabil ca toate pretentiile de despagubiri sa fie solutionate in cadrul actiunii civile alaturate celei penale.
In astfel de situatii este nu numai in interesul societatii de a se infaptui actul de justitie in mod complet si cat mai prompt posibil, dar si in interesul partilor ca judecarea actiunii civile sa fie realizata, in intregul ei, in fata instantei penale.
Sub acest aspect, persoana vatamata este vadit interesata sa fie despagubita pentru intregul prejudiciu suferit, in cadrul aceluiasi proces, de catre instanta penala, unde actiunea sa civila poate fi solutionata in conditii de mai mare celeritate si cu garantii de administrare mai lesnicioasa si completa a probelor.
Tot astfel, posibilitatile de a administra mai lesnicios probele, ca si de a-si concentra apararile il fac si pe inculpat sa fie interesat in solutionarea actiunii civile si a celei penale in fata aceleiasi instante.
Este de subliniat ca prin solutionarea de catre aceeasi instanta a celor doua actiuni, determinate de savarsirea aceleiasi fapte, se asigura o mai prompta, temeinica si completa aflare a adevarului, prin aprecierea unitara a probelor, precum si evitarea pronuntarii de hotarari contradictorii.
Asa fiind, nu se poate considera ca ar exista ratiuni ca prejudiciul unic suferit de victima prin savarsirea unei fapte penale, de asemenea, unica, sa fie fragmentat, iar competenta de solutionare a actiunii civile sa fie impartita intre doua instante - penala si civila - cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta.
O atare concluzie se impune a fi acceptata nu numai in cazul faptelor de ucidere din culpa si de vatamare corporala din culpa, savarsite de conducatori auto cu ocazia circulatiei pe drumurile publice, ci si in orice alte situatii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinte pagubitoare pentru aceeasi victima, cum ar fi in cazul infractiunilor de omor intentionat si de vatamare corporala intentionata, care au avut ca urmare si degradarea imbracamintei victimei, sau in cazul unei talharii, prin savarsirea careia au fost degradate si unele bunuri ale persoanei vatamate, ce nu au fost sustrase.
In aplicarea art. 14 din Codul de procedura penala si a art. 998 din Codul civil, instanta penala investita cu judecarea actiunii penale in cazul infractiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpa si de vatamare corporala din culpa savarsite de un conducator auto, este investita sa judece actiunea civila, alaturata celei penale prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila, atat cu privire la pretentiile formulate in legatura cu decesul victimei sau cu vatamarile corporale suferite, cat si cu privire la pretentiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiasi fapte52.
Prin actiunea civila din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea responsabila civilmente pot fi actionati numai in raport de nerespectarea obligatiilor civile care decurg din repararea prejudiciului cauzat prin infractiune - asa-numitul delict civil. De aceea, obiectul actiunii civile este tragerea la raspundere civila delictuala. Raspunderea civila delictuala are o functie reparatorie relativa, deoarece ea se realizeaza numai in raporturile dintre subiectii activi si pasivi ai actiunii si chiar in aceste raporturi, oricat de intinsa ar fi raspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi, intotdeauna, recuperate pe deplin, in materialitatea lor53.
Asa cum s-a mai aratat, prin dispozitiile Codului de procedura penala (art. 14 alin. 3) se dispune expres ca repararea pagubei se face, potrivit dispozitiilor legii civile, in natura, prin: restituirea lucrului; restabilirea situatiei anterioare savarsirii infractiunii; desfiintarea totala sau partiala a unui inscris sau prin orice alt mijloc de reparare in natura. In cazul in care repararea in natura nu este cu putinta, inculpatul si partea responsabila civilmente pot fi obligati la plata unei despagubiri banesti.
Cand este posibila repararea pagubei in natura si organele judiciare nu procedeaza in acest fel, acordarea de despagubiri banesti nu corespunde unei corecte aplicari a prevederilor art. 14 alin. 3 Cod procedura penala54.
Prin dauna produsa prin infractiune se intelege atat paguba reala suferita de partea civila, cat si folosul sau castigul de care aceasta a fost lipsita prin infractiune. Folosul sau castigul nerealizat poate fi acordat atat in cazul in care reparatia se face in natura, cat si in cazul in care se face prin plata unui echivalent banesc. Spre exemplu, in cazul in care reparatia s-a facut prin restituirea lucrului, partea civila poate cere despagubiri pentru folosul de care a fost lipsita pentru perioada cat lucrul i-a fost sustras.
In cazul sustragerii unor sume de bani, autorul infractiunii va fi obligat sa acopere atat prejudiciul efectiv cauzat, cat si dobanda legala aferenta, platibila pe toata durata de timp de la data savarsirii infractiunii si pana la achitarea sumei datorate55. Castigul nerealizat trebuie sa fie urmarea directa a savarsirii infractiunii si sa nu se datoreze unor cauze neimputabile inculpatului.
In cazul condamnarii inculpatului pentru savarsirea infractiunii de ultraj contra bunelor moravuri si tulburare a linistii publice si de distrugere in paguba avutului public, constand in provocarea unui scandal in autobuz si spargerea geamului, unitatea de transport, parte civila, nu poate cere daune decat pentru costul inlocuirii geamului, iar nu si pentru castigul nerealizat, ca urmare a ranirii soferului, cu ocazia savarsirii infractiunii si nefolosirea autobuzului in timpul concediului medical acordat conducatorului auto56.
Repararea in natura a pagubei cauzate prin infractiune
In articolul 14 alin. 3 lit. a din Codul de procedura penala se prevede ca, repararea prejudiciului in natura se face prin restituirea lucrului, prin restabilirea situatiei anterioare savarsirii infractiunii, prin desfiintarea totala ori partiala a unui inscris si prin orice alt mijloc de reparare.
Restituirea lucrurilor, ca modalitate de reparare a pagubei in natura, se face in cazul in care lucrurile apartinand partii civile au fost ridicate de la invinuit sau inculpat, ori de la alta persoana careia invinuitul sau inculpatul le-a incredintat. Potrivit art. 169 Cod procedura penala, daca procurorul sau instanta de judecata constata ca lucrurile ridicate de la invinuit ori inculpat, sau de la orice persoana care le-a primit spre a le pastra, sunt proprietatea persoanei vatamate, ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detentia sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vatamate. Oricare alta persoana care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispozitiilor art. 168 Cod procedura penala, stabilirea acestui drept si restituirea. Restituirea lucrurilor poate fi dispusa atat de catre procuror, ca organ de urmarire penala, cat si de catre instanta de judecata, in orice faza a procesului penal.
Cand restituirea lucrurilor are caracterul unei masuri procesuale de reparare vremelnica a pagubei produse prin infractiune, definitivarea restituirii se face prin hotararea instantei de judecata. Hotararea instantei de judecata poate fi atacata separat cu recurs, care nu suspenda executarea.
Este posibil insa ca restituirea lucrurilor sa se faca si prin ordonanta procurorului cu ocazia incetarii urmaririi penale sau scoaterii de sub urmarire penala, in acest caz restituirea avand caracter definitiv (art. 245 lit. b Cod procedura penala).
Uneori restituirea lucrurilor nu acopera integral prejudiciul cauzat prin infractiune, situatie in care, inculpatul urmeaza a fi obligat la plata unor despagubiri prin care sa realizeze o reparatie integrala a pagubei suferite de partea civila. Astfel, in cazul cand piesele ce au facut obiectul furtului s-au deteriorat inainte de a fi restituite societatii pagubite, nu se poate considera ca prejudiciul a fost recuperat prin restituirea acelor piese; instanta avand indatorirea sa stabileasca intinderea exacta a prejudiciului ramas neacoperit57.
Repararea pagubei in natura, uneori, se poate face prin restabilirea situatiei anterioare savarsirii infractiunii. Astfel, in cazul condamnarii inculpatului pentru infractiunea prevazuta in art. 271 alin. 2 din vechiul Cod penal (impiedicarea unei persoane de a folosi o locuinta ori parte dintr-o locuinta sau imobil, detinut in baza unei hotarari judecatoresti), instanta in rezolvarea laturii civile a procesului, la cererea partii civile, trebuie sa dispuna restabilirea situatiei anterioare, prin evacuarea inculpatului din imobilul pe care l-a ocupat, impiedicand folosirea lui de catre partea civila58.
Restabilirea situatiei anterioare savarsirii infractiunii trebuie dispusa si in cazul incetarii procesului penal ca efect al amnistiei, deoarece amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vatamate, iar restabilirea situatiei anterioare constituie, conform dispozitiilor articolului 14 din Codul de procedura penala, o modalitate de reparare a pagubei59.
In cazul anumitor infractiuni, repararea pagubei in natura poate fi facuta numai prin desfiintarea totala sau partiala a unui inscris. Astfel, in cazul falsificarii unui testament, mostenitorul poate fi repus in drepturile din care a fost decazut, ca urmare a falsului savarsit, prin desfiintarea totala sau partiala a testamentului falsificat.
Repararea pagubei prin plata unei despagubiri banesti
Potrivit art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedura penala, repararea pagubei se face prin plata unei despagubiri banesti, in masura in care repararea in natura nu este cu putinta. Despagubirea baneasca, desi are un caracter subsidiar fata de repararea pagubei in natura este totusi intalnita in mod frecvent in practica organelor judiciare, tocmai datorita imposibilitatii folosirii primei modalitati de reparare a prejudiciului cauzat prin infractiune.
Despagubirea baneasca cuprinde, ca si despagubirea in natura, atat suma de bani care acopera prejudiciul efectiv, cat si folosul de care a fost lipsita partea civila.
In cazul prejudiciului cauzat unitatilor economice prin infractiuni, calcularea prejudiciului se face tinand seama atat de dispozitiile art. 14 Cod procedura penala, raportat la art. 998 si art. 1084 C. civ., cat si in baza unor dispozitii speciale, cum sunt, spre exemplu, cele cuprinse in Decretul nr. 208 din 1976, modificat prin Decretul nr. 339 din 1981, art. 3 si 9, in cazul sustragerii de timbre cu destinatie exclusiv filatelica, de la unitatea care le editeaza, paguba se calculeaza in raport de valoarea de catalog a timbrelor, iar nu in raport de valoarea lor nominala sau in alte acte normative cu caracter special, in ceea ce priveste calculul valorii unor bunuri sustrase prin infractiune60.
In spiritul unei corecte aplicari a legii, in cazul in care inculpatul a fost obligat la plata despagubirilor reprezentand valoarea integrala a unor bunuri degradate, instanta trebuie sa oblige partea civila sa predea inculpatului acele bunuri. Lasandu-se bunurile in patrimoniul partii civile se creeaza o situatie ce echivaleaza cu o imbogatire fara justa cauza61.
In cazul prejudiciilor cauzate persoanelor fizice, despagubirea baneasca poate reprezenta, dupa caz, valoarea bunurilor sustrase, sumele de bani cu care victima unui omor contribuia la intretinerea unor persoane (sotia sau sotul62, concubina care avea copii cu victima63, sotia pentru copiii luati spre crestere si educare fara forme de adoptie64, precum si persoanele care au suportat cheltuielile cu ingrijirea victimei ori cu inmormantarea ei)65.
Problema repararii daunelor morale
Constituind una dintre cele mai complexe si controversate probleme din literatura si practica judiciara, repararea daunelor morale ramane un domeniu in care gandirea juridica va trebui sa gaseasca cele mai adecvate solutii pentru ocrotirea intereselor persoanei in cazurile in care, prin savarsirea unor infractiuni, s-au cauzat vatamari de ordin moral.
Tinand seama de imprejurarea ca prejudiciul este determinat de o infractiune, in procesul penal s-a pus cu si mai multa acuitate problema de a sti daca se pot acorda despagubiri patrimoniale pentru repararea unui prejudiciu moral.
In practica judiciara romana, in lipsa unui text expres de lege, s-a statuat inca cu decenii in urma66 ca nu se pot acorda despagubiri pentru prejudicii morale. Motivatia de ansamblu care s-a dat a fost, ca potrivit principiilor constitutionale ale vremii, izvorul principal de venit era munca si nu se putea concepe plata unei sume de bani ca echivalent al unei prejudicieri morale provocate unei persoane.
Desi teza de principiu a avut un caracter de permanenta, in doctrina si in practica s-au manifestat si opinii care pentru anumite situatii au ameliorat conceptia si au apropiat-o de interesele membrilor societatii, pentru optiuni sporite in domeniul cultural, artistic si chiar de divertisment.
Intre prejudiciul patrimonial si cel moral s-au introdus categorii intermediare, cum ar fi, de pilda, prejudiciul de agrement constand in pierderea posibilitatii de imbogatire spirituala, divertisment si destindere care ar decurge, de exemplu, din provocarea unor vatamari corporale ireversibile, slutiri, desfigurari, paralizii, infirmitati care ar impiedica victima de a participa direct la viata sociala si beneficiile acesteia67. Despagubirea acordata in asemenea situatii nu constituie un praetium doloris, ci o modalitate de a face mai acceptabile conditiile de viata alterate ale victimei.
In alte cazuri s-a apreciat ca, desi nu exista posibilitatea unei evaluari banesti a prejudiciului subzista nevoia acordarii unor despagubiri. In acest sens s-a hotarat, ca persoana vatamata in integritatea sa corporala si sanatate, care realizeaza aceleasi venituri prin munca depunand un efort suplimentar de natura sa grabeasca procesul de oboseala si epuizare fizica, are dreptul la o despagubire corespunzatoare68. In mod similar, in cazul provocarii unei infirmitati permanente a unui minor neincadrat in munca, instanta trebuie sa stabileasca echivalentul banesc al efortului suplimentar viitor de compensare a infirmitatii, care se va manifesta, cand persoana va munci, si sa oblige pe inculpat la dezdaunari corespunzatoare69.
Autorul din culpa al unui accident de circulatie rutiera prin care s-a cauzat vatamarea corporala a unei persoane, avand ca urmare internarea in spital, tratament medical si alterarea temporara a conditiilor de viata, este dator sa despagubeasca victima si prin plata unor daune morale in raport cu traumele psihice pe care aceasta le-a suferit in urma infractiunii. In acest sens exemplificam:
Prin sentinta penala nr. 294 din 23 noiembrie 1999, Judecatoria Sinaia a condamnat pe inculpatul D.A. pentru savarsirea infractiunilor de vatamare corporala din culpa, prevazuta in art.184 alin.1 si 3 si, respectiv, in art.184 alin.2 si 4 din vechiul Cod penal.
Totodata, inculpatul a fost obligat sa plateasca partii vatamate, D.S., 25 lei, contravaloarea unor carje si 35 lei partii vatamate T.M.,
respingandu-se cererile de obligare la plata daunelor morale.
Instanta a retinut ca, in seara zilei de 14 septembrie 1998, inculpatul a efectuat o depasire neregulamentara cu autoturismul pe care-l conducea, intrand in coliziune cu un alt autoturism condus regulamentar.
In urma accidentului partea vatamata D.S. a suferit leziuni necesitand pentru vindecare 90-100 zile ingrijiri medicale, iar partea vatamata T.M. leziuni care au necesitat 15-17 zile de ingrijiri.
Tribunalul Prahova, prin decizia penala nr. 526 din 5 iunie 2000, a admis apelurile declarate de partile civile si a obligat pe inculpat sa plateasca 10 milioane lei daune morale partii civile D.S. si 300 lei, cu acelasi titlu, partii civile T.M.
Curtea de Apel Ploiesti, prin decizia penala nr. 1111 din
27 septembrie 2000, a admis recursul declarat de inculpat si a inlaturat obligarea acestuia la plata daunelor morale, cu motivarea ca partile civile au suferit vatamari corporale vindecabile, care nu au cauzat un prejudiciu moral prin existenta unor cheltuieli de agrement sau alte cheltuieli necesare, ca urmare a diminuarii capacitatii de munca.
Recursul in anulare declarat in cauza este fondat.
Potrivit art. 14 alin. 3 din Codul de procedura penala si art. 998 din Codul civil, orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara.
