Efectele deciziilor Curţii în dreptul intern referat





Aşa cum spuneam mai sus, asupra acestui subiect planează multe incertitudini. Două sunt raţiunile care pot justifica o astfel de concluzie privind actele emise în cadrul unei organizaţii internaţionale: contactul dintre dreptul internaţional derivat şi cel naţional este de dată relativ recentă, iar, în ceea ce priveşte cea mai mare parte a organizaţiilor internaţionale, acest contact este încă sporadic . Doctrina de drept internaţional a căutat să identifice mijloace pentru a determina o evoluţie în sensul receptării directe şi a dreptului derivat în cadrul sistemelor naţionale, dar, deocamdată soluţiile identificate sunt departe de a putea fi utilizate .
Convenţia europeană prezintă însă şi de această dată anumite particularităţi. Textul ei prevede existenţa unor efecte directe în dreptul intern, iar importanţa pe care o prezintă pentru sistemul european de protecţie a drepturilor fundamentale a condus la recunoaşterea unor efecte indirecte ale jurisprudenţei Curţii.

3.2.1 Efectele directe
Potrivit art. 46 din Convenţie, fostul art. 53, părţile contractante se obligă să se conformeze deciziilor Curţii în litigiile în care au fost parte. Din acest text, doctrina a reţinut două categorii de efecte directe ale deciziilor Curţii: forţa obligatorie a deciziei şi autoritatea de lucru judecat a acesteia .

3.2.1.1 Forţa obligatorie
Forţa obligatorie se raportează la executarea dispozitivului deciziei. Trebuie subliniat încă de la început că instanţa de la Strasbourg nu are competenţa de a dispune anularea unor acte administrative, casarea unor decizii judecătoreşti ori lipsirea de eficienţă a unor norme juridice, ci doar acordarea, în baza art. 41, a unor despăgubiri materiale sau morale victimei violării Convenţiei. Forţa executorie a deciziei nu înseamnă însă posibilitatea de a recurge la executare silită, ci doar faptul că hotărârea Curţii este suficientă pentru a constitui baza plăţii sumelor în cauză , plata lor rămânând la bună-voinţa statului în cauză .
Recent printr-o decizie pronunţată contra României Curtea a ales o modalitate inedită a Curţii de interpretare a art. 41 din Convenţie, potrivit căruia Curtea va acorda repararea prejudiciului în măsura în care dreptul intern nu permite o restitutio in integrum.
De regulă, Curtea verifică în fiecare situaţie în ce măsură dreptul naţional nu permite decât imperfect înlăturarea consecinţelor unei violări a drepturilor şi libertăţilor recunoscute fie din cauza unui obstacol de natură juridică, fie a unei imposibilitate ce rezultă din natura lucrurilor (de exemplu, în cazul în care violarea Convenţiei constă în inexistenţa unei căi de atac - art.13 - sau a violării dreptului de acces la un tribunal - art.6 § 1). De cele mai multe ori, însă, imposibilitatea este de ordin juridic constând în existenţa unei decizii definitive şi irevocabile care a intrat în puterea lucrului judecat . Dat fiind că una dintre condiţiile de admisibilitate a plângerii, cea care este cel mai riguros verificată, este tocmai epuizarea căilor de atac interne, sunt extrem de puţine numeroase situaţiile în care să rămână o posibilitate deschisă pentru a înlătura efectele încălcării drepturilor şi libertăţilor reclamantului. În fond, raţiunea de existenţă a acestei condiţii este tocmai aceea ca, în temeiul principiului subsidiarităţii mijloacelor supranaţionale de protecţie a dreptului omului, statelor contractante să li se ofere posibilitatea de a regla respectarea drepturilor fundamentale la nivel naţional . În aceste condiţii, e foarte greu ca dreptul intern să mai ofere posibilităţi efective şi accesibile de înlăturarea a efectelor violării Convenţiei şi de reparare a prejudiciului suferit.
După cum am precizat mai sus Curtea a ales o modalitate extrem de interesantă de aplicare a dispoziţiilor art. 41. Aceasta pentru că oferind statului român posibilitatea de a restitui imobilul litigios sau de a plăti contravaloarea acestuia, Curtea şi-a recunoscut implicit nesiguranţa cu privire la existenţa unor mijloace de drept intern proprii în a înlătura violarea dreptului de proprietate. Or, în astfel de împrejurări, anterior Curtea a preferat fie să amâne pronunţarea deciziei, fie să acorde direct repararea prin echivalent a prejudiciului .
Pe de altă parte, în toate cazurile în care recurenţii au solicitat un alt mijloc de reparare a prejudiciului decât cel pecuniar, Curtea a evitat să ofere statului în culpă recomandări pentru a lua anume măsuri de înlăturare a încălcării drepturilor prevăzute în Convenţie. Astfel, s-a precizat că textul Convenţiei nu îi oferă competenţa de a impune statului, în ipoteza în care acesta ar putea satisface o asemenea obligaţie, înlăturarea sancţiunilor disciplinare aplicate celor 3 recurenţi şi a condamnărilor penale pronunţate contra unuia dintre ei . Tot astfel, Curtea a refuzat să-şi atribuie competenţe în a adresa statului pârât directive sau recomandări vizând declanşarea unei proceduri penale sau disciplinare contra autorilor violării Convenţiei sau a reformării legislaţiei sau a aplicării acesteia într-o anume modalitate .
Este evident faptul că nici în decizia de faţă Curtea nu obligă statul român să retrocedeze imobilul în discuţie, însă textul şi dispozitivul hotărârii sugerează, chiar dacă nu recomandă expres, României să ia măsurile necesare retrocedării imobilului reclamantului. Din acest punct de vedere, decizia este una importantă pentru evoluţia ulterioară a jurisprudenţei în această materie deschizând larg calea unor cereri din partea recurenţilor având ca obiect astfel de prestaţii decât cele de natură pecuniară. Faptul că această decizie nu se înscrie pe linia celor anterioare poate fi uşor probat citând o altă decizie contra României care prezintă o stare de fapt asemănătoare.

3.2.1.2 Autoritatea de lucru judecat
Dacă în dreptul intern, autoritatea de lucru judecat a unei decizii semnifică că hotărârea corespunde adevărului şi că nu opreşte formularea unei cereri având acelaşi obiect şi cauză, în dreptul convenţional autoritatea de lucru judecat are acelaşi dublu efect: pozitiv şi negativ. Excepţia autorităţii lucrului judecat poate fi ridicată în faţa oricărei instanţe sesizată cu o cerere având acelaşi obiect ca şi plângerea adresată Curţii .
În opinia noastră, este totuşi dificil de discutat despre o autoritate de lucru judecat a deciziilor Curţii din cel puţin două raţiuni. Pe de o parte, în condiţiile în care epuizarea căilor de atac interne este o condiţie de admisibilitate a plângerii, credem că excepţia lucrului judecat va putea fi opusă în temeiul deciziei interne definitive şi nu a deciziei Curţii. Pe de altă parte, este dificil de apreciat că o decizie a unei instanţe supranaţionale poate, la ora actuală, să producă la nivel intern aceleaşi efecte ca şi hotărârea unei instanţe naţionale, în condiţiile în care inclusiv Curtea afirmă frecvent că nu joacă rolul unui instanţe de recurs faţă de cele naţionale. De aceea, rămânem rezervaţi faţă de acest posibil efect direct al jurisprudenţei Curţii. Evident însă că excepţia lucrului judecat poate fi opusă în cadrul procedurilor interne ale Curţii, aşa cum am arătat mai sus, chiar ăn lipsa unei prevederi exprese, plângerea putând fi respinsă ca abuzivă .

3.2.2 Efectele indirecte
Efectele indirecte ale jurisprudenţei Curţii sunt mult mai numeroase şi sunt cheie succesului de care s-a bucurat sistemul european de garantare a libertăţilor fundamentale. Fundamentul lor juridic stă, în opinia noastră, în principiul pacta sunt servanta, pentru că nu s-ar putea vorbi de respectarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate fără a asigura respectarea integrală a acestora, anume oferirea oricărei persoane aflată sub jurisdicţia unui stat cel puţin a standardului minim impus de Curte. Sunt, în opinia noastră, efecte indirecte toate consecinţele pe care o decizie a Curţii o produce la nivelul jurisprudenţei şi legislaţiei naţionale a statelor membre. Acestea sunt: autoritatea de lucru interpretat, autoritatea preventivă şi existenţa unor proceduri de reexaminare.



3.2.2.1 Autoritatea de lucru interpretat
Pentru a înţelege ce presupune această autoritate a lucrului interpretat, trebui să pornim de o evidenţă: toate statele care au în vârful sistemului lor juridic o Constituţie, au un catalog al drepturilor fundamentale protejate care, mai mult sau mai puţin, are acelaşi conţinut cu cel al Convenţiei. În consecinţă, instanţele naţionale, fie cele de drept comun, fie cele de contencios constituţional vin să interpreteze de multe ori conţinutul concret al aceloraşi drepturi şi libertăţi.
În măsura în care controlul Curţii nu este un control in abstracto, examenul plângerii se raportează de cele mai multe ori la aplicarea concretă a legislaţiei interne, astfel încât eventualele atingeri pe care deciziile Curţii le poate aduce dreptului constituţional intern privesc latura jurisprudenţială a acestuia, anume interpretarea normelor de natură constituţională. De aceea, analizarea raportului între dreptul european şi cel intern nu poate fi privită din punct de vedere conflictual, ci din contră, din punct de vedere al asimilării şi influenţării reciproce . În aceste condiţii, utilizarea jurisprudenţei Curţii de către instanţele naţionale pentru a decela fie conţinutul normelor convenţionale, fie a celor corespondente din dreptul intern este o practică curentă în majoritatea statelor europene.
Astfel, s-a recurs la jurisprudenţa Curţii pentru a completa legislaţia naţională cu garanţii mai ferme pentru respectarea anumitor drepturi fundamentale deja reglementate la nivel naţional , pentru a îmbogăţi legislaţia internă prin adăugarea în catalogul drepturilor garantate a unor noi interese protejate sau pentru a înlătura aplicarea legislaţiei interne atunci când aceasta vine în contradicţie evidentă cu interpretarea dată de Curte conţinutului unor drepturi garantate . Exemple de acest gen de efecte ale deciziilor Curţii sunt frecvente, în special în acele state care recunosc pe scară largă aplicabilitatea directă a Convenţiei .
Pe de altă parte, nu trebuie supralicitat rolul interpretativ al jurisprudenţei Curţii, care prezintă limite de facto importante. În primul rând, poate cu excepţia Elveţiei şi a Austriei , majoritatea deciziilor în care se dă efect interpretativ jurisprudenţei de la Strasbourg se limitează la deciziile pronunţate contra statului în interiorul căruia se află instanţa în cauză. Apoi, se poate constata o tendinţă aproape generală de a utiliza efectul interpretativ al jurisprudenţei Curţii pentru a corecta legislaţia internă, şi mai puţin pentru a corecta practicile jurisprudenţiale . De asemenea, prin respingerea frecventă a teoriei noţiunilor autonome dezvoltată de Curte în ideea prezervării principiilor de drept intern, de multe ori există tendinţa de a scoate din câmpul de aplicabilitate al Convenţiei diverse materii sau de a aplica de o manieră subsidiară dispoziţiile Convenţiei . Aplicabilitatea subsidiară a Convenţiei, principiu afirmat frecvent chiar de Curte şi care are drept rezultat condiţia epuizării căilor de atac interne, stă de cele ai multe ori la baza raţionamentelor de respingere a asimilării interpretărilor oferite de Curte. Nu trebuie însă uitat că raţiunea pentru care a fost instituit acesta se raportează la ipoteza în care dreptul intern se dovedeşte mai protector pentru persoanele vizate decât cel supranaţional .
Cu toate acestea, se poate remarca indubitabil o evoluţie spre integrarea cât mai completă a interpretării Curţii la nivel naţional, o parte a doctrinei vorbind deja despre un efect direct al jurisprudenţei Curţii în sistemele naţionale . Credem însă că această concluzie este exprimată prea devreme, însă probabil că într-un timp relativ scurt, odată cu renunţarea instanţelor naţionale la toate limitările prezentate mai sus se va putea vorbi despre autoritatea de lucru interpretat ca despre un efect direct al deciziilor instanţei europene.

3.2.2.2 Autoritatea preventivă sau corectivă
Dacă autoritatea lucrului interpretat se regăseşte în opera jurisprudenţială a instanţelor interne, logica sistemului european impune şi o autoritate preventivă sau corectivă a deciziilor Curţii care se adresează în principal autorităţilor legiuitoare . În condiţiile în care, fără a fi expres menţionată, regula precedentului guvernează jurisprudenţa Curţii şi îi asigură coerenţa, condamnarea unui stat poate să atragă rapid decizii de condamnare bazate pe aceleaşi fapte juridice, acestea din urmă sunt supuse unei presiuni puternice în a modifica legislaţia incriminată la Strasbourg. Această presiune se regăseşte la două nivele: unul politic, prin imaginea publică a statului în cauză - foarte importantă, în special pentru statele din estul Europei - şi altul economic, căci de multe ori despăgubirile materiale şi morale la care statul este obligat sunt importante .
Acest efect poate fi preventiv atunci când jurisprudenţa Curţii condamnă legislaţia unui stat terţ, dar care este asemănătoare cu cea a altor state ori atunci când, pentru a evita condamnarea, statul modifică legislaţia în timpul procedurii, în ideea de a lipsi reclamantul de calitatea de victimă . De asemenea, efectul poate fi corectiv atunci când statul reacţionează la propria condamnare. Practica statelor contractante abundă în astfel de exemple, în special de corectare a legislaţiei .
Din nou, se poate constata o tendinţă de trecere a acestui efect al jurisprudenţei Curţii în categoria efectelor directe, dată fiind practica automată a anumitor state de modificare a legislaţiei pertinente după deciziile care o vizează, remarcabilă fiind practica Elveţiei în acest domeniu .

3.2.2.3 Reexaminarea procedurilor interne
Prin Recomandarea R(2000)2 Comitetul de Miniştri a solicitat statelor membre punerea în practică, la nivel naţional, a unor sisteme care să asigure reexaminarea procedurilor în urma unei decizii de condamnare a statului în cauză cu scopul de a asigura repararea integrală a prejudiciului şi repunerea deplină în situaţia anterioară. Noţiunea de reexaminare acoperă atât redeschiderea unor proceduri judiciare, cât şi administrative .
Criticată uneori , ideea deschiderii accesului la proceduri de reexamninare a fost urmată de mai multe state europene, în variante diferite. Unele dintre ele - Belgia, Danemarca, Finlanda, Spania, Slovacia, Suedia şi Rusia - admit redeschiderea procedurii pentru violare a Convenţiei în cadrul sistemului de drept comun de recurs în anulare, instanţele supreme din ţările sus-menţionate apreciind că s-a produs o gravă încălcare a legislaţiei prin decizia care a stat la baza condamnării în faţa Curţii . Alte state - Germania, Austria, Bulgaria, Croaţia, Franţa , Grecia, Lituania, Luxembourg, Malta, Norvegia, Polonia, Slovenia, Elveţia , Marea Britanie şi România - au preferat să introducă în legislaţie texte speciale care să permită redeschiderea unor proceduri judiciare ca urmare a unei decizii de condamnare pentru nerespectarea Convenţiei.
Caracteristicile generale ale acestor dispoziţii pot fi sintetizate în felul următor :
- domeniul de aplicabilitate este de regulă circumscris atât violării drepturilor procedurale, cât şi a celor de fond
- este condiţie de redeschidere a procedurii posibilitatea reparării prejudiciului şi a repunerii în situaţia anterioară
- este necesară o legătură cauzală între violarea Convenţiei şi decizia instanţei
- existenţa unui termen de prescripţie sau de decădere pentru introducerea cererii
- cererea de redeschidere poate fi introdusă de regulă de persoana în cauză şi, uneori, de către procuror
Aşa cum afirmam mai sus, prin reexaminarea dosarului se înţelege nu numai redeschiderea unei proceduri judiciare, ci şi rezolvarea conflictului pe cale administrativă. Spre exemplu, în unele cazuri, statele au preferat să dispună acte de graţiere sau să renunţe pur şi simplu la executarea unei pedepse privative de libertate .
Din nou, se poate constata, prin numărul surprinzător de mare de state care au adoptat astfel de măsuri, că acest efect al deciziilor Curţii are tendinţa de a deveni obligatoriu, în sensul de a se impune în sarcina stelelor o obligaţie de reexaminare a cazurilor care au condus la decizii de condamnare.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani