Aplicarea corecta a normelor juridice, presupune cunoasterea cu exactitate a continutului prevederilor lor.
Interpretarea dreptului este tocmai acea operatie logico-rationala, care tinde la lamurirea sensului legii sau al unui alt act normativ, si a continutului exact al acestora.
Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca in procesul aplicarii dreptului, organul de aplicare (judecatorul, organul administrativ, etc.) trebuie sa clarifice cu toata precizia textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acestuia in raport cu o anumita situatie de fapt (de o speta ce se deduce in fata sa).
Norma juridica avand un caracter general si impersonal, se refera la cazuri tipice. Aplicarea ei se face insa la cazuri concrete, care ridica uneori o serie de aspecte specifice.
a. Legiuitorul nu poate sa prevada, in cadrul normelor juridice, toate situatiile ce se pot intalni la aplicarea acestora, el fiind obligat sa se mentina la un nivel de generalitate. Exemplu: art. 37, 38 din Codul familiei si art. 40 din Codul familiei - In lipsa unei invoieli intre parti, instanta pentru motive temeinice poate sa incuviinteze ca sotul care a purtat in timpul casatoriei numele celuilalt sot sa poarte acest nume si dupa desfacerea casatoriei.
Prin notiunea de motiv temeinic, in sensul acestei dispozitii legale, care nu face vreo precizare, urmeaza a se intelege orice interes care ar fi vatamat prin schimbarea numelui purtat de sot in timpul casatoriei, interes care poate sa fie nu numai moral, ci si material.
b. Necesitatea interpretarii normei juridice decurge si din faptul ca, in redactarea lor, se foloseste o exprimare concisa, legiuitorul concentrand la maximum ideile pe care vrea sa le exprime.
Organul de aplicare (interpretul) este obligat sa constate sensul normei de drept, sa verifice cu ce inteles utilizeaza cuvintele legiuitorul, daca acesta a gandit ori s-a exprimat concret sau abstract, daca a facut enumerari limitative ori s-a mentinut in limitele unei reglementari cadru.
Interpretul (organele de interpretare) trebuie sa dezvaluie in procesul aplicarii prin interpretari, continutul real al normei, intreaga gama de situatii pe care legiuitorul a avut-o in vedere la redactarea ei.
Cu cat reglementarea cuprinsa in norma juridica este mai minutioasa, cu cat ea are in vedere o diversitate de elemente, cu atat problemele interpretarii sunt mai putine.
c. In perioada cat o norma este in vigoare pot apare fapte noi care, neexistand in momentul elaborarii legii, n-au fost prevazute in mod direct si concret. Se elaboreaza de asemenea, o serie de noi norme care ating intr-o masura mai mare ori mai mica sfera de aplicare a normelor existente.
Pentru aplicarea corecta a actelor normative in asemenea situatii, este necesara interpretarea lor, compararea si studierea lor impreuna cu alte dispozitii legale.
d. Uneori se ridica anumite probleme legate de redactarea gramaticala a textului de lege, de o anumita ordine a cuvintelor din text, de folosirea semnelor de punctuatie precum si de intelesul unor termeni.
e. De multe ori, in textele de lege sunt folositi anumiti termeni al caror sens difera de cel obisnuit. De exemplu in cadrul Codului penal exista titlul 8 art.140-154, in care legiuitorul explica intelesul unor termeni sau expresii folosite in redactarea legii penale.
f. De multe ori continutul vointei exprimate in legi necesita o completare, o intregire. In primele zile dupa elaborarea ei, norma juridica este cunoscuta sub toate aspectele ei, atat de cetateni cat si de organele de stat.
Interpretarea este calea care face posibila punerea la curent a cetatenilor si a organelor de aplicare cu o serie de aspecte privind noua norma.
Dreptul organului de aplicare de a face interpretarea normei aplicabile a fost justificat in mod diferit de-a lungul timpului iar intinderea acestui drept a variat in raport de intelesul dat interpretarii si de raportul rezultatului interpretarii cu vointa legiuitorului.
In imperiul roman - domina principiul ca legea nu putea fi interpretata decat de cel care a facut-o.
Aceasta este, de altfel, tendinta regimurilor autoritare, despotice. Este cunoscut, spre pilda faptul ca la aparitia primului comentariu al Codului civil francez, Napoleon ar fi exclamat: "Mon Code est perdu?".
In perioada pregatirii revolutiei burgheze, teza predominanta a fost aceea a necesitatii respectarii de catre judecator a literei legii, in gandirea posibilitatilor sale de interpretare "creatoare".
Judecatorii natiunii - nota Montesquieu - nu sunt "decat gura care rosteste cuvintele legii".
Punctul de vedere evolutionist a admis extinderea si adoptarea continutului legii pe cale de interpretare.
Problematica interpretarii cunoaste forme specifice de afirmare in sistemul de drept anglo-saxon. Intrucat in acest sistem predomina ca izvor precedentul judiciar si obiceiul, interpretarea este relativ mai libera. Ca izvor de drept cu o mai mica extindere, legea este interpretata restrictiv.
Interpretarea este un moment al aplicarii dreptului.
In lumina celor aratate, rezulta ca judecatorul, interpretand norme de drept, nu poate ramane total exterior acesteia. Imaginea pe care o ofera Montesquieu judecatorului - ca fiinta neinsufletita, pe care n-o poate atenua nici duritatea, nici blandetea - nu rezista. Mai apropiata de realitate apare conceptia aristotelica, dupa care judecatorul e dreptul care traieste.
Felurile interpretarii normei juridice
In teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica in:
- interpretare - oficiala
- neoficiala
Interpretarea oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de interpretare cu forta juridica, pe cand cea neoficiala este facultativa, fara forta juridica, si mai poarta denumirea de interpretare doctrinara.
Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care au atributii fie in procesul elaborarii normei juridice, fie in procesul aplicarii normelor juridice.
Organele care emit acte normative (organele legiuitoare sau organele administrative) procedeaza uneori la interpretarea acestora prin acte normative interpretative.
Nimic nu se poate opune ca un organ emitent al unui act normativ sa-l si interpreteze in baza principiului: "cine poate mai mult, poate si mai putin" - a majori ad minus -.
Atunci cand organul emitent isi interpreteaza propriul act, aceasta interpretare poarta denumirea de interpretare autentica.
Acest gen de interpretare constituie o interpretare legala sau generala, iar actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicandu-se deci retroactiv).
Interpretarea oficiala are un caracter obligatoriu. In functie de sfera obligativitatii ei interpretarea oficiala poate fi grupata si ea in:
- interpretare generala - cea la care ne-am referit, si
- interpretare cazuala, care este realizata de instantele judecatoresti (interpretarea judiciara), sau de organele administratiei.
Acest gen de interpretare priveste in mod direct procesul de aplicare, el este o interpretare de caz.
Organul de aplicare, avand de solutionat o cauza, dupa ce stabileste cu maxima atentie circumstantele cauzei, califica juridic cauza si in vederea emiterii actului de aplicare (o hotarare judecatoreasca sau un act administrativ) procedeaza la interpretarea normei juridice selectionate pentru a emite un act de aplicare a legii. Interpretarea are forta juridica (este obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de participantii la aceasta cauza.
Organul de aplicare nu se poate pronunta decat in legatura cu speta ce s-a dedus in fata sa, si este interzis sa se pronunte pe cale de dispozitii generale.
Dezbatand cauza, organul de aplicare verifica corespondenta situatiei de fapt infatisata in fata sa, cu ipoteza abstracta a normei juridice, verifica modurile in care au fost realizate drepturile si obligatiile, potrivit cu dispozitia normativa si ia masuri, atunci cand se impun, de restabilire a ordinii de drept incalcate si de aplicare a sanctiunii.
Interpretare neoficiala = sau doctrinara. Poarta si aceasta denumire, deoarece ea este cuprinsa, de obicei, in operele stiintifice spre deosebire de interpretarea oficiala (in oricare din formele sale) interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este facultativa.
Opiniile formulate in doctrina, care sunt consecinta analizei efectuata in cadrul cercetarii teoretice a dreptului, pot fi evocate in procesul aplicarii dreptului, dar ele nu sunt obligatorii.
Organul de aplicare nu este legat de interpretarea continuta intr-o lucrare stiintifica, iar solutia sa nu se poate intemeia pe o atare interpretare, ci pe norma juridica selectionata a se aplica in cazul respectiv.
Interpretarea facultativa se regaseste si in pledoaria avocatului, analiza cauzei pe care o reprezinta putand fi luata in consideratie de catre instanta de judecata sau putand fi respinsa (cu precizarea ca atat acceptarea cat si respingerea interpretarii avocatului netrebuind a fi motivate de judecator).
Organul de aplicare da propria sa interpretare normei juridice, interpretare care constituie suportul intelectual al deciziei sale.
Metodele interpretarii normelor juridice
1. Metoda gramaticala - are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins in norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului normei juridice.
