După ce am analizat, foarte succint, efectele pe care le produce sau le poate produce Convenţia asupra sistemelor juridice naţionale, rămâne să urmărim în această ultimă secţiune în ce măsură constantele existente la nivel european se regăsesc şi la nivelul sistemului juridic român şi care sunt modalităţile prin care se pot atinge standardele europene în materie.
3.3.1 Locul Convenţiei în sistemul juridic român
Deşi doctrina este unanimă în a interpreta dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie în sensul în care Convenţia are un loc în ierarhia normelor juridice infraconstituţional şi supralegislativ , jurisprudenţa Curţii constituţionale este destul de neclară cu privire la aplicabilitatea directă a Convenţiei la litigiile constituţionale.
Astfel, într-o primă decizie , instanţa utilizează textul art. 6 din Convenţie prin filtrul oferit de art. 20, refuzând deci aplicarea directă textului european şi afirmând, indirect, rangul de normă infraconstituţională a Convenţiei. Ulterior însă, într-o altă decizie, Curtea Constituţională refuză expres filtrul art. 20 şi aplică direct prevederile unui tratat internaţional - Declaraţia universală a drepturilor omului - afirmând că adevăratul temei al exercitării dreptului de care autorul excepţiei arată că este lipsit este art. 38 din Constituţie şi art. 23 din Declaraţie (şi nu art. 20, s.n., R. C.) , ceea ce ar putea conduce la o concluzie contrară anume de rang constituţional oferit normelor internaţionale privind protecţia drepturilor omului .
3.3.2 Efectele indirecte ale deciziilor Curţii
Dacă efectul direct al aplicării Convenţiei nu ridică probleme, în ceea ce priveşte efectele indirecte se pot face următoarele constatări:
- deşi frecvent invocată, Convenţia şi jurisprudenţa Curţii sunt extrem de rar utilizate în motivarea instanţelor. Dacă practica Curţii Constituţionale se raportează destul de frecvent la deciziile Curţii , practica instanţelor de drept comun nu foloseşte practic niciodată principiile interpretative ale Curţii .