INTRODUCERE IN STUDIUL POLITOLOGIEI referat






1.1.Aparitia si evolutia stiintei politice 1.2. Obiectul de studiu al stiintei politice
1.3. Locul politologiei in sistemul stiintelor sociale si politice
1.4. Functiile politologiei

1.1. Aparitia si evolutia stiintei politice

Inca din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupati de cunoasterea, stapanirea si studierea societatii, a cadrului in care traiesc si isi desfasoara activitatea. In consecinta, ea a fost analizata atat in ansamblul ei, ca intreg, cat si in domeniile si partile ei ce o compun. Dintre stiintele care sunt preocupate de descifrarea esentei societatii, a proceselor si legitatilor devenirii ei, un loc aparte il ocupa si politologia.
In cadrul oricarei societati, indiferent de natura si nivelul ei de dezvoltare, politicul si politica au constituit activitati umane fundamentale, o functie esentiala a sistemului social. Drept urmare, orice investigatie profunda si detailata a oricarui sistem social, inclusiv a conditiei umane, nu se poate realiza fara o analiza a politicului.
Istoriceste, primele elemente ale gandirii social-politice apar inca din antichitate, de care se leaga insasi etimologia termenului. Notiunea de politologie vine de la cuvintele grecesti polis-stat, cetate si logos-stiinta, adica stiinta despre stat, despre putere. De-a lungul vremii, aceasta notiune a imbracat diferite acceptiuni cum ar fi: arta de guvernare, de conducere, de politica, pana la termenul modern de politologie. Denumirea noua, moderna de politologie a aparut in 1954 si a fost pusa in circulatie de politologul german Eugen Ficher Baling si de francezul A. Therive.
Atat in antichitate cat si in feudalism, intre stiintele care studiau societatea nu exista o democratie, o individualizare, drept urmare, elemente, cunostinte despre societate vor fi nediferentiate, cele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta, suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. In primele sale manifestari gandirea politica a aparut si s-a dezvoltat fie in interiorul filosofiei, ca filosofie politica in Grecia antica, fie in stransa legatura cu juridicul, in Roma antica. In toate cazurile, atat asupra politologiei cat si a celorlalte stiinte sociale, a cunoasterii in special, a societatii in general in epoca sclavagista si medievala isi va pune amprenta religia. In feudalism viata si gandirea politica se vor afla sub puternica influenta a dogmei teologice si a bisericii, stiintele in totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine axioma politica a societatii.
Procesul de disociere a stiintelor, a celor sociale in special de teologie si de morala crestina va incepe odata cu descompunerea societatii feudale. Renasterea prin spiritul sau laic si stiintific isi va pune pecetea asupra evolutiei tuturor stiintelor, inclusiv a celor politice. Ganditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluministii francezi Voltaire, Montesquieu, Rousseau in lucrarile lor social-politice s-au pronuntat pentru individualizarea stiintei politice, pentru constituirea ei intr-o stiinta de sine statatoare. Disocierea politologiei, individualizarea ei ca stiinta de sine statatoare a inceput abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odata cu cresterea considerabila a rolului si locului politicului in domeniul cunoasterii teoretice si a practicii sociale. Acest proces de emancipare a stiintei politice s-a desfasurat in doua etape:
a) prima la mijlocul secolului al XIX-lea si a vizat in principal, desprinderea politologiei impreuna cu sociologia de celelalte stiinte socio-umane;
b) cea de a doua etapa s-a consumat catre sfarsitul secolului al XIX-lea si a constat in separarea stiintei politice de sociologie, fenomen asociat si cu aparitia noului sau sens si continut de stiinta a studierii politicului si tot ce tine de acesta.
Acest proces a determinat aparitia in SUA in 1880 la Colegiul din Colorado a primei scoli si catedre de stiinte politice. In perioada interbelica si indeosebi postbelica, studierea politologiei in SUA, in Europa apuseana si nordica, Canada si Japonia s-a generalizat, atat ca stiinta cat si ca obiect de invatamant. Astazi in lumea civilizata si democratica nimeni nu mai poate concepe realizarea si functionarea sistemului politic, a omului modern fara o cultura politica infaptuita pe calea institutionalizata.
In Romania, nici in perioada interbelica si cu atat mai putin postbelica, politologia nu a existat nici ca disciplina de studiu si nici ca stiinta de cercetare a fenomenului politic. In perioada interbelica politicul era investigat din perspectiva istorica sau sociologica in stransa interactiune cu acestea. In perioada dominatiei comuniste, ceea ce se realiza in domeniul politicului era in realitate o indoctrinare a oamenilor cu ideologia totalitara comunista. Astazi in conditiile refacerii vietii si sistemului politic democratic, a necesitatii formarii si pregatirii cetatenilor, a racordarii invatamantului romanesc la cel european si universal, studiul stiintei politice a devenit o necesitate.
1.2. Obiectul de studiu al politologiei
Precizarea obiectului unei stiinte in general si in mod deosebit al unei stiinte sociale, cum este cazul politologiei, este o problema extrem de dificila, complexa si care presupune un permanent proces de definire si redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea si dinamica vietii politice contemporane, din marea explozie informationala, precum si din aparitia a numeroase stiinte de studiu a societatii, in special a celor de granita cu politicul.
Stabilirea obiectului de studiu al stiintei politice impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul sau distinct de studiu; notiunile, categoriile, conceptele procesele si legitatile specifice cu care aceasta opereaza; functiile indeplinite in domeniul cunoasterii, a interdisciplinaritatii si mai ales in practica sociala; locul pe care respectiva stiinta il ocupa in sistemul stiintelor sociale si politice; utilitatea si eficienta sa sociala.
Definirea obiectului politologiei a nascut si dezvoltat o diversitate de opinii, pozitii in gandirea contemporana, care pot fi sintetizate in trei mari orientari:
a)Politologia - stiinta a studiului statului
Este o orientare mai veche, ea fiind prezenta inca dinainte de Montesquieu ea aducand in sustinerea sa urmatoarele argumente:
- insasi etimologia termenului de politologie polis-stat si logos-stiinta, adica stiinta care are ca obiect de studiu statul, puterea si institutiile sale;
- statul ar fi cea mai veche si mai importanta institutie politica a societatii, cu un rol central in sistemul politic, fapt ce ar presupune de asemenea studiul acestuia de politologie.
O asemenea orientare nu este acceptata de cei mai multi politologi care la randul lor aduc contra argumente:
- termenul initial de politologie nu avea in vedere sensul, continutul actual, ci el se referea la politica, putere, conducere in general, iar statul era conceput si ca o comunitate sociala, nu numai ca o institutie politica;
- asa cum o dovedesc ultimele cercetari statul nu este cea mai veche institutie politica a societatii, ea a fost precedata de altele. Chiar daca este cea mai importanta institutie a sistemului politic, dar nu unica, importanta ei decurge tocmai din existenta celorlalte si interactiunea cu acestea;
- statul este studiat si de alte stiinte cum ar fi cele economice, juridice, filosofice fapt ce ne poate conduce la ideea ca si aceste stiinte ar trebui sa aiba ca obiect de studiu statul;
- politologie-stiinta a statului inseamna o ingustare nejustificata a obiectului acestei discipline. Importante elemente ale sistemului politic ca partidele politice, puterea, spiritualitatea politica, norma, conduita si activitatea politica ar ramane in afara obiectului sau de studiu.
b) Puterea politica - obiect de studiu al politologiei
Este o orientare destul de raspandita in cadrul gandirii politice contemporane, atat nord americane George Catalin, Harold Lasswel cat si din Europa apuseana M. Duverger, R. d'Aron etc.
Argumentul fundamental in cazul acestei orientari este acela ca puterea constituie obiectivul oricarei actiuni politice, ca aceasta se afla in centrul politicii.
Si fata de aceasta orientare marea majoritate a cercetatorilor si politologilor aduc contra argumente.
Ca si statul si puterea politica este doar o componenta a sistemului politic si nu politicul ca atare. In nici un caz, ea nu este in masura sa acopere sistemul politic.
Insasi notiunea de putere, definirea acesteia nu este pe deplin elucidata in stiinta politica, existand tendinta de extindere a sferei acesteia si asupra unor elemente nepolitice sau dimpotriva de restrangere a acesteia numai la aspectele autoritatii. In aceste conditii, cu atat mai mult se ridica semnul intrebarii asupra capacitatii puterii de a "umple" continutul politicului;
Nici in cazul relatiei stiinta politica-stiinta a puterii, politicul nu este in totalitatea sa studiat ci, dimpotriva, importante elemente ale acestuia, cum ar fi: institutiile politice, spiritualitatea, relatiile politice etc., raman in afara investigatiei acesteia.
b)Politicul-obiect de studiu al politologiei
Politicul in multitudinea si diversitatea formelor sale de manifestare si exprimare trebuie sa constituie obiectul de studiu al stiintei politice. Politologia este o stiinta de sinteza, de analiza in ansamblu a politicului si politicii, a genezei, esentei proceselor, legitatilor si relatiilor specifice acestuia.
Sintetizand, politologia studiaza si explica natura si esenta politicului, geneza si dinamica lui, precum si rolul pe care il are in realitatea complexa. Ea nu este nici o pseudo-stiinta, asa cum o prezinta ideologul francez Gaston Bouthaul sau un capitol teoretic al sociologiei ca la R. Aron.
Evident ca nici politologia nu este in masura sa epuizeze intreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la nivel de ansamblu, de sinteza si din acest punct de vedere este unica stiiinta din cadrul stiintelor politice capabila prin studiul ei, sa acopere intreaga sfera de cercetare a politicului.


1.3. Locul politologiei in sistemul stiintelor sociale si politice

Fiind o stiinta a studiului societatii, a politicului, politologia face parte atat din cadrul stiintelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla in relatii de comunitate, dar si de identitate si particularitate cu stiintele sociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relatia, raportul de comunitate dintre politologie si stiintele sociale decurge din faptul ca toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea, individualitatea dintre politologie si stiintele sociale vine de la domeniul distinct de studiu al societatii, specific fiecarei stiinte in parte. Intre politologie si stiintele sociale se naste, se dezvolta relatii de interactiune, interdependenta, de complementaritate reciproca. Cunostintele, datele, informatiile acestor stiinte sociale sunt folosite de politologie in studiul politicului. La randul lor si aceste stiinte se pot folosi de datele si cunostiintele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiza detaliata si profunda a societatii.
Un al doilea plan al relatiilor, raporturilor este cel dintre politologie si stiintele politice de ramura: filosofia politica, sociologia politica, antropologia politica, doctrina politica, stiinta puterii, stiinta partidelor, etc. Acest raport impune atat precizarea elementelor de comunitate intre politologie si stiintele politice de ramura, dar indeosebi si mult mai important, a celor de distinctie, de individualitate.
Relatiile de comunitate dintre politologie si stiintele politice sunt date de politic, care constituie domeniul comun de studiu al tuturor acestor stiinte.
Individualitatea acestor stiinte vine din modalitatea lor diferita de analiza a politicului, de studiul general al politicului sau a unor segmente partiale ale acestuia; metodele si tehnicile folosite in investigarea fenomenului politic; scopul, utilitatea si finalitatea acestei cercetari; rolul pe care acestea il au in procesul general al cunoasterii si al practicii sociale.
Politologia este singura stiinta politica care studiaza politicul in ansamblul sau, pe cand celelalte stiinte politice cerceteaza doar unele segmente, parti ale acestuia. In studiul sau, politologia porneste de la conditiile generale ale societatii, rezultatele cercetarii sale fiind un bun al intregii societati, ele regasindu-se in cadrul spiritualitatii politice generale ale societatii; in ideologiile, programele, strategiile unor partide, forte social politice. Nefiind legata de un anumit emitent politic, sau neafandu-se in serviciul acestuia, politologia realizeaza o cunoastere obiectiva, cat mai apropiata de realitatea social-politica.
Concluzionand putem aprecia ca relatiile de interdependenta, interdisciplinaritate si complementaritate se mentin si se amplifica intre politologie si stiintele politice de ramura. Astazi ca urmare a cresterii rolului politicului in societate se amplifica si consolideaza statutul sistemic si plurivalent al politologiei, ea impunandu-se tot mai mult ca o stiinta fundamentala cu rol coordonator in studiul politicului si al stiintelor politice.
1.4. Functiile politologiei
Ca teorie generala a politicului, politologia exercita in cadrul societatilor, in special a celor democratice o serie de functii. Prin aceste functii, ea isi exprima, manifesta, rolul, utilitatea si eficienta sociala.
Amploarea acestor functii, utilitatea lor nu sunt aceleasi in toate societatile si sistemele sociale, ci ele sunt, in mare masura determinate de o serie de factori, cum ar fi:
- natura regimului social si a fortelor social-politice aflate la putere;
- nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale;
- gradul dezvoltarii vietii politice si in special a democratismului;
- sarcinile, obiectivele politice urmarite si realizate.
In esenta, politologia exercita urmatoarele functii:
a)functia cognitiva
Politologia realizeaza o functie de cunoastere si interpretare a realitatii politice. Aceasta cunoastere este obiectiva, nepartinica si nepartizana, lipsita de pozitie si incarcatura ideologica si este un bun al intregii societati si vizeaza politicul in ansamblul sau, procesele si legitatile sale generale.
b) functia creativa
Cunoasterea realizata de politologie se materializeaza in elaborarea unor teorii, conceptii, doctrine si programe politice, intr-un cuvant in crearea unor valori politice ce vor crea si fundamenta cultura politica.
Politologia nu numai ca se intemeiaza pe valori, ci ea insasi creeaza valori, valorile politice.
c) functia praxiologica
Politologia nu este numai o stiinta teoretica, abstracta ci ea este dublata de o importanta dimensiune praxiologica. Prin rezultatele si concluziile la care ajunge, ea este in masura sa ofere solutii pertinente pentru imbunatatirea si perfectionarea sistemului politic. Totodata politologia ofera modele alternative de dezvoltare social-politica fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru transformarea radicala a acestuia.
d) functia formativ-educativa civica si patriotica
Prin datele, cunostintele si informatiile dobandite, prin valorile politice create si puse in circulatie, politologia contribuie in mare masura la formare si dezvoltarea unei educatii civice patriotice si politice, a constintei de sine a individului si a societatii.
e) functia previzionala
Singura sau impreuna cu alte stiinte sociale sau politice de ramura, politologia poate prefigura modelele si alternativele de dezvoltare sociale si le pune la dispozitia societatii.
In sistemul contemporan al stiintelor politice, politologia reprezinta o disciplina fundamentala, o stiinta sociala particiulara consacrata fenomenului politic , singura in masura sa studieze "politicul in sine" sau dupa cum aprecia Julien Freund "politicul ca esenta autonoma".



II. SISTEMUL POLITIC
2.1. Sistemul politic-sistem social global. Definitie -trasaturi.
2.2. Functiile sistemului politic
2.3. Componentele structurale ale sistemului politic
2.3.1. Relatiile politice
2.3.2. Comunicatia politica
2.3.3. Norma si comportamentul politic

2.1. Sistemul politic-definite, trasaturi
Societatea, viata sociala in general, se prezinta ca un sistem social global care este structurat in subsisteme, care la randul lor constituie sisteme de sine statatoare cu structuri, mecanisme si functii proprii. Din cadrul oricarui sistem social global, cele mai importante sisteme partiale sunt: sistemul politic, sistemul economic, sistemul informational, sistemul spiritual, sistemul militar, etc.
Conceperea si analiza societatii ca sistem social global, a componenetelor sale ca sisteme partiale, constituie o metoda de cercetare relativ noua si ea apartine teoriei generale a sistemelor create de Lwon Bertolanffy in 1937.
In cadrul oricarui sistem social global, prin locul si rolul pe care-l ocupa in cadrul acestuia, prin multitudinea, complexitatea si diversitatea relatiilor ce le genereaza, prin impactul asupra celorlalte sisteme partiale, insasi asupra intregului, se detaseaza si se impune sistemul politic. Orice sistem social, indiferent de gradul sau de organizare, de nivelul dezvoltarii sale, de natura sa, implica cu necesitate o dimensiune si o functie politica. De altfel, politicul si politica au fost dintotdeauna coordonate majore ale existentei si actiunii umane. "Astazi, mai mult ca oricand - precizeaza politologul G. Burdeau - epoca noastra este martora unei politizari universale. Totul a devenit politic, deoarece totul se afla sub influenta politicii sau se oglindeste in ea"1.
Desi conceperea si studierea sistemica a politicului s-a impus relativ de curand ca metodologie, aceasta nu este absolut noua. Inca din antichitate au existat asemenea tentative si ele au apartinut lui Aristotel.
In 1651, Th. Hobbes in lucrarea sa Lexiathon face deja un comentariu asupra politicului ca sistem. Cercetarea sistemica a domeniului politic, fenomen inceput dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi a realizat unele succese notabile, intampina astazi o serie de dificultati, greutati si neimpliniri. Toate acestea se regasesc inca in identificarea sistemului politic cu sistemul social global, sau in confuziile intalnite adeseori in literatura de specialitate, in care pana nu de mult, conceptele de "sistem politic", "organizare politica" si "sistem de organizare", erau considerate identice.
Cu tot rolul si locul important pe care sistemul politic il joaca in orice sistem social global, identificarea acestora nu este justificata. Sistemul social este un intreg, in timp ce sistemul politic in raport cu acesta, reprezinta o parte. Prin urmare, relatia dintre acestea nu este de la intreg la intreg, deci egala, ci de la intreg la parte si deci nici sub acest aspect nu poate fi vorba de egalitate sau identitate, ci cele doua elemente sunt concepute distincte, atat sub aspectul naturii, structurii cat si al functiilor.
Conceptul de sistem politic s-a impus atat asupra notiunii de "organizare politica", cat si a celui de "sistem de organizare politica". Primul aspect, de "organizare politica" este notiunea folosita de politologii tributari formatiunii juridice si nu este in masura sa acopere intregul domeniu al politicului, mai ales ca ea integreaza, pe langa elemente politice si pe cele de natura juridica.
Notiunea de "sistem de organizare politica" a fost introdusa in circuitul literaturii politologice de gandirea marxista si voia sa evidentieze distinctia dintre sistemul politic specific capitalismului si cel al socialismului. Este adevarat, cu timpul aceasta notiune a fost treptat abandonata, impunandu-se cea de sistem politic.
Primul cercetator care a incercat si, in mare masura a reusit sa abordeze politicul in spiritul teoriei sistemice, a fost David Easton. In lucrarile sale "Sistemul politic", aparuta in 1953 si "O analiza sistemica a vietii politice", elaborata in 1956, Easton desi avanseaza elemente valoroase privind definirea sistemului politic, indeosebi a caracterului sau deschis, nu reuseste sa impuna o definitie a acestuia.
In lucrarea din 1953, D.Easton defineste sistemul politic ca "alocarea autoritara a valorilor".
In 1963, intr-o alta lucrare, A Framework for Political Analysis, aparuta la New York, Easton considera sistemul politic "un ansamblu de variabile, oricare ar fi gradul de relatii intre ele". Intr-o alta lucrare aparuta in 1974 la Paris, politologul american defineste sistemul politic ca "ansamblul interactiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritara intr-o societate".
In schimb, el isi aduce o contributie deosebita privind functiile sistemului politic, rolul sau in societate.
Desi criticata si de multi contestata, teoria lui D. Easton, ramane un punct de plecare si chiar de referinta in conceperea si studierea politicului ca sistem, avand si astazi numerosi adepti. In 1968 in "Analiza sistemelor politice", J.W. Lapierre incearca si el sa defineasca sistemul politic ca "ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societati globale", definitie care nu acopera nici pe departe politicul, vizand numai un aspect al sistemelui politic, cel decizional,iar structura, relatiile, institutiile, comportamentul, normele conduitei politice, ramanand in afara unei asemenea abordari. Pe aceeasi linie functionala se inscrie si definitia lui T. Parsons: "Conceptul nostru cheie de orientare este politica definita ca un subsistem primar functional al societatii, strict paralel cu statusul teoretic, cu economia".


O incercare remarcabila dar cu anumite limite, de analiza sistemica a politicului o face cercetatorul sovietic F. M. Burlatki.
Pornind de la extinderea puterii politice asupra unor noi sfere ale vietii economice, sociale si culturale, el incearca sa largeasca definitia sistemului politic. Abordarea lui F.M. Burlatki are multe elemente valoroase, atat sub aspect structural, destul de cuprinzatoare, dar mai ales a includerii in sistemul politic al comunicatiilor, fapt neglijat de majoritatea definitiilor date acestuia, element cu un rol major in viata politica contemporana. In acelasi timp insa, definitia lui F.M. Burlatki are si unele neajunsuri: ea este conceputa si realizata pe modelul fostei societati totalitare a Uniunii Sovietice, sistem politic relativ inchis, cu limite in dezvoltare si perfectionare si supus totodata, procesului de conducere centralizat. Canalizata pe un anumit model - cel al sistemului politic, totalitar, definitia sa nu poate acoperi conceptul general de sistem politic, avand in vedere indeosebi latura sa functionala, imposibilitatea de adaptare la cerintele dezvoltarii sociale si, mai ales, ale democratismului politic.
O abordare functionala a dat-o sistemului politic si Gabriel Almond. El defineste sistemul politic ca "un sistem de interactiuni prezente in toate societatile independente care indeplinesc functia de integrare si adaptare"5.
Intr-o alta lucrare mai recenta din 1974, G. Almond considera ca sistemul politic este compus din structura politica si cultura politica: "Structura politica cuprinde ansamblul activitatilor politice: institutiile politice, dar si aspectele politice ale structurilor sociale". Importanta ni se pare, in mod deosebit, clasificarea sistemelor politice: "Autonomia sistemelor - precizeaza el - caracterizeaza sistemele democratice, in timp ce subordonarea lor riguroasa este trasatura sistemelor totalitare".
Si cercetatorii romani au fost tentati sa analizeze si sa defineasca societatea ca sistem social global. O asemenea pozitie a promovat-o Aneta Busuioc, care in demersul sau filosofic-politic considera ca: "Societatea poate fi cunoscuta, explicata si transformata constient numai prin conceperea ei ca sistem".
Prin sistem politic intelegem acel sistem partial al societatii ce cuprinde ansamblul relatiilor, institutiilor, conceptiilor, comunicatiilor de natura politica, prin care se asigura organizarea, functionarea si conducerea societatii.
In concluzie, am putea formula cateva coordonate de baza in abordarea si intelegerea teoretica a sistemului politic:
- practica istorica a demonstrat ca omul, ca fiinta sociala, nu poate exista si actiona decat in cadrul organizat al unui sistem social. "Activitatile indivizilor - precizeaza A. Busuioc - sunt de fapt si in mod esential activitatile sistemelor sociale";
- sistemul politic constituie una dintre cele mai importante componente ale societatii contemporane privita si conceputa ca sistem social global;
- el trebuie abordat ca un sistem mereu deschis supus incorporarii continue a elementelor noi ale vietii sociale, ale fenomenelor si proceselor politice ce apar in conditiile noii dezvoltari sociale;
- sistemul politic este intr-o continua devenire, perfectionare si autoreglare. Aceste aspecte sunt in mare masura determinate de existenta si gradul dezvoltarii vietii politice si mai ales a democratismului politic;
- in cadrul societatilor nedemocratice, asa cum a fost cazul celor fasciste si chiar comuniste, posibilitatile de innoire, de perfectionare a sistemului politic, sunt limitate de insasi natura acestor societati, a lipsei lor de transparenta si democratism social-politic;
- caracterul dinamic specific sistemului politic, impune o permanenta definire si redefinire a componenetelor sale;
- autonomia relativa a sistemului politic. Desi sistemul politic este parte integranta a societatii si unul dintre elementele ei structurale si functionale cel mai important, el nu se dizolva, disipeaza in sistemul social global, nu se substituie acestuia si nu se identifica cu el, ci se afirma si functioneaza ca un element distinct, avand propria sa identitate, fizionomie si autonomie.

2.2. Functiile sistemului politic
Latura functionala a sistemului politic are in vedere functiile exercitate de acesta atat la nivelul si interiorul propriului sistem, cat al societatii. Pe marginea acestei probleme, in literatura de specialitate, exista vii dispute legate de continutul functiilor sistemului politic, de eficienta, amplitudinea acestora si utilitatea lor sociala.
Inca din "The Political System", D.Easton sustine ca sistemul politic are in societate un rol reglator. Aceasta reglare sociala este realizata prin "alocarea autoritativa a valorilor la nivelul intregii societati".
Un alt autor, J.M.Cotteret, sustine ca "sistemul politic indeplineste functii de integrare si de adaptare, prin recurgerea sau amenintarea cu recurgerea la o constrangere psihica sau mult mai putin legitima. Sistemul politic urmareste in cadrul societatii obiective precise: mentinerea sau, dimpotriva, modificarea ordinii sociale"10.
Pentru Almond si Coleman, sistemul politic are rolul legimitatii celor care guverneaza, de a asigura un echilibru intre conducatori si condusi, intre guvernanti si guvernati.
Sintetizand, putem aprecia ca sistemul politic realizeaza in orice societate urmatoarele functii:
1) De organizare si conducere a sistemului global. Aceasta functie decurge din faptul ca politicul stabileste obiectivele sistemului social si subsistemelor sale si asigura prin mobilizarea resurselor materiale si umane realizarea acestora.
2) De autoreglare a sistemului social global. Regland intregul sistem social global, sistemul politic asigura implicit functionalitatea diverselor subsisteme ale sistemului social global. El este singurul sistem din cadrul societatii care se autoregleaza prin propriile institutii si mecanisme.
3) De distribuire in cadrul societatii a valorilor in general, a celor politice in special. Aceasta distributie trebuie facuta in concordanta cu interesele sociale globale si cu cele ale diferitelor clase si grupuri sociale, ale intregii societati.
Functiile sistemului politic nu se manifesta in mod izolat, ci intr-o stransa corelatie cu cele ale celorlalte subsisteme sociale, se intrepatrund si completeaza reciproc, asigurand astfel reglarea, autoreglarea si functionarea sistemului social global, a societatii in ansamblul ei.
Functiile din cadrul sistemului politic difera de la o societate la alta, atat in ceea ce priveste continutul cat si in formele si mecanismele de realizare. Acest fapt e in legatura directa cu obiectivele si sarcinile pe care si le propune in fiecare etapa respectivul sistem, de dinamica acestuia, de insasi calitatea si functionalitatea elementelor sale componente si situatia internationala.

2.3.Componentele structurale ale sistemului politic
Problema definirii componentelor structurale si functionale ale sistemului politic, trebuie sa porneasca de la unitatea si diversitatea partilor sale constitutive, a multitudinii si varietatii relatiilor ce le guverneaza si indeosebi a impactului acestuia asupra celorlalte sisteme partiale ale societatii.
Natura regimului politic, formele sale de exercitare a puterii, contextul intern si international isi vor pune amprenta atat asupra componentelor sistemului politic, dar mai ales asupra amplitudinii si eficientei functiilor sale, a rolului sau reglator la nivelul intregii societati si a propriei autoreglari.
Sub aspectul dimensiunii structurale a sistemului politic, cele mai multe pareri converg spre acceptarea urmatoarelor componente: relatiile politice; institutiile politice; constiinta si cultura politica. La acestea noi ne permitem sa includem normele si comportamentul politic, comunicatia politica, actiunea politica.
2.3.1. Relatiile politice
Acestea alcatuiesc unul din fenomenele cele mai importante ale vietii sociale, studierea lor prezentand un interes deosebit atat pentru teoria politica, cat si pentru practica social-politica.
Problema definirii relatilor politice a nascut vii dispute in literatura de specialitate. Din multitudinea interpretarilor si nuantarilor date de diferiti autori relatiilor politice evidentiem cateva:
- Karl Smith rezuma relatiile politice la relatiile de ostilitate, adica la raportul de "amic si inamic";
- C. E. Catalin, limiteaza relatiile politice la relatiile puterii.
- Raymond Aron si Maurice Duverger privesc relatiile politice ca relatii de autoritate, primul reducandu-le la raporturi dintre indivizi si grupuri, in schimb pentru Maurice Duverger relatiile de autoritate sunt "relatii inegalitare, in cadrul carora unul sau mai multi indivizi domina pe ceilalti si ii supun intr-o maniera mai mica sau mai mare vointei lor. relatiile politice au o larga sfera de cuprindere, ele au existat in toate societatile, inclusiv in societatea comunei primitive".
Forma specifica de manifestare a relatiilor sociale in domeniul vietii politice, relatiile politice pot fi definite intr-o acceptiune mai restransa sau mai larga. In sens restrans, prin relatii politice se inteleg acele relatii ce se nasc si se dezvolta intre oamenii care actioneaza atat in mod individual ca cetateni, alegatori, parlamentari, membrii ai unor partide politice, reprezentanti ai unor institutii politice sau in mod colectiv, organizati politic.
In extenso, relatiile politice sunt acele relatii de natura politica ce se formeaza si desfasoara intre mari comunitati umane, clase, grupuri sociale, partide politice, intre acestea si stat, sau intre state, natiuni, popoare ca entitati distincte. Acest ultim segment formeaza relatiile politice internationale.
Rezumand, putem aprecia urmatoarele:
1. Obiectivul fundamental pe care sunt centrate relatiile politice este acela al problemei puterii sub diferitele ei forme, in special a celei politice, cucerirea, mentinerea, influentarea sau monitorizarea ei.
2. Avand in vedere locul si rolul politicului in societate, relatiile politice in actiunea lor nu vizeaza numai politicul, ci ele privesc organizarea si conducerea intregii societati, intrucat orice act de conducere, indiferent de domeniul sau de manifestare economic, spiritual sau militar, are intotdeauna un substrat si un continut politic;
3. In actiunea lor, relatiile politice se manifesta sub o forma organizata, programatica si constienta. La nivelul social, ele actioneaza nu direct, ci prin intermediul institutiilor politice (stat, partide politice, formatiuni politice, etc.);
4. Atat sub aspect teoretic, dar mai cu seama practic, relatiile politice isi fundamenteaza actiunea pe o ideologie, care in cele mai multe cazuri se materializeaza in programe si doctrine politice. Acest fapt confera relatiilor politice un pronuntat caracter si continut ideologic-partinic.
2.3.2. Comunicatia politica
Comunicatia politica constituie componenta sistemului politic cea mai putin uzitata in studiul sistemic al acestui domeniu. Unii autori renunta la folosirea ei sau chiar neaga apartenenta ei la sistemul politic.
Cu privire la locul si rolul comunicatiei politice in cadrul sistemului politic se pot face urmatoarele precizari:
1. In conditiile exploziei informationale, inclusiv a cunoasterii si cunostintelor despre politic, a sporirii considerabile a rolului acestuia in societate, comunicatia politica trebuie sa constituie astazi in orice sistem politic modern o componenta majora a acestuia;
2. Comunicatia politica exercita in cadrul societatilor democratice prin excelenta o functie de difuzare a valorilor politice, deci, ea joaca un rol informational cu dublu sens, atat din directia celor ce guverneaza catre cei guvernati, dar si invers;
3. Comunicatia politica nu trebuie monopolizata de cei ce guverneaza si folosita de acestia pentru "uniformizare" si indoctrinarea politica a celor guvernati, asa cum s-a intamplat in societatile totalitare. Ea nu trebuie sa devina un mijloc, un instrument de guvernare, de impunere a ideologiei guvernantilor, ci dimpotriva, existenta si dezvoltarea ei trebuie privita ca un element al democratismului politic, a adancirii acesteia;
4. In actualele conditii ale dezvoltarii moderne, comunicatia politica poate juca in cadrul societatii un rol constructiv, functional, de optimizare si perfectionare a mecanismului de functionare al sistemului politic, de autoreglare si de reglare a societatii;
5. Un deosebit impact il exercita comunicatia politica asupra subiectilor sociali politici, organizatiilor si institutiilor politice societale. Difuzarea obiectiva, netrunchiata a informatiilor si cunostintelor politice, receptarea acestora de catre cetatean, le va da posibilitatea sa actioneze in cunostinta de cauza, sa-si formeze si modeleze un comportament adecvat cerintelor actiunii politice. In felul acesta, cetateanul va deveni un participant constient si activ la derularea vietii si practicii politice, responsabil fata de actiunea si conduita sa politica. La randul lor, organizatiile si institutiile politice, in primul rand formatiunile si partidele politice corect informate, isi vor armoniza pozitia si actiunea politica in functie de necesitatile si cerintele reale ale vietii social-politice;
6. Prin informatiile si cunostintele pe care le transmite in societate, comunicatia politica creeaza la nivelul acesteia, o anumita stare de spirit, concretizata si exprimata prin opinia politica si care poate genera o anumita orientare a actiunii si conduitei politice fata de putere, de autoritatea si institutiile acesteia. Actiunea si atitudinea politica creata de comunicatia politica, poate evolua fie in directia armonizarii pozitiei guvernantilor cu cea a celor guvernati sau, dimpotriva, sa impuna necesitatea reformarii, restructurarii puterii si autoritatii, sau chiar in situatia de criza, de imposibilitate de reglare, inlocuirea a acesteia.

2.3.3.Norma si comportameul politic
Acestea constituie alte doua componenete ale sistemului politic ignorate, ocolite sau foarte putin abordate de literatura politologica.
a) Norma politica reprezinta un ansamblu de reguli, prescriptii, indicatii referitoare la comportamentul politic al indivizilor si al grupurilor de indivizi organizati in institutii, partide, formatiuni politice, raportat la viata politica specifica a unei societati.
In raport cu celelalte norme care regleaza diferite segmente ale vietii sociale si indeosebi fata de norma juridica, norma politica se caracterizeaza prin cateva elemente particulare, specifice:
a) aplicarea si respectarea ei nu este obligatorie pentru toti membrii societatii, ci doar pentru aceia care sunt angajati in viata politica, fie ca persoane individuale fie inregimentate in institutii si organizatii politice;
b) respectarea normei politice este in exclusivitate rezultatul vointei si constiintei individului, a membrilor respectivei comunitati politice. Ea se realizeaza nu prin forta coercitiva a autoritatii de stat ca in cazul normei juridice, ci in primul rand, prin constiinta individului, printr-un anumit sistem ce tine de anumite traditii, obiceiuri, educatie specifica fiecarui organism sau institutie politica;
c) pentru buna functionare a anumitor organisme politice, normele de conduita politica se regasesc in elaborarea unor regulamente, coduri, statute in care sunt incluse drepturile, obligatiile, regulile de conduita, anumite prescriptii si sanctiuni proprii membrilor acestora;
d) desi la nivelul societatii se constituie un anumit cod al conduitei politice, care reflecta specificitatea vietii politice din cadrul respectivei societati, fiecare organism, institutie politica, dar mai ales fiecare partid politic, isi are propriul sau sistem de norme politice in baza caruia membrii sai isi desfasoara activitatea si isi regleaza conduita politica;
e) asupra normei politice specifice unei institutii politice, dar mai cu seama asupra partidelor politice, isi pun amprenta o serie de factori cum ar fi: stadiul general al dezvoltarii societatii, nivelul evolutiei democratiei si a culturii politice, gradul dezvoltarii sistemului informational si indeosebi a comunicatiei politice, independenta si obiectivitatea acestora, natura ideologiei politice pe care isi fundamenteaza activitatea partidul politic, compozitia si structura sociala a membrilor sai, interesele si obiectivele politice urmarite;
f) la randul lor, organismele si institutiile politice internationale isi desfasoara activitatea in baza unor sisteme de norme politice internationale care constituie parte a dreptului international. Aceste norme de conduita politica internationala reflecta stadiul relatiilor internationale, tendinta dominanta din cadrul acestora, raportul de forte international, eventuala directie, tendinta spre care se indreapta omenirea.
b) Comportamentul politic
In stransa legatura cu norma politica se afla comportamentul politic. El este expresia cea mai concludenta a normativitatii sistemului politic.
Comportamentul politic este un adevarat "barometru" al vietii politice dintr-o societate, fiind o transpunere in practica a valorilor politice, a constiintei membrilor societatii, a normelor ce structureaza activitatea politica.
In limba romana, termenul de comportament isi are originea in cuvantul frantuzesc comportament "modalitate de a actiona in anumite imprejurari sau situatii, conduita, purtare, comportare".
Ca si in cazul altor componente ale sistemului politic (norma, comunicatia politica) si in cel al comportamentului politic, literatura de specialitate atat nationala cat si universala este deficitara. In lipsa acestor precizari fixe ale literaturii de specialitate, pe baza unor mai vechi preocupari ale noastre vom incerca sa punctam cateva precizari:
1. Prin comportament politic se intelege acel

mod de a actiona, de a se comporta si raporta al membrilor societatii, claselor, grupurilor sociale, al partidelor si formatiunilor politice fata de valorile si doctrinele politice, de principiile si normele politice ale societatii, de activitatea politica desfasurata de organismele si institutiile politice societale;
2. La nivelul oricarei societati distingem un comportament politic individual, al cetateanului in calitate de alegator, de participant la viata politica si un comportament politic colectiv ce poate imbraca forma de clasa, grup, partid, natiune, etc;
3. Desi se manifesta in si prin individ, in mod individual sau colectiv - organizat, comportamentul politic este un produs si un fapt social, format si determinat de sistemul politic social, de societate in general;
4. Spre deosebire de comportamentul juridic, caci exista si un asemenea comportament impus de norma juridica, comportamentul politic este o obiectivizare in practica social - politica, liber consfintita si acceptata a normelor, principiilor si sistemului de valori politice interiorizate si aplicate in cunostinta de cauza;
5. La baza declansarii si orientarii comportamentului uman sta o varietate de mobiluri, trebuinte si interese. Dintre acestea, interesul politic este cel care da scop, sens, semnificatie activitatii si comportamentului politic, il declanseaza si directioneaza, contribuind totodata si la reglarea sa. P.H.Holbac considera interesul "unicul mobil al actiunii si conduitei umane", iar pentru C.A.Helvetius "interesul conduce toate judecatile noastre".
Pentru politologul roman Trofin Dragan, "interesul politic reprezinta trecerea omenirii din imperiul necesitatii in cel al libertatii"15.
6. Comportamentul social, cel politic in mod special nu este un dat al societatii, al indivizilor, ci el este rezultatul unei intense si permanente activitati ale societatii.
In cadrul procesului de formare, dezvoltare si modelare a comportamentului politic, un rol important il joaca cultura si comunicatia politica, activitatea educativa si politica desfasurata de diferite organisme si institutii politice, dintre care se detaseaza prin importanta si eficienta actiunea partidelor politice, a mass mediei scolii si familiei.
7. La fel ca in cazul normei politice si in cel al comportamentului, pe baza normelor politice generale ale societatii la nivelul acesteia, exista o anumita conduita politica, aceasta neexcluzand situatia ca fiecare clasa, partid politic sa-si aiba propriul ei comportament politic, caracterizat prin anumite particularitati ce decurg din fundamentul ideologic, din locul si rolul efectiv pe care-l joaca in societate, din interesele si obiectivele politice urmarite. De regula, comportamentul politic al membrilor unui partid politic, al partidului in ansamblul relatiilor politice, este inclus in strategia si tactica sa programatica, in statutul sau de organizare si functionare.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani