Competenţa Curţii Drepturilor Omului referat





Nici o dispoziţie a Convenţiei nu tratează în mod expres competenţa Curţii, însă anumite reguli privind această materie sunt expuse în cadrul dispoziţiilor privind condiţiile de admisibilitate. În mod frecvent, fosta Comisia sau Curtea au respins plângeri individual care nu intrau în cadrul competenţelor lor pe motiv că, în baza art. 35, fostul art. 27, acestea sunt incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi, în consecinţă, inadmisibile. Spre deosebire însă de alte condiţii de admisibilitate, verificarea competenţei se face din oficiu, nefiind necesară invocarea unei excepţii de către statul pârât .
Vom analiza în cele ce urmează, pe scurt, jurisprudenţa organelor de la Strasbourg privind competenţa, un aspect destul de important din punct al aplicării acesteia în dreptul intern, necesitatea determinării regulilor privind cel puţin competenţa personală şi cea materială apăsând şi în sarcina instanţelor naţionale.

2.3.1 Competenţa personală
Am arătat mai sus care sunt entităţile care au calitate procesuală activă şi, respectiv, pasivă în faţa Curţii, astfel încât rămâne de analizat în această secţiune doar raportul care trebuie să existe între acestea, anume, potrivit art. 1, este necesar ca victima violării Convenţiei să se afle sub jurisdicţia statului inculpat.
Prin persoană aflată sub jurisdicţia unui stat, se înţelege raportul care trebuie să existe între victima violării Convenţiei şi statul căruia i se reproşează aceasta în sensul în care acesta din urmă are o anumită putere asupra recurentului, indiferent de existenţa unui raport juridic "stabil" precum cetăţenia, naţionalitatea, domiciliul ori rezidenţa . Astfel, spre exemplu, Curtea a decis că, cu toate că a admis o excepţie de necompetenţă ratione loci, trebuie să cerceteze dacă nu cumva este competentă în a examina cauză datorită faptului că reclamanţii s-ar fi putut afla sub jurisdicţia statului incriminat . În fapt, cei doi recurenţi au adus în discuţie o decizie a unei instanţe din Andorra, stat care nu a ratificat Convenţia şi a cărui conducere este asigurată de către Preşedintele Franţei şi un episcop spaniol. Curtea a constatat că textul Convenţiei nu este aplicabil pe teritoriul Andorrei, dar a rămas să judece dacă nu cumva, în considerarea faptului că judecătorii erau francezi şi spanioli, reclamanţii s-au aflat sub jurisdicţia acestor state, semnatare ale Convenţiei. Curtea a respins argumentul cu motivarea că cetăţenia judecătorilor nu îi transformă în reprezentanţi ai puterii judiciare din Franţa şi Spania, ci aceştia rămân independenţi faţă de statele care îi desemnează.
Aceiaşi cauză ridică însă o altă problemă, destul de complexă, cea a existenţei unei jurisdicţii a unui stat membru în cazul executării deciziilor pronunţate de către un stat terţ, întrucât în cauză executarea deciziei de condamnare a reclamanţilor s-a făcut într-o închisoare franceză . Fără să formuleze vreun principiu de aplicabilitate generală, Curtea a decis că întrucât Convenţia nu obligă statele contractante să impune regulile lor juridice unor state ori teritorii terţe, Franţa cu era obligată să cerceteze dacă procedura prin care au fost condamnaţi reclamanţii a fost conformă cu art. 6. A impune un astfel de control în ideea în care state care nu au semnat Convenţia să aplice prevederile ei ar veni în contradicţie cu tendinţa de accentuare a cooperării internaţionale în materie judiciară. Totuşi statele contractante trebuie să verifice dacă nu cumva condamnarea derivă dintr-o negare flagrantă de justiţie (s.n., R. C.). În consecinţă, recurenţii nu s-au aflat sub jurisdicţia Franţei, Curtea fiind necompetentă ratione persoanae.
În schimb, noţiunea de persoană aflată sub jurisdicţia unui stat nu se analizează în drept, ci în raport de situaţia de fapt existentă. S-a decis că termenul de "jurisdicţie" nu se limitează la teritoriul părţii contractante; responsabilitatea lor poate fi antrenată prin acte care emană de la organele lor şi îşi produc efectele pe alte teritorii . Astfel, Curtea a reţinut responsabilitatea statului turc pentru acte relative la bunuri care se aflau în partea de nord a Ciprului, unde se autoproclamase o Republică şi care era controlată de armata turcă. Astfel, chiar dacă republica respectivă nu era recunoscută la nivel internaţional şi, formal, zona respectivă se afla sub jurisdicţia Ciprului, în fapt controlul zonei era exercitat de armata turcă, fapt care conduce la concluzia că Turcia răspunde pentru violările Convenţiei din acea zonă . În consecinţă, Curtea s-a declarat competentă pentru a judeca cauza pe fond.
În fine, mai trebuie menţionat că, în temeiul art. 17, Curtea este necompetentă ratione personae să examineze plângerile introduse de către persoane care au acţionat în scopul anulării drepturilor recunoscute prin Convenţie altor persoane. Astfel, spre exemplu, în aplicarea principiului pas de liberté pour les ennemies de la liberté, s-a declarat inadmisibilitatea unei plângeri introduse de către nişte persane care au fost condamnate pentru distribuirea de pliante prin care incitau la discriminare rasială .

2.3.2 Competenţa materială
Problema competenţei materiale se identifică, în realitate, cu problema extrem de vastă a determinării conţinutul şi câmpului de aplicare a drepturilor garantate prin Convenţie şi protocoalele adiţionale . În consecinţă, vom menţiona doar principalele linii ale jurisprudenţei aplicabile în materie.
Pe de o parte, instanţa de control a respectării obligaţiilor convenţionale s-a declarat competentă în a examina plângeri având drept obiect respectare unor drepturi care nu sunt prevăzute expres în Convenţie. Astfel, în baza principiului interpretării evolutive a Convenţiei, intră în competenţa materială a Curţii: încălcarea accesului liber la justiţie , atingeri aduse inviolabilităţii comunicaţiilor telefonice , încălcarea dreptului la pensie sau a dreptului la o despăgubire justă în caz de expropriere etc.
Recunoaşterea tuturor acestor drepturi dincolo de prevederile exprese ale Convenţiei este efectul doctrinei "protecţiei prin ricoşeu", potrivit căreia sunt recunoscute şi acele drepturi care se află într-un raport extrem de strâns cu cele enumerate în textul Convenţiei şi în lipsa cărora, protecţia celor exprese ar fi incompletă. Cu titlu de exemplu, se poate observa uşor că includerea în noţiunea de corespondenţă, utilizată de art. 8, doar a expediţiilor poştale, ar lipsi persoana de unul dintre cele mai importante aspecte ale intimităţii sale, anume comunicaţiile telefonice, iar protecţia oferită de art. 8 ar fi incompletă .


În consecinţă, nu intră în competenţa materială a Curţii acele drepturi care exced textul Convenţiei şi care nu pot consta într-o extindere prin ricoşeu a celor prevăzute expres, cum ar fi: dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul unui stat , de a dobândi proprietatea unui bun determinat , de a opera computarea arestării preventive din pedeapsa aplicată sau dreptul de a ocupa o funcţie publică .

2.3.3 Competenţa teritorială
De regulă, potrivit art. 29 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, un tratat internaţional se aplică pe întreg teritoriul statelor membre. Convenţia şi protocoalele sale derogă de la acest principiu, aplicându-se de plin drept doar pe teritoriile metropolitane ale părţilor contractante , aplicarea lor pe alte teritorii fiind facultativă.
Astfel, potrivit art. 56 alin. 1 din Convenţie, care instituie aşa-numită "clauză colonială", orice stat poate, în momentul ratificării sau în orice alt moment ulterior să declare, prin notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei, că prezenta convenţie se va aplica, sub rezerva paragrafului 4 al prezentului articol, tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relaţii internaţionale el le asigură.
Majoritatea statelor au depus astfel de declaraţii pentru teritoriilor lor coloniale , fie pe o durată determinată , fie pentru o durată nederminată. Este de la sine-înţeles că, în acest din urmă caz, aplicabilitatea Convenţiei încetează la momentul în care teritoriul respectiv îşi recapătă independenţa .
Într-o opinie, s-a afirmat că prevederile art. 56 se referă doar la teritoriile autonome şi deci Convenţia se aplică automat teritoriilor neautonome . Comisia a respins însă această interpretare, argumentând că noţiunea de teritorii cărora li se asigură relaţiile internaţionale trebuie interpretat în sensul comun al acestuia, aşa cum rezultă şi din lucrările pregătitoare ale Convenţiei, ca reprezentând toate teritoriile extra-metropolitane ale părţilor contractante, indiferent de gradul de autonomie al acestora .
De asemenea, s-a decis că clauza colonială impune existenţa unei declaraţii de extindere a Convenţiei pentru ca aceasta să se aplice atât actelor guvernului autonom, cât şi măsurilor luate de o parte contractantă în exercitarea responsabilităţilor sale relative la teritoriul în cauză. De aceea, în speţă, chiar dacă actele autorităţilor din Hong Kong s-au bazat pe o politică impusă de Marea Britanie, Comisia şi-a declarat incompetenţa ratione loci, deoarece statul britanic nu a depus o declaraţie privind extinderea aplicării Convenţiei cu privire la Hong Kong .
Comisia a precizat că scopul acestei dispoziţii este nu numai extinderea teritorială a Convenţiei, ci şi adaptarea sa la nivelul de autonomie atins de fiecare teritoriu extra-metropolitan şi la diferenţele socio-culturale pe care le prezintă. Alin. 3 al art. 56, potrivit căruia în respectivele teritorii, dispoziţiile prezentei convenţii vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile locale, confirmă această interpretare . În acest context, s-a precizat faptul că sistemul instaurat prin art. 56, acela de a permite extinderea aplicabilităţii Convenţiei doar în baza dorinţei exprese a statelor şi doar ţinând cont de necesităţile locale, tinde, în esenţă, să răspundă faptului că la momentul redactării Convenţiei existau încă teritorii coloniale al căror nivel de dezvoltare nu permite deplina aplicabilitate a acestui instrument .
Prin "necesităţi locale" se înţelege existenţa unor circumstanţe speciale ce ţin de nivelul de dezvoltare şi civilizaţie existent în teritoriile respective şi care determină aplicarea altor standarde în aplicarea Convenţiei faţă de statele europene. Pentru aceasta însă nu este suficientă existenţa unor simple de mentalităţi sociale distincte, ci trebuie să existe o diferenţă semnificativă din punct de vedere al dezvoltării sociale, în baza căreia să se poată afirma că aplicarea deplină a Convenţiei ar avea efecte contrare scopului pentru care a fost instituită . De aceea, simplul fapt că populaţia locală este favorabilă utilizării unor pedepse corporale nu poate justifica aplicarea unor standarde diferite în aprecierea existenţei unui tratament degradant, cât timp insula Man avea, la acel moment, un nivel de dezvoltare suficient de ridicat pentru a face parte din familia naţiunilor europene . Tot astfel, o conjunctură politică delicată în cadrul unei companii electorale, dar care ar putea fi regăsită şi în metropolă, nu este suficientă pentru a justifica limitarea dreptului la libertatea expresiei .

2.3.4 Competenţa temporală
Potrivit principiilor dreptului internaţional general recunoscute, tratatele internaţionale nu se aplică retroactiv, astfel încât, în principiu, toate faptele juridice anterioare ratificării Convenţiei ies din sfera de competenţă ratione temporis a Curţii .
Prin excepţie, însă, Curtea rămâne competentă să judece plângerile bazate pe acte anterioare ratificării Convenţiei, dar care produc efecte continue. Spre exemplu, o persoană condamnată anterior ratificării Convenţiei, poate introduce o plângere bazată pe acea condamnare dacă, ca efect al acesteia suferă, în mod continuu, atingeri ale dreptului la libertatea expresiei . Situaţia nu trebuie confundată însă cu acele ipoteze în care anumite fapte juridice, contrare Convenţiei, sunt anterioare ratificării acesteia, însă există decizii judecătoreşti, posterioare ratificării prin care se menţine situaţia stabilită anterior. În astfel de ipoteze, Curtea este competentă să analizeze doar legitimitatea acestor decizii, nu şi a faptelor ce au stat la baza litigiului în dreptul intern .
Situaţia procedurilor începute anterior ratificării şi epuizate ulterior momentului asumării obligaţiilor ce decurg din Convenţie este mai complexă. Atunci când violarea caracterului echitabil al procedurii derivă din acte anterioare ratificării, Curtea s-a considerat necompetentă temporal să examineze plângerea , în schimb, atunci violarea alegată constă într-o stare permanentă, mai repede decât într-un eveniment distinct, Curtea are competenţă ratione temporis .











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani