4.1. Organizarea judecatoreasca
4.1.1. Justitia si sarcinile ei
Conceptul de justitie in sensul cel mai larg, include atat sistemul organelor acreditate cu infaptuirea ei, cat si activitatea desfasurata de aceste organe.
4.1.2. Organizarea judecatoreasca
Una din formele fundamentale de activitate a fiecarui stat este activitatea de infaptuire a justitiei, de rezolvare a conflictelor de drept aparute. Aceasta activitate s-a realizat si inaintea constituirii statelor romanesti la nivelul obstilor satesti, care din multe puncte de vedere se prezentau ca entitati cvasistatale.
Pentru intelegerea evolutiei activitatii de infaptuire a justitiei sunt necesare cateva clarificari, prin prezentarea catorva coordonate esentiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului si organele care infaptuiesc aceste activitati.
In fruntea ierarhiei organelor judecatoresti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru intreaga activitate de jurisdictie o denumim justitie domneasca. Preceptele crestine, dupa care puterea vine de la DUMNEZEU, ii fundamenta pozitia de judecator suprem.
Datorita numarului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile si de aceea a creat un sistem de organe judecatoresti care prin delegarea competentelor infaptuiau justitia.
Competenta materiala nu era strict delimitata, dar se avea totusi in vedere specificul cauzei raportat la atributiile de ansamblu ale dregatorului respectiv.
La nivelul judetelor si tinuturilor, competenta generala o aveau parcalabii, iar in Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecata si subalternii acestora: vornicii si banisorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mica importanta, au continuat sa judece oamenii buni si batrani. Aceste cauze se terminau de obicei prin impacarea partilor.
In Transilvania, datorita istoriei sale diferentiate, organizarea judecatoreasca era mult mai complexa. In perioada voievodatului existau instante de judecata ale statului feudal maghiar, dar si instante romanesti. Si unele si altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).
A. Instantele de judecata ale voievodatului transilvan au fost:
- La nivelul domeniului feudal existau instantele domeniale in care nobilii laici sau ecleziasti infaptuiau justitia in functie de diplomele de privilegii detinute, aplicand chiar pedepse capitale.
- La nivelul comitatelor erau instantele comitatense, denumite sedes nobiliares.
- La nivelul oraselor erau instante orasenesti, compuse din judele orasului si jurati (alesi anual de cetatenii oraselor).
- Instantele ecleziastice.
- Instanta voievodala (scaunul de judecata a voievodului sau a vicevoievodului).
- Instanta suprema a Curtii maghiare.
B. Instantele de judecata ale principatului transilvan
In perioada principatului organizarea judecatoreasca devine si mai complexa ca urmare a dobandirii autonomiei. Principele devine instanta suprema ajutat de iudex curiae, functie asemanatoare vornicului. Cum insa principele nu judeca decat in cazuri extreme (spre deosebire domn), in fapt justitia suprema era exercitata de Tabla Principelui prezidata de primarius iudex.
Instantele de judecata sunt:
- Tabla principelui si primarius iudex, judecau cazuri de inalta tradare si caile de atac exercitate impotriva hotararilor scaunelor de judecata.
- Scaunele de plasa (prezidat de pretor).
- Scaunul cetatii (prezidat de capitanul cetatii).
- Scaunele satesti (prezidat de judele satesc).
- Scaunul stapanului de mosie.
C. Instantele de judecata transilvane sub habsburgi
In perioada dominatiei habsburgice s-a mentinut in general vechea organizare judecatoreasca, dar s-a stabilit cu exactitate competenta materiala si personala a fiecarei instante, realizandu-se ierarhizarea severa a instantelor de judecata.
In ce priveste instantele compuse exclusiv din elemente romanesti, in districtul Hategului avem semnalata o instanta locala prezidata de castelanul de Hateg, alcatuita din 12 cnezi, 6 preoti si 6 oameni de rand. In districtul Fagarasului, scaunele de judecata erau compuse din 6-8 sau 12 boieri ca jurati-asesori.
In unitatile teritorial-administrative sasesti, care s-au bucurat autonomie, organizarea justitiei s-a facut tot pe principii autonome, scaunele de judecata fiind compuse la inceput din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunitati.
In sistemul organelor judecatoresti medievale existau doua categorii de instante speciale: cele orasenesti si cele ecleziastice.
4.1.3. Instantele ecleziastice
Justitia laica a coexistat cu cea ecleziastica sa, punandu-se problema competentelor (unele legiuiri scrise au prevazut controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).
Principiile justitiei ecleziastice sunt:
1. In ce priveste competenta dupa persoana, preotii puteau fi judecati de instantele bisericesti.
2. In privinta competentei dupa materie, a ramas in sarcina justitiei ecleziastice sa judece cauzele strict legate de viata religioasa.
3. Nu a fost exclusa insa dubla judecare, adica atat de instantele ecleziastice, cat si de cele laice, completandu-se reciproc si ve¬ri¬fi¬can¬du-se reciproc. Asadar era consacrata atat separarea, cat si coope¬ra¬rea celor doua categorii de instante.
4. In domeniile feudale bisericesti si manastiresti, potrivit imu¬ni¬ta¬ti¬lor judiciare acordate de domnitor, justitia se infaptuia de catre instantele ecleziastice, cu exceptia unor infractiuni considerate grave.
5. Si in justitia ecleziastica exista o ierarhie a instantelor (cu diferite grade de competenta).
Situatia a fost asemanatoare si in Transilvania.
4.2. Procedura de judecata
Proces in limba romana provine din latinescul processus ce de¬sem¬neaza activitatea de inaintare. Prin intermediul glosatorilor din se¬co¬lul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat, desemnand ceea ce intelegem astazi prin proces, adica o activitate desfasurata de or¬ga¬ne judiciare anume desemnate, cu participarea partilor, in confor¬mitate cu legea in scopul rezolvarii pricinilor (identificarea si tragerea la raspundere a celor care se fac vinovati).
4.2.1. Obiectul procesului
Pentru desfasurarea unui proces este necesara existenta unui conflict de drept nascut prin incalcarea unor dispozitii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viata, proprietatea etc.)
Asadar, era necesara existenta unui litigiu, a unui conflict intre parti. Litigiul existent si dedus judecatii purta numele de galceava, pricina, treaba. In dreptul cutumiar nu se facuse inca deosebire intre procesul penal si civil si de aceea regulile de desfasurare erau la fel.
4.2.2. Partile din proces
Subiectii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor, prigonitor, uneori paras, iar paratului prigonit; invinuit sau invinovatit se numea cel care comisese o infractiune.
In Transilvania reclamantul se numea actor, iar paratul reus.
In principiu, parte in proces putea fi orice persoana, feudalismul recunoscand capacitatea juridica tuturor oamenilor. Capacitatea de exercitiu era insa limitata in cazul taranilor dependenti si a robilor doar la procesele avand ca obiect starea lor de dependenta. Robii si taranii dependenti puteau fi reprezentati in proces de stapanii lor.
Femeia casatorita era asistata de sot. In schimb aveau capacitate deplina de exercitiu femeia majora necasatorita si vaduvele.
4.2.3. Chemarea in judecata
Sesizarea instantei de judecata se facea printr-o plangere verbala ori scrisa numita para sau jalba. In trecutul mai indepartat plangerea se facea pe cale orala, dar incepand cu secolul al XVII-lea in Transilvania si cu secolul al XVIII-lea in celelalte tari romane plangerea scrisa se generalizeaza.
Potrivit dreptului feudal transilvanean, actiunea de sesizare a instan¬tei se apropia de cerintele legale actuale.
4.2.4. Fixarea termenului de judecata
Primind plangerea, instanta stabilea termenul de judecata (punea sorocul, sorocea pricina). Cum insa era traditionala si procedura accelerata, procedura de urgenta si provizorie datorita necesitatii interventiei rapide a autoritatilor, multe pricini se solutionau pe calea cartilor de volnicie prin care instantele (mai ales domnitorul sau banul) indeosebi in materie funciara, isi materializau hotararea fara o judecata contradictorie. Paratul efectiv era atentionat prin cartea de volnicie despre hotararea luata, urmand ca acesta sa-si valorifice eventualele aparari ori drepturi pe calea unui nou proces.
4.2.5. Citarea
Citarea partilor si a martorilor in procedura obisnuita de judecata se realiza prin cartea de soroc care era inmanata acestora prin aprozi sau vatafi. Daca procesul se amana din cauza neprezentarii partilor acestea puteau fi aduse la instanta prin slujbasi domnesti, urmand sa plateasca treapadul in Tara Romaneasca sau ciubotele in Moldova, adica toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor in instanta.
4.2.6. Sistemul probator
Un principiu fundamental al procesului era acela ca partile sa isi dovedeasca sustinerile, respectiv actiunile civile sau penale cu care a fost sesizata instanta. Simpla afirmatie a partilor nesprijinita de alte probe nu putea conducea la castigarea procesului.
Mijloacele de probatiune cunoscute in dreptul feudal au fost: marturisirea, juramantul partii, declaratiile (marturiile) martorilor cojuratorii, blestemul si cartea de "blestem", inscrisurile, prezumtiile si cercetarea la fata locului.
Dreptul nostru cutumiar nu a facut nici o ierarhizare a mijloa-celor de proba. Nu era mai concludent un inscris, decat o declaratie de martor. O a doua precizare care se impune este aceea ca recunoa- sterea paratului sau a faptuitorului facea dovada dreptului, nemai-fiind cazul administrarii si a altor probe.
4.2.7. Martorii
Martorii nu sunt parti in proces, dar au cunostinte despre fapte pe care partile sau instanta le considera concludente in solutionarea cauzei. Marturia de grup era mai relevanta probator si de aceea mijlocul de probatiune cel mai utilizat au fost cojuratorii.
La origini conjuratorii erau persoane din intimitatea si universul social al impricinatilor care cunosteau obiectul si natura conflictului, fiind interesate intr-o rezolvare dreapta si globala a cauzei in vederea unei convietuiri armonioase. Cojuratorii jurau ca cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevarate, ei de fapt "dadeau legea". Conditia lor se apropia de cea a martorilor.
Numarul lor stabilit de instanta pentru a depune juramant in fa-voarea unei parti era de 6 sau 12, daca acestia confirmau sustinerile, partea adversa putea aduce un numar dublu pentru a combate pe cojuratorii din tabara adversa.
,,Cartile de blestem" erau de fapt niste inscrisuri prin care se invoca puterea lui Dumnezeu, care sa pedepseasca nu doar pe cel ce depune juramant fals, ci si familia si rudele sale.
4.2.8. Inscrisurile
Inscrisurile sunt mijloace de proba in continutul carora se arata fapte si imprejurari concludente pentru solutionarea pricinii. Ele puteau sa emane de la autoritati statale, bisericesti, dar si de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, carti, urice.
Era cunoscuta si procedura reconstituirii lor in caz de pierdere sau distrugere.
Din practicarea justitiei ordalice s-au nascut mai intai expresiile de "trecere prin foc si apa" sau "punerea mainii in foc" si apoi au fost preluate in vocabularul basmelor si povestilor.
4.2.9. Hotararile instantei
Era posibil ca dupa sesizarea instantelor procesul sa se termine prin impacarea partilor. Indiferent de probele administrate, odata intervenita tranzactia partilor procesul inceta. Singura exceptie era situatia criminalilor notorii, in care desi intervenea compozitia partilor, totusi invinuitul era condamnat.