NOTE DE CURS
PRELEGEREA II
A. CONCEPTUL DREPTULUI
1. Acceptiunile notiunii de drept
Cuvantul "drept" este folosit in mai multe acceptiuni. El deriva de la latinescul "directus", luat in sens metaforic (drept, orizontal, vertical, de-a dreptul, linie dreapta).
In limba latina, insa, cuvantul care corespundea substantivului drept, era - JUS - (drept, dreptate, legi).
Cuvantul este intalnit si in alte limbi cu aceiasi semnificatie - droit, la francezi; diritto la italieni, right, la englezi, etc.
Intr-un prim sens, cuvantul drept semnifica STIINTA DREPTULUI - ca ansamblu de idei, notiuni, concepte si principii care explica dreptul si prin intermediul carora dreptul poate fi gandit.
Dreptul nu este insa numai stiinta, el este, in egala masura
- TEHNICA si ARTA -
Dreptul, ca ansamblu de norme care organizeaza viata in comun, este o tehnica a convietuirii umane, destinata sa disciplineze comportamentul uman si sa apere societatea de excese.
Drept obiectiv - coordonarea imperativa prin norme unde dreptul imbina necesitatea si libertatea.
Drept subiectiv - in aceasta acceptie = facultatea unui subiect de a-si valorifica sau de a-si apara impotriva tertilor un anumit interes, legalmente protejat.
Ex. - in diverse declaratii asupra drepturilor omului se are in vedere o asemenea acceptiune a drepturilor individuale.
In unele limbi exista cuvinte deosebite pentru cele doua acceptiuni de drept.
Law - drept obiectiv : right - drept subiectiv
Droit - drept obiectiv : droit - drept subiectiv
Totalitatea normelor juridice in vigoare (active) dintr-un stat poarta denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat si continuu, obligatoriu si susceptibil a fi adus la indeplinire printr-o forta coercitiva exterioara (coercitiune statala), ca o indreptatire legitima a unor instante sociale special abilitate.
Dreptul este insa si o ARTA = adica un ansamblu de mijloace pe care le intrebuinteaza organele care creeaza dreptul sau aplica dreptul.
- legiuitorul - selectie si prioritate ansamblului de norme cu cea mai mare trebuinta sociala.
- judecatorul - arta de aplica legea in conformitate cu litera si spiritul sau.
- procurorul, avocatul, organul administrativ - la fel.
2. Originea si aparitia dreptului
Dimensiunea istorica a dreptului
Examinarea conceptului dreptului presupune cercetarea cauzelor si conditiilor, care au determinat aparitia fenomenului studiat, pe ce cai s-a dezvoltat, care sunt directiile evolutiei sale.
Cauzele aparitiei dreptului trebuie cautate, ca si cele ale aparitiei statului, dat fiind legatura lor indisolubila, in evolutia societatii primitive, in sferele vietii materiale si spirituale, care a necesitat o noua forma de organizare sociala si anume statul si desigur un nou sistem de reguli sociale, in care rolul decisiv apartine normelor juridice, dreptului.
In societatea comunei primitive, nu exista norme de drept, dreptul, astfel dupa cum nu exista nici statul.Si totusi era necesar sa fiinteze o anumita ordine sociala.
Ea era asigurata de norme de natura obsteasca, obisnuielnica, religioasa, sau morala. Aceste reguli exprimand necesitatile vitale ale comunitatii, s-au format datorita unei experiente indelungate si au devenit o deprindere, o necesitate, pentru desfasurarea traiului in comun.
Sanctiunile, in cazul nerespectarii oprelistilor stabilite in continutul normelor erau aplicate de comunitate, putand sa se dispuna chiar alungarea din trib. Se practica razbunarea sangelui ( dinte pentru dinte, ochi pentru ochi).In perioada imediat urmatoare, au loc rapide schimbari economice si sociale in societatea gentilico-tribala, care produc modificari in structura si modul de functionare a puterii sociale si a normelor ce asigurau eficienta acestei puteri.Aparitia dreptului constituie o necesitate istorica, un progres social real, deoarece mentinerea ordinii nu se mai putea asigura cu sistemul regulilor din comunitatile gentilico-tribale si se impunea statornicirea de alte reguli, care consfintesc relatiile sociale si care asigura conducerea societatii, transformarea vointei sociale in vointa de stat, vointa general obligatorie.
Formarea dreptului, ca sistem de reguli ce exprima vointa de stat si a caror respectare este asigurata de puterea statului, constituie un proces de durata si de o mare complexitate, proces care prezinta particularitati de la un popor la altul, de la un stat la altul.Pe teritoriul patriei noastre dreptul se naste odata cu formarea proprietatii private si a statului.Primele legi scrise sunt date de marii preoti daci, care luau parte efectiv la conducerea vietii politice si religioase a tarii.
Insa dreptul a aparut pentru prima data in orientul antic. Intre primele legiuiri (adevarate monumente juridice) se mentioneaza:
- Codul lui Hamurabi (Babilon) - 2000 de ani inainte de Cristos
- Legile lui Manu (India)
- Codul lui Mu (China)
In concluzie: Vechile norme ale comunitatilor se bazau pe obiceiuri si traditii, ele erau nemijlocit integrate in viata gintii, si chiar daca au cunoscut uneori un proces de deformare, imbracand forme mistice, ele se impuneau prin faptul ca reprezentau interesul general al comunitatii.
Scindarea societatii in categorii cu pozitii diferite in viata productiva a dus la aparitia unor situatii calitativ noi. Cerintele care exprimau interesele gruparilor conducatoare, trebuiau introduse si impuse in caz de nevoie prin forta de constrangere a statului.
Aceasta putere enorma a statului, existenta si astazi, de a crea dreptul si a garanta realizarea lui trebuie sa fie tarmuita de anumite principii: asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, echitatea, dreptatea sociala, progresul social.
Hegel (in Principiile filosofiei dreptului, Editura Academica, Bucuresti, 1969, pag. 241) nota atat de frumos: "Soarele ca si plantele au si ele legile lor, dar nu le cunosc; barbarii sunt carmuiti de instincte, de moravuri, de sentimente, dar ei nu au cunostinta de acestea. Prin faptul ca dreptul se instituie si ca este cunoscut, se inlatura tot accidentalul simtirii, al opiniei subiective, forma razbunarii, a milei, a egoismului, si numai astfel isi dobandeste dreptul determinatia sa adevarata, si ajunge la cinstea ce i se cuvine."
Deci, dupa cum se observa, istoria dreptului se pierde in negura timpului. Dreptul este unul dintre produsele mintii si experientei umane cu vechime respectabila si cu o rezistenta in timp demna de misiunea sa civilizatoare, de scopul sau, intim corelat cu sensul general al fiintarii omului in societate.Dimensiunea istorica a dreptului confera acestuia prestigiu si autoritate, il aseaza alaturi de creatiile cu larga rezonanta social-umana.
3. Dimensiunea sociala a dreptului
Dreptul este un produs complex al societatii; normele sale intervin in procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic repetat al producerii, repartitiei si schimbului de produse si activitati. Munca cere o rigoare acceptata. Libertatea omului este deplina numai in masura in care nu stanjeneste libertatea celorlalti. Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realitati, decat in cadrul unei interactiuni, bazata pe coexistenta libertatilor si nu pe afirmarea brutala si pagubitoare pentru semeni a unor drepturi si interese personale.
Superioritatea reflectarii in drept a corelatiei necesare, intre drepturi si indatoriri precum si nobletea actului de justitie (ca o activitate independenta intr-o societate democratica) alcatuiesc coordonatele care marcheaza decisiv dimensiunea sociala a dreptului.
"Legile sunt matca si mama noastra" - afirma D. Cantemir, subliniind prin aceasta pozitia dreptului in societatea civilizata ca nucleu al ordinii sociale si conditie a bunei derulari a raporturilor umane.Abordarea dimensiunii sociale a dreptului implica analiza locului dreptului si a realitatii juridice in societate, sistemul legaturilor sale cu celelalte elemente (realitati) ale societatii.
Realitatea juridica (juridicul) este o dimensiune inalienabila a realitatii sociale in conditii istorice determinate.Componentele realitatii juridice:
