ANALIZA JUSTITIEI SI A JUSTULUI referat







1. PUNCTUL DE PORNIRE

Cicero spune ca Justitia este insasi splendoarea maxima a virtutilor. Filozoful spune in Etica sa ca nici Speranta, nici Stralucirea nu sunt atat de admirabile ca Justitia. Acest lucru este sigur, toate virtutile se concentreaza in sanul justitiei ca virtute generala. Este virtutea perfecta in cel mai inalt grad(.), nu este o simpla parte a virtutilor, este toate virtutile la un loc.
Pentru a expune cu precizie arta justului si pentru a expune cu aceeasi precizie ce sunt justitia si justul trebuie sa explicam clar punctul de pornire: adica, de la ce fapt social sau de la ce dimensiune a vietii oamenilor in societate pornim, pentru a explica virtutea justitiei si arta juristului - in sensul cel mai propriu si cel mai strict - arta expertului in ius sau just si pentru a avea astfel certitudinea ca drepturile noastre sunt protejate si garantate.
In natura intalnim o multitudine de fenomene cum ar fi: fenomenele chimice, fenomenele mecanice, fenomenele fizice, fenomenele biologice. La fel si in societate intalnim o multitudine de fenomene, numite fenomene sociale. Fenomenele sociale ce caracterizeaza societatea sunt urmatoarele: morala, politicul, economicul, arta, stiinta, religia
Unul din aceste fenomene sociale este fenomenul juridic, alcatuit din dreptul pozitiv, faptele juridice, constiinta juridica, formele institutionalizate cu caracter juridic. Fenomenul juridic, social, poate fi studiat din mai multe unghiuri de vedere: sociologic, filosofic, logic, istoric. Spre deosebire de Filosofia dreptului, care studiaza dreptul din punct de vedere filosofic, Teoria Generala a Dreptului il studiaza din unghiul juridic de vedere.
Ea cerceteaza formele, continuturile, structurile, functiile, mecanismele fenomenului social al dreptului, strans legate de realizarea si aplicarea lui intr-un drept pozitiv, pentru a le explica in mod rational.
Filosofia dreptului, aparuta in veacul XIX, cerceteaza geneza si fundamentul dreptului; in filosofia dreptului s-au elaborat mai multe teorii, din care una este aceea a dreptului natural. Filosofia dreptului este impartita in doua mari categorii: una identificata cu teoria dreptului natural, presupusa a fi opera filosofilor, incorigibilii metafizicieni si alta apartinand juristilor care, sub titlul de "teoria dreptului" are ca obiect problemele generale ale dreptului, facand abstractie de vreo referinta la "dreptul natural".
Odata cu schimbarea conceptiilor privitoare la modul in care este analizat dreptul, atat din punct de vedere filozofic cat si juridic putem spune ca aceasta situatie tulburatoare supune societatile noastre unei mobilitati permanente si cere in plus indivizilor sa inventeze fara incetare reguli si norme noi. Problema pusa individului contemporan prin sfarsitul traditiilor si certitudinilor stabilite, este de fapt nelinistitoarea problema a limitei si a fundamentului limitei, si in acest context s-a amplificat nevoia de drept. Incetarea practicilor traditionale lasa loc unei constiinte individualiste bazata pe dinamica unei democratii individualiste, cu o constiinta solitara .
Dreptul nu are cum sa tina locul moralei. Dreptul modern face posibila libertatea fixand limite, acceptate ca atare, pentru folosirea infinita a libertatilor. Putem spune ca nevoia de drept este simtita tot mai mult in societatile democratice individualiste, deoarece absenta reperelor traditionale duce la o libertate excesiva, cu posibilitati infinite de desfasurare.
Dincolo de logica interna a unui drept pozitiv, relevata de teoria generala a dreptului, se afla temeiul axilogic al Justitiei, fara de care evaluarea ca just sau injust a respectivului drept pozitiv nu e posibila. O filosofie a dreptului ar presupune, pentru a determina conditiile unei evitari a acestor doua negari ale dreptului, actualizarea configuratiilor intelectuale din care se trag, elucidarea provenientei lor, diversele forme pe care le-ar fi putut lua, figuri particulare care astazi sunt ale lor, logica ce le sustine si care le-a conferit o astfel de forta de persuasiune.
Si acest lucru este astazi cu atat mai necesar cu cat cuvantul justitie este utilizat in sensurile cele mai diverse, si acelasi lucru este valabil si pentru expresia "justul".
1. Lucrurile sunt repartizate.
a) In ceea ce priveste punctul de pornire, putem intalni mai multe raspunsuri: acest punct de pornire este nevoia unei ordini, sau existenta unei puteri sociale, sau divergenta de interese dintre oameni Fara a nega ceea ce poate fi valabil in aceste raspunsuri pentru a explica fenomenul juridic in ansamblul sau, trebuie sa spunem ca nici una dintre ele nu reprezinta punctul de pornire pe care il cautam. Acest punct de pornire nu este altceva decat un fapt social usor de constatat: in afara exceptiilor care nu-si au locul aici, lucrurile sunt atribuite diferitilor subiecti, altfel spus, lucrurile sunt repartizate. Nu totul este al tuturor; nici totul nu este al colectivitatii umane: exista lucruri care sunt repartizate.
Lucrurile, atunci cand sunt atribuite unui subiect, cand sunt repartizate, intra in domeniul unui om, sau al unei colectivitati: ele sunt ale sale. Apar notiunile: al meu, al tau, al sau
Iata premisa care face posibila justitia in sensul pe care il dam aici acestui termen - a da fiecaruia ceea ce este al sau - caci acolo unde nu exista lucruri atribuite sau repartizate, nimeni nu poate spune: acest lucru este al meu, nu exista lucruri ale sale (ale cuiva) .
b) Iata un punct crucial pentru a intelege in adevaratul sens ceea ce este justitia despre care vorbim. Daca actul de justitie consta in a da fiecaruia ceea ce este al sau, a da fiecaruia dreptul sau (ius suum cuique tribuere), este evident ca justitia se va putea exercita doar acolo unde subiectele poseda lucrurile ce sunt ale lor. Justitia nu atribuie ea lucrurile ci decurge din faptul ca lucrurile sunt deja atribuite . In sine, actul prin care se atribuie unui subiect un lucru care nu-i era atribuit - in nici un fel si sub nici un aspect - nu este un act de justitie (acest act nu ar insemna a da fiecaruia ceea ce ii apartine, ci a da cuiva un lucru care nu este inca al sau). Acest act ar putea fi un act de buna guvernare, un act de liberalitate, un act de buna administrare, dar nu un act de justitie. Justitia are ocazia sa se exercite doar dupa ce un lucru a fost atribuit cuiva, adica atunci cand cineva poate sa spuna, cel putin intr-un anumit fel sau sub un anumit aspect, ca acel lucru este al sau .
De aceea s-a remarcat - si pe buna dreptate - ca actul de justitiei este un act secund . El depinde intotdeauna de un act primar: cel care, atribuind lucrurile, creeaza dreptul, « al sau ». Contractul de vanzare-cumparare, in virtutea caruia un subiect vinde un bun altcuiva in schimbul unui pret, nu este un act de justitie, asa cum nici actul de a cumpara nu este un act de justitie. Cele doua acte sunt decizii libere si nici una dintre ele nu consta in a da cuiva ceea ce i se cuvine, sau ceea ce este al sau. Odata ce contractul s-a realizat, apare titlul fiecareia dintre parti, referitor la ceea ce a fost contractat; este un act de justitie - odata contractul incheiat - ca vanzatorul sa dea lucrul vandut si cumparatorul sa dea pretul. Intr-un anumit mod si sub un anumit aspect, odata incheiat contractul, pretul apartine vanzatorului si bunul apartine cumparatorului. A da pretul vanzatorului si lucrul cumparatorului sunt acte care dau fiecaruia ceea ce este al sau.
c) Pentru a intelege bine conceptul de justitie, trebuie sa avem mereu in minte principiul fundamental urmator: justitia decurge din drept. Nu poate exista un act de justitie acolo unde nu exista un titlu asupra unui lucru, acolo unde lucrul nu este, in virtutea unui titlu, ceva datorat, sau un drept.
In ceea ce ne priveste, putem afirma ca Justitia este virtutea care consta in a indeplini si a respecta dreptul, si nu virtutea care consta in a-l crea .
Punctul pe care il tratam este fundamental pentru a intelege ce este justitia si in acest caz ce este dreptul just sau injust. Pare ca justitia ar fi anterioara dreptului, astfel incat justitia ar fi un criteriu anterior si superior prin care am pune in valoare dreptul pozitiv. Mai mult, justitia ar fi virtutea din care s-ar naste dreptul just. A vorbi despre drept just sau injust ar avea sens doar in acest caz. Caci trebuie sa spunem despre aceasta idee atat de inradacinata ca, daca ea este acceptabila in mediul curent, ea nu poate fi sustinuta conform unui criteriu stiintific riguros.
Noi insine vorbim astazi de ordine sociala justa si buna, vorbim de o justitie dreapta si echitabila, de proprietate inviolabila si sacra, de bune moravuri in conjuctie cu ordinea publica etc.
Dreptul - pe care-l intelegem ca lege, sau pe care il concepem ca lucru just - nu isi are originea in virtutea de justitie, si aceasta nu este nici anterioara nici superioara lui. Virtutea de justitie presupune dreptul; in acest sens, ea este mereu intr-o oarecare masura posterioara dreptului. Orice act de justitie presupune un drept stabilit cu anterioritate, de aceea este un act secund. Actul primar, cel care instituie dreptul nu este un act de virtute, ci un act de putere. Acest act de putere poate fi reglat, fara indoiala, de virtuti, in mod concret de virtutea de prudenta, dar. - spunem noi - intelepciunea trebuie sa guverneze prudenta ; dar aceste virtuti pot lipsi (un act de vanzare, de exemplu, poate fi imprudent), fara ca prin aceasta sa fie afectata valabilitatea actului de putere. Constituirea dreptului este in sine, un act de putere, nu un act de virtute. Dreptul odata stabilit, justitia actioneaza, dand fiecaruia dreptul sau.
Atunci, cum sa vorbim de un drept just sau injust ? Este evident ca problema dreptului just sau injust se pune doar in relatie cu dreptul pozitiv. Posibilitatea de a ridica o asemenea problema inseamna ca dreptul pozitiv in sensul constituirii lui se face in contextul unui drept anterior si preexistent, un drept pe care il numim inca din antichitatea drept natural. Atunci evident dreptul pozitiv poate da sau refuza cuiva ceea ce este al sau, fiind just sau injust.
Dupa parerea noastra, ceea ce numim ordine de justitie, exigenta de justitie sau norma de justitie nu este altceva decat dreptul natural. Si principiile numite de justitie nu sunt diferite de principiile si preceptele proprii acestui drept. Ceea ce preexista in realitate dreptului pozitiv nu este justitia, ci dreptul natural. Daca se intelege ca in afara dreptului pozitiv nu exista nici un drept veritabil preexistent, nici nu s-ar pune problema temei unui drept injust in sens propriu si strict.
d) S-a afirmat ca justitia este virtutea repartizarii lucrurilor si ca arta dreptului este arta repartizarii juste. Cele doua afirmatii, daca le luam in sens corect, sunt adevarate, dar exista pericolul de a le intelege uneori gresit, si este oportun sa aducem precizari in acest sens.
Repartitia poate fi inteleasa fie ca un act primar fie ca un act secund. Intelegem repartitia sau ca act primar atunci cand are loc pentru prima oara atribuirea bunurilor catre destinatari, fara ca acestia sa fi avut inainte vreun titlu aspra bunurilor. Repartitia ca act primar genereaza titlul destinatarilor asupra bunurilor. Repartitia este un act secund atunci cand consta in desavarsirea unei prime repartizari; ceea ce distinge repartitia ca act secund este faptul ca destinatarii se bucura, anterior actului secund de repartizare, de un titlu asupra partii din bunurile de repartizat care li se dau. De exemplu, faptul de a repartiza prin testament propriile bunuri intre diferite institutii culturale este o repartitie primara. Nici una dintre institutiile destinatare nu avea, anterior actului testamentar, dreptul la aceste bunuri, deoarece nu existase anterior nici o atribuire. In schimb, atunci cand executorul testamentar, ducand la indeplinire ceea ce este dispus in testament, repartizeaza intre aceste institutii bunurile ce formeaza mostenirea, el realizeaza o atribuire secunda (o repartitie ca act secund) .
Repartitia ca act primar nu este atributul justitiei, ci al altor virtuti (cum ar fi liberalitatea), sau un act de buna guvernare, de contracte, de conventii etc. Ceea ce este propriu justitiei in sens strict este repartizarea secunda, aceasta repartitie in care destinatarii, sub un anumit aspect si intr-un anumit mod, primesc un titlu asupra bunurilor de repartizat.
e) Punctul de pornire al intelegerii justitiei este intotdeauna faptul ca « lucrurile sunt repartizate »; sau altfel spus, punctul de pornire nu este faptul de a "trebui sa repartizam lucrurile", cu exceptia cazului in care este vorba de o repartitie secunda, in care lucrurile sunt deja, intr-un fel sau altul, repartizate anterior, adica atribuite. Imperativul « trebuie sa repartizam » - sau "trebuie sa le repartizam bine sau mai bine" - daca este vorba despre o repartizare primara, adica daca nu exista un drept preexistent propriu si veritabil, nu este un imperativ juridic, ci mai degraba un imperativ moral. Poate, tocmai din aceasta cauza, uneori "s-a spus prea des ca justitia este un raport, un echilibru, si s-a uitat ca justitia este inainte de toate moralizarea individului, adica procesul prin care el este facut drept. Doar cu aceasta conditie echilibrul justitiei este un echilibru uman - este de parere D.C. Danisor, I. Dogaru si Gh. Danisor.
Preexistenta dreptului este, repetam, criteriul distinctiv al justitiei. De exemplu, daca reprezentantii salariatilor si ai patronilor se aseaza la aceeasi masa pentru a negocia salariile - adica partea din roadele intreprinderii care trebuie sa mearga la muncitori - este vorba in principiu de o chestiune de politica a muncii. In schimb, repartitia efectiva a roadelor rezultata din acorduri - plata salariilor convenite - este un act de justitie; se face repartitia acordata, repartitia deja stabilita cand acordul nascut din negociere devine realitate.
In exemplul dat, am putea poate obiecta ca repartitia de negociat nu este doar o chestiune de politica a muncii, ci si una de justitie. Salariul acordat poate fi just sau injust. Mai mult, chestiunea importanta a salariului just s-a nascut pentru ca salariile au fost si sunt adesea injuste , desi au fost acceptate de salariat in contractul de munca.
Prin urmare, o chestiune de justitie se poate insera intr-o negociere asupra salariilor. Tot astfel, se poate intampla ca un sistem de atribuiri - modul cum sunt repartizate lucrurile - sa fie injust; de exemplu distribuirea proprietatii in anumite tari.
Daca un sistem istoric si pozitiv de repartitie si de atribuire este injust, el este astfel fiindca exista un drept anterior la repartitie; daca un sistem pozitiv de repartitie si de atribuire este injust, inseamna ca el nu este in concordanta cu drepturile naturale. Justitia, la randul ei, daca, inainte de toate, nu urmareste moralizarea individului, atunci ea si-a pierdut ratiunea de a fi un echilibru uman si un raport interpersonal. Este adevarat ca preceptele morale prezinta un unghi de perfectibilitate strain dreptului si ca dreptul este inferior fata de morala, dar si dreptul trebuie sa faca efortul de a recunoaste ca ceea ce-i lipseste este credinta in perfectibilitatea omului.
Notiunile de Just si Injust - spune Lidia Barac - apartin moralei, iar evaluarea dreptului exprima relatia in care se afla cu morala, pe de o parte iar pe de alta promoveaza justitia, dreptatea si adevarul in societate si in viata membrilor sai. Indiferent de acceptiunile acestor termeni, trebuie sa constatam ca ei sunt subordonati ideii de justitie, animata de un element comun, potrivit cu care oamenii, pot pretinde in raporturile lor un anumit grad de egalitate relativa.
Acest element comun exprima in realitate o regula cu valoare de principiu care se manifesta prin impartirea unor profituri sau dezavantaje, drepturi si obligatii, etc.
Pornind de la ideea lui John Rawls ca "Dreptatea este prima virtute a institutiilor sociale, tot asa cum este adevarul pentru sistemele de gandire", unele manuale considera ca "Dreptatea este vointa constanta de a da fiecaruia ceea ce i se cuvine". In teoria politica, dreptatea se refera la dreptatea distributiva si la dreptatea sociala. Pe baza unor supozitii s-au dezvoltat doua conceptii despre dreptatea sociala: conceptia axata pe ideile de merit si rasplata si conceptia axata pe ideile de nevoie si egalitate. Ideea concluziva a acestor manuale ar fi ca "multi oameni nu pledeaza pentru nici unul dintre aceste puncte de vedere, ci inclina spre unul dintre cele doua fara a imbratisa in totalitate minimalismul, pe de o parte, sau statutul de buna stare generoasa, pe de alta parte".
Dar va exista o veritabila injustitie (daca nu s-a dat unui salariat ceea ce ii apartine, atunci cand repartitia intre capital si munca a fost realizata?). Salariul acordat sau salariul legal va fi injust daca inainte de aceasta repartitie pozitiva exista, sub un anumit aspect si intr-o oarecare masura, o repartitie naturala: doar daca este un drept natural ca salariul sa acopere anumite nevoi personale si familiale putem spunem ca un salariu este injust daca nu le acopera. In acest caz fie nu vorbim de justitie si de injustitie in sens propriu, fie referinta la cele doua reprezinta in mod necesar o referinta la dreptul natural.
2. Lucrurile sunt sau pot fi in puterea altora. Pe langa faptul ca « lucrurile sunt repartizate », a doua parte a punctului de pornire este la fel de importanta: « lucrurile cuiva - lucrurile sale - sunt, sau pot fi, in puterea altuia »; doar astfel se va putea da sau respecta fiecaruia ceea ce ii apartine. Doar astfel va exista actul de a da fiecaruia ceea ce este al sau. Cu alte cuvinte, a doua parte a punctului de pornire este faptul de comert (nu in sensul actual, si in sensul primar: relatii sociale de comunicare) intre oameni. Din alt punct de vedere, un fapt diferit dar cu efecte similare pentru cazul de care ne ocupam este cel de injustitie, adica faptul ca cineva aduce atingere sau isi insuseste ilegitim lucrul altuia; in acest caz, actul de justitie - actul de a da fiecaruia ceea ce ii apartine - va fi restituirea sau reparatia.
Este tocmai punctul asupra caruia ne previne Kant atunci cand critica formula « a da fiecaruia ceea ce ii apartine ». In conceptia lui, aceasta formula este absurda, caci daca un lucru este in puterea cuiva, daca el este « al sau », el il poseda deja si deci acel lucru nu poate fi dat . Kant nu a tinut cont ca punctul de pornire este ca lucrurile fiecaruia, ramanand ale sale, pot trece in zona de putere a unei alte persoane. De exemplu, proprietarul unei masini poate sa o imprumute unei alte persoane pentru o perioada determinata. Masina, desi a trecut in zona de putere a altcuiva - in ceea ce priveste utilizarea sa - ea continua sa fie a sa - si de aceea, odata intervalul de timp terminat, cel care a luat cu imprumut masina trebuie sa dea - sa restituie - masina proprietarului sau. Sa luam un alt exemplu: inchirierea unui apartament. Odata incheiat contractul, apartamentul - in masura in care inchirierea acorda utilizarea sa - este al chiriasului si pentru aceasta proprietarul, dandu-i cheile (posesia apartamentului) ii da chiriasului ceea ce este al sau. In schimb, la termenul fixat pentru plata chiriei, plata pe care o face chiriasul nu este altceva decat a da proprietarului ceea ce, conform contractului, este al sau. Caci la scadenta, suma stipulata - in sarcina chiriasului - apartine proprietarului, este a sa (nu in ceea ce priveste proprietatea, ci datoria).
Tocmai pentru ca X are un lucru in puterea sa - sau poate strica - ceea ce este al lui Y, este just cand i-l da lui Y - sa respecte - lucrul acestuia din urma.
Si in acest sens justitia este o virtute a relatiilor sociale, adica cere intotdeauna alteritatea sau inter-subiectivitatea; ea necesita mereu doi subiecti: cel caruia ii apartine lucrul si cel care, deoarece il poseda (sau il poate deteriora), sa restituie (sau sa respecte) lucrul proprietarului, adica lucrul acestuia.
Putem concluziona ca justitia, sub acest aspect, protejeaza si garanteaza drepturile naturale.




2. FORMULA JUSTITIEI: A DA FIECARUIA CEEA CE ESTE AL SAU.

Pentru a intelege sub ce aspect protejeaja justitia drepturile naturale trebuie sa se inteleaga corect sensul fiecaruia dintre termenii pe care ii contine formula cu care definim justitia: a da fiecaruia ceea ce este al sau.
1. A da. Analiza trebuie sa contina doua lucruri fundamentale: in primul rand ce inseamna «a da » ? Si daca a da este un act sau o norma ?
a) A da are un sens generic in formula. Poate fi echivalentul lui a inmana, sau a respecta sau a restitui, dar si sensul de a transfera. Pe scurt, inseamna orice actiune sau omisiune in virtutea careia un lucru trece - sau ramane - in puterea efectiva a celui caruia ii corespunde in mod legitim o astfel de putere, adica, in virtutea unui titlu de justitie (contract, lege, cutuma, natura etc.) Este vorba deci de un cuvant generic care acopera atatea tipuri de actiuni cate sunt necesare pentru ca fiecare lucru sa fie efectiv in zona de putere reala a titularului sau, conform celor continute in titlu.
b) A doua intrebare - a da - este un act sau o norma? se ridica deoarece uneori se vorbeste despre justitie acordandu-i-se un continut care cuprinde precepte: norma de justitiei, exigenta de justitie, datoria de justitie etc. In acest fel, se pare ca « a da » ar trebui formulat mai degraba « trebuie sa se dea », caci justitia ar fi o exigenta, o datorie, o norma.
Poate cuvintele cele mai incisive contra formulei pe care o analizam - a da fiecaruia ceea ce este al sau - provin de la Kelsen , care a calificat-o ca fiind « o vana tautologie ». Conform juristului vienez, justitia ar fi o virtute, dar si o norma , si deci formula justitiei ar ava o forma imperativa, ea ar fi enuntul general al oricarei norme de justitie si ar consta in a prescrie de a se da fiecaruia ceea ce este al sau. Veritabilul enunt al formulei justitiei ar fi: trebuie sa se dea fiecaruia "ceea ce este al sau" si cum acest al sau ar echivala cu ceea ce i se datoreaza cuiva, dreptul sau (adica ceea ce trebuie sa i se dea), adevarata formula a justitiei s-ar enunta astfel: « trebuie sa i se dea fiecaruia ceea ce trebuie sa i se dea »; si acest lucru, evident, este o tautologie . Dar este la fel de evident ca Kelsen ajunge la tautologie deoarece el schimba formula, si o schimba deoarece confunda virtutea cu norma. Formula nu spune - si nu vrea sa spuna - ca trebuie sa se dea, ci - a da - simplu; adica ea nu desemneaza un imperativ, ci un act. Si pe drept cuvant: deoarece ea se refera la o virtute si nu indica nicidecum care ar fi actul acestei virtuti, si nici legea sau norma de care ar depinde virtutea. Orice virtute consta dintr-o dispozitie a puterilor subiectului sau habitus; nu este o norma (Sollen - a trebui) ci un fapt, o calitate (Sein -a fi). Prin urmare, justitia, care este o dispozitie a vointei, nu este o norma, ci o calitate, un fapt. Dispozitie spre ce ? Spre acte, concret spre actul de a da. Cum virtutile se definesc prin actele lor, « a da fiecaruia ceea ce este al sau » desemneaza un act, o actiune (a da) si nu un precept si nici o datorie (trebuie sa se dea).
In tema justitiei trebuie sa distingem clar trei lucruri: virtutea, preceptul si lucrul care apartine (lucrul just, ius sau drept). Virtutea justitiei este o dispozitie obisnuita a vointei; preceptul este legea sau norma; si dreptul sau justul este un lucru (lucrul datorat). « Trebuie sa se dea » nu se refera la justitie - care este o dispozitie a subiectului - ci la lucrul just - la « al sau » - in masura in care este datorat.
Dreptul sau justul are o cauza si justitia alta. Drepturile umane, fundamentale, sunt decisive pentru o convietuire pasnica, acestea constituind unica proba a unui Drept si a unei Justitii universale .
Ne aflam in fata unui caz particular a cea ce este general in morala; relatia dintre virtute si lege sau precept. Virtutile sunt dispozitii de a indeplini legea, ceea ce este datorat. Spunem ca virtutile "obliga" si vorbim despre o datorie de justitie, de temperanta, de forta etc. Nu vrem sa spunem ca virtutile sunt norme sau precepte. Orice virtute este un habitus sau o dispozitie si nimic altceva; dar ea este o dispozitie de a indeplini legea, naturala sau pozitiva. De aceea centrul moralitatii nu este virtutea - asa cum pretind unii - ci legea, chiar daca intelegem prin legea fundamentala exigentele care provin din natura umana. Virtutea este subordonata datoriei, nu invers. Datorie si justitie, exigenta de justitie, norma de justitie. Sunt expresii care inseamna o datorie, o exigenta sau o lege a caror indeplinire este un act de virtute a justitiei, adica marcheaza un drept sau o lege - de origine naturala sau de origine pozitiva - cu caracter juridic . In virtutea justitiei datoria se naste din ceea ce este « al sau », ceea ce se da - sau obiectul virtutii - este o datorie, ceva datorat; virtutea justitiei nu face din aceasta ceva datorat (am spus ca jus sau drept preexista virtutii justitiei).
Atunci revenim la intrebarea pusa mai sus, cum putem vorbi despre un drept pozitiv just sau injust ? Daca dreptul preexista justitiei, cum sa spunem despre un drept pozitiv ca este just sau injust ? Vorbim despre justitie sau injustitie in relatie cu un drept preexistent, deoarece o astfel de predicatie se refera la a da sau a nu da fiecaruia ceea ce este al sau (dreptul sau); prin urmare, dreptul pozitiv va fi just sau injust in relatie cu un drept care exista inaintea sa, dreptul natural. Justitia dreptului pozitiv este in relatie cu dreptul natural; in afara acestei relatii, nu exista, propriu-zis, o chestiune de justitie. Inadecvarea dreptului pozitiv la valorile etice si sociale sau la idealurile sociale sau la lucrurile de acelasi gen va fi in orice caz o chestiune de drept incorect, imoral, si daca nu exista un drept veritabil si propriu-zis anterior dreptului pozitiv, nu putem vorbi de injust in sens strict. Iata marea problema a pozitivismului juridic: negarea dreptului natural comporta eliminarea problemei legii injuste, caci in acest caz nu putem emite ipoteza legii injuste ; considerand ca justitia este o dispozitie de a executa legea si ca exista doar legea pozitiva - in ipoteza pozitivista - nu exista o alta justitie in afara conformitatii cu legea pozitiva iar indeplinirea legii - oricare ar fi ea - ar fi justa. Tot astfel nu am putea vorbi de un drept incorect, ceea ce este contrar opiniei comune si generale a omenirii. Ca ideea de justitie ramane in mintea noastra "ca o directiva de gandire", ca ne ajuta sa aplicam in fiecare caz concret o apreciere juridica, recunoaste si M. Djuvara. "Daca nu am concepe-o, oricare ar fi cuprinsul ei, nu am putea sa afirmam ca in cutare caz concret este vorba de un caz drept sau nedrept". Daca pozitivismul vorbeste de justitie, el modifica definitia justitiei, aceasta nu mai inseamna a da fiecaruia ceea ce este al sau, aceasta lasa omul vid de ceva care este al sau, in afara a ceea ce legea pozitiva ii acorda; se ataca astfel elementul cel mai intim al fiintei umane, care este faptul ca este persoana, deoarece persoana este fiinta care are putere asupra ei insesi, acea fiinta care poate cel putin sa spuna « sunt propriul meu stapan ». Cel putin, astazi orice om poare fi persoana intr-o relatie juridica Aceste enunturi, asa de naturale, nu sunt adevarate insa pentru toate vremurile si locurile, (sa ne amintim institutia sclaviei, si care inca subsista in anumite tari)

2. Fiecaruia.
a) Spre deosebire cu ceea ce inseamna cuvantul « a da », expresia « fiecaruia » este extrem de precisa. Justitia nu consta in a da sau a repartiza ceva sau anumite lucruri Omenirii, Clasei Muncitoare, Natiunii sau Poporului; ea nu se refera la « drepturile Femeii », la drepturile « Rasei Negre » sau ale « Celor Marginalizati » sau ale « Copilului ». Aceasta justitie moderna care vede abstractiuni sau mari grupuri ca structuri sau clase sociale sub denumiri ca cele de mai sus, nu reprezinta justitia despre care vorbim aici, modesta justitie a juristilor. Nu este o arta a dreptului, ci a politicii .
Spunem "fiecaruia" deoarece justitia priveste fiecare persoana si toate persoanele - sau persoanele juridice - care au un titlu asupra unui lucru, fie de drept pozitiv, fie de drept natural. Justitia da « al sau » fiecarui titular al unui drept, fiecarui barbat, fiecarei femei, fiecarui copil, fiecarei entitati publice sau private. Aceasta nu este o virtute de abstractiuni sau de grupuri, ci o virtute a relatiilor sociale singulare si concrete. Justitia priveste oamenii luati fiecare in parte, si nu in grup; ea da fiecaruia ceea ce este al sau. De aceea arta dreptului se apleaca, in ultima instanta, asupra cazului singular si consta in arta de a discerne justul intre persoane concrete. Arta juristului este in fond arta judecatorului care decide intre partile dintr-un proces. Practica sau aplecarea asupra unui caz singular depaseste orice stiinta a dreptului, de la nivelul filosofic la nivelul de prudenta sau imediat practic. Finalitatea suprema a stiintei juridice nu este explicarea « institutiei », a « proprietatii » sau a « relatiei juridice », nu este formarea unui sistem de concepte sau studiul teoretic al ordinii sociale sau al sistemului de relatii sociale, toate acestea se ordoneaza cazului concret, in care trebuie determinat dreptul fiecaruia. In drept nu avem de a face numai cu constatari, ele sunt numai puncte initiale ale rationamentului juridic In drept avem de a face cu aprecieri, daca o actiune este sau nu justa. De aceea a confunda stiintele de constatare cu stiintele normative de apreciere, asa cum face Jhering si cum bine observa Djuvara, este o eroare. Erori istorice de drept se intampla mereu, dar una este sa constatam ca o institutie de drept exista, alta este sa constatam ca ea este dreapta sau nu. Constiinta moderna condamna sclavajul ca o institutie injusta. Aici gasim adevarata metoda a dreptului. In zadar am constata ca exista sclavajul: din aceasta constatare nu putem scoate norme juridice eterne. A afirma ca faptele istorice stau la baza conceptiei juridice este a inchega dreptul intr-o eterna cristalizare, a-l adanci intr-o moarte perpetua si atunci nu am fi putut nici macar trece de conceptia antica si medievala a sclavajului . Totusi ne dam perfect seama ca inlaturam astazi din drept cu cea mai mare usurinta faptul istoric al sclavajului, pentru ca ne intemeiem pe ceea ce este caracteristic dreptului,constiinta dreptului, iar nu pe constatari externe. Pornind de la institutiile juridice care exista azi si de la evolutia lor istorica in trecut va trebui astfel sa se degaje care sunt realitatile juridice si in ce consista, pentru ca apoi sa se puna grava problema a fundamentului rational al idealului de justitie.
b) A spune ca se da dreptul sau fiecaruia inseamna de asemenea ca virtutea justitiei nu cunoaste discriminarea sau acceptiunea de persoane. Ea da dreptul sau fiecarui titular, oricare ar fi acesta. Justitia priveste titularul dreptului, independent de orice alta circumstanta; ea nu da ceea ce este al sau proprietarului, fiindca apartine unei anumite clase sociale, ignorand dreptul celor care apartin altor clase sociale, si ea nu da sau refuza aceasta in functie de conditia lor, stare sau circumstanta. Lév. 19,15 spune acelasi lucru in alti termeni: « sa nu comiti injustitie (nedreptate) la judecata : nu vei cauta la fata saracului si sa nu partinesti pe nimeni din cei mari; ci vei judeca pe fiecare dintre semenii tai dupa dreptate. Justitia nu are alta masura in afara demnitatii omului, conditia de persoana, pe care se fondeaza orice drept posibil. De acea, pe talgerele balantei justitiei, toti oamenii sunt perfect egali. Rezulta ca prima injustitie este discriminarea .
c) A spune "fiecaruia ceea ce este al sau", este a stabili principiul de nediscriminare. Exista discriminare atunci cand a da fiecaruia dreptul sau depinde de conditiile sau circumstantele neobiective in legatura cu dreptul in cauza; cu alte cuvinte, cand tratamentul acordat nu se supune exclusiv unei ratiuni obiective a titulaturii unui drept sau la exercitarea sa. Daca titularitatea unui drept este fondata pe faptul de a fi persoana umana, va exista discriminarea atunci cand se refuza acest drept sub pretextul ca cineva este o persoana de conditie diferita: bogat sau sarac, alb sau negru, barbat sau femeie, o etnie sau alta, etc. Daca dreptul se fondeaza pe cunoastere, va exista discriminare sau acceptare a persoanelor atunci cand se prefera cineva nu pentru cunostintele sale, ci pentru ca aceasta persoana are o anumita orientare sau din motive de rudenie sau din alte cauze; sau, din contra, devine obiect de pretentii pentru aceste motive, etc.
d) Principiul non-discriminarii nu inseamna « a da tuturor acelasi lucru », caci nu aceasta este formula justitiei, ci « a da fiecaruia ceea ce este al sau ». Justitia trateaza pe toti egal, in sensul ca da in mod egal tuturor dreptul lor, dar ea nu da neaparat tuturor aceleasi lucruri sau acelasi lucru, daca nu toti sunt titularii unui asemenea lucru. Justitia decurge din drept. Exista lucruri care apartin in mod egal tuturor - in general drepturile naturale ale omului - deoarece ele se fondeaza pe faptul ca toti oamenii sunt egali; aceste lucruri sunt datorate tuturor egal. Exista alte lucruri, in schimb, care sunt repartizate diferit si deci nu sunt datorate tuturor in mod egal. Justitia da fiecaruia drepturile sale, dar ea nu repartizeaza aceste drepturi: aceasta repartitie revine in parte naturii si in parte societatii omenesti.
Cultivarea sensibilitatii fata de problematica umana, fata de valorile moral-civice, educarea in spiritul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, al demnitatii si al tolerantei etc, se enumera printre finalitatile procesului de invatamant romanesc, precizate si in Legea Invatamantului. Ceea ce numim in mod obisnuit telurile educatiei in general, este nivelul cel mai abstract, superior, cu definiri generale, care reprezinta principii de orientare pentru nivelurile urmatoare, (intermediar si operational). Ca o remarca, cu privire in special la formularea obiectivelor predarii stiintelor juridice, ca obiective cognitive, caracteriale si afective consideram ca trebuie sa se puna mai mult accentul pe cunoasterea, intelegerea si punerea in valoare a spiritului de dreptate, apreciind solutiile si din punct de vedere al legalitatii acestora, deasemenea sa se manifeste sentimentul de solidaritate cu cei ce realizeaza infaptuirea justitiei, dezvoltarea sentimentului de responsabilitate ai viitorilor oameni ai legii(), cultivarea spiritului justitiei, etc. "dreptul de a invata despre drepturile omului", analizarea unor cazuri concrete si dezbaterea unor solutii in cazul de incalcare a drepturilor omului, sunt tot atat de importante, daca vrem ca aceste drepturi sa fie protejate.
3. Al sau. Termenul "al sau" este o traducere a lui "ius suum" din definitia romana a justitiei. Cicero, de exemplu, spusese deja ca justitia consta in "suum cuique tribuere". "Al sau" echivaleaza deci cu « dreptul sau » si ideea pe care o exprima este cea de a da fiecaruia acel lucru care ii revine: lucrul care ii este datorat, care i se cuvine. Al sau este un lucru.
a) In primul rand, trebuie sa ne intrebam ce tip de lucru. Aici termenii sunt cuprinzatori. Lucrurile pot insemna bunuri sau lucruri percepute negativ (de exemplu o pedeapsa pentru un delict), poate fi vorba de lucruri materiale sau imateriale (de exemplu bunul renume, sau o sarcina), poate fi o persoana (de exemplu copilul), o activitate umana (munca, gestiune etc.); poate fi un animal sau o turma de animale, sau un lucru in sens strict. Termenii inglobeaza toate elementele despre care omul poate spune al meu, al tau, al sau, ori de cate ori poate fi obiectul sau continutul unor relatii interumane - altfel spus, relatii de alteritate sau intersubiectivitate - si deci putem rosti dreptul vorbind despre ele.
Ansamblarea optima a libertatilor publice cu cele private, a libertatilor individului cu cele ale colectivitatilor, limitandu-le astfel incat suum quique tribuere, ne face sa intelegem de ce "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire" (art 481 C. civ. rom.). Intr-adevar, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa , deoarece ea "este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absplut(art. 480 C. civ. rom.); insa aceasta libertate individuala (libertatea de a avea) devenind drept, nu se poate manifesta decat in "limitele determinate de lege"(art, 480 C. civ. rom. ), care daca o cer cauze de utilitate publica, i-o poate lua titularului, cu o "dreapta si prealabila despagubire", adica dand viata lui suum quique tribuiere.
b) Aceasta caracteristica pe care o dau relatiile de alteritate sau intersubiectivitate poate fi pusa in evidenta impreuna cu expresia lucruri exterioare. Al sau, in ceea ce priveste justitia, poate fi doar un lucru exterior sau extern. Exterioritatea semnifica faptul ca este vorba de ceva care, fiind intr-un fel sau altul in afara subiectului, este capabil sa fie obiect de relatii omenesti. Acest lucru este fundamental in justitie, caci actul justitiei se fondeaza pe faptul ca titularitatea, posesia sau utilizarea sau beneficierea de un lucru se pot incrucisa sau sunt in puterea unei alte persoane, diferite de cea careia ii revine. Justitia poate doar actiona in sanul relatiilor omenesti si deci obiectul - al sau - trebuie sa aiba nota de exterioritate.
Exterioritate - acest lucru trebuie sa fie foarte clar - nu inseamna neaparat ca este vorba despre un lucru care poate fi perceput in sine cu ajutorul simturilor. Este suficient ca, fiind o manifestare exterioara, sa faca obiectul relatiilor omenesti si de aceea sa poata fi perceput de altii - direct sau indirect, in mod mediat sau nemediat. De exemplu, cand vorbim despre dreptul la libertate religioasa, este clar ca nu vorbim despre actul de credinta ca si cum acesta, in sine, ar putea fi obiect de insusire pentru altii. Dar in mod mediat, acesta poate fi interferat, perceput in manifestarile sale si persoana religioasa poate face obiectul unor coercitii. Sub aspecte determinate, religia se exteriorizeaza activ sau pasiv, activ prin manifestarile sale, pasiv din cauza coercitiilor eventuale. Credinta religioasa poate fi obiectul justitiei in masura in care este exterioara, chiar daca in sine ea este un act intelectual, care ca atare nu pate fi sesizat cu ajutorul simturilor. "Actuellement, le droit est laicise; il tend neanemoins toujours a realiser la justice" - ne aminteste Gh. Mihai - citandu-l pe (P. Voirin, Droit civil, 2, Paris, 1974). S-a laicizat? Daca da, de ce spune autorul ca el tinde totusi mereu sa realizeze justitia? Sursa presiunii asupra individului de a respecta norma, in cazul normelor morale si religioase este tocmai launtricitatea individului, forul sau interior. Individul este presat - mai mult sau mai putin - din partea constiintei sale ca trebuie sa (in forma negativa sau pozitiva, sa nu minta, nu insele, sa fie onest, iertator, etc.). Aceasta nu inseamna ca nu ar exista si o presiune exterioara, dinspre comunitatea care traieste, dar si ea isi exercita rolul numai admisa si insusita de individ.
c) Chiar daca expresia "al sau" evoca la prima vedere ideea de proprietate, nu acesta este sensul pe care il are in formula justitiei.
Intelegem prin al sau tot ceea ce constituie un drept al subiectului, tot ceea ce i se datoreaza, in conformitate cu modul, extensia si tipul de drept despre care este vorba. Al sau este ceea ce este atribuit unui subiect ca proprietate, si al sau este de asemenea ceea ce este atribuit ca uzufruct, ca obiect inchiriat; ceea ce ii revine ca sfera de putere sau libertate, etc. Rezulta ca acelasi lucru poate fi al sau in relatie cu diferite persoane, conform unor diferite forme de titularitate. Astfel, de exemplu, o casa apartine proprietarului, din punct de vedere al titlului de proprietate, si in acelasi timp apartine chiriasului, din punct de vedere al utilizarii. Deci al sau este orice lucru asupra caruia o persoana este titulara conform unui anumit tip de drept.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani