Ceea ce ontologic avem in vedere prin termenul situare afectiva este, ontic vorbind, lucrul cel mai cunoscut si cel mai cotidian: dispozitia, tonalitatea afectiva. Inainte de a face recurs la o psihologie a dispozitiilor, care de altminteri se afla complet la inceput, e cazul sa privim acest fenomen ca pe un existential fundamental si sa-l conturam in structura lui.
Seninatatea imperturbabila ca si proasta dispozitie pe care le aflam in preocuparea cotidiana, trecerea continua de la una la alta, alunecarea in indispozitie - toate aceste fenomene nu pot fi socotite drept nule din punct de vedere ontologic, chiar daca ele sint trecute cu vederea, fiind considerate ca tot ce poate fi mai indiferent si mai trecator in Dasein. Faptul ca dispozitiile se pierd si pot sa se schimbe radical arata doar ca Dasein-ul este de fiecare data deja determinat tonal-afectiv. Lipsa de tonalitate afectiva ce survine adesea - persistenta, plata si cenusie - care nu trebuie confundata cu indispozitia, nu poate fi trecuta cu vederea ca si cum ar fi nimic, de vreme ce tocmai in ea Dasein-ului ajunge sa-i fie sila de el insusi. Intr-o astfel de indispozitie, fiinta locului-de-deschidere devine o povara. De ce, nu se stie. Si Dasein-ul nu poate sa stie asemenea lucruri, deoarece posibilitatile de deschidere pe care ni le ofera cunoasterea bat prea aproape in raport cu deschiderea originara infaptuita de dispozitii, prin care Dasein-ul este adus ca loc-de-deschidere in fata fiintei sale. Si tot astfel se poate ca o dispozitie excelenta sa ne elibereze de povara manifesta a fiintei; la rindul ei, o astfel de dispozitie deschide caracterul de povara al Dasein-ului, chiar daca ne elibereaza de aceasta povara. Dispozitia face manifest "cum anume iti este". In acest "cum iti este", tonalitatea afectiva transpune fiinta in al sau "loc-de-deschidere".
Avind tonalitate afectiva, Dasein-ul este intotdeauna dispozitional deschis ca acea fiintare careia el i-a fost remis in fiinta sa; el a fost astfel remis acelei fiinte pe care el o are de implinit. "Deschis" nu inseamna "cunoscut ca atare". Si tocmai in cotidianitatea cea mai indiferenta si mai banala fiinta Dasein-ului poate sa se iveasca in nuditatea "faptului ca el este si ca are de a fi". Faptul pur "ca el este" e unul care ni se arata, in vreme ce "de unde"-le si "incotro"-ul ramin in obscuritate. Faptul ca Dasein-ul nu "cedeaza" [135] chiar zilnic unor astfel de dispozitii, ca el nu urmeaza deschiderii lor si nu se lasa adus in fata a ceea ce ele deschid, nu este defel o dovada impotriva starii de fapt fenomenale prin care fiinta locului-de-deschidere se deschide dispozitional in simplul sau fapt "ca ea este", ci, dimpotriva, o dovada in favoarea ei. Cel mai adesea, Dasein-ul evita, la nivel ontic-existentiel, fiinta deschisa prin dispozitie; ontologic-existential asta inseamna: chiar prin acel ceva caruia o astfel de dispozitie nu-i da nici o atentie, Dasein-ul este dezvaluit in al sau fapt-de-a-fi-remis locului-de-deschidere. In evitarea insasi locul-de-deschidere este deschis.
Aceasta caracteristica a fiintei Dasein-ului - acest simplu fapt "ca el este" -, ne ramine invaluita in ce priveste al sau "de unde" si al sau "incotro", insa ea e cu atit mai neinvaluit deschisa in ea insasi; aceasta caracteristica o numim starea de aruncare a acestei fiintari in al sau loc-de-deschidere; si ea este astfel aruncata incit, ca fapt-de-a-fi-in-lume, este locul-de-deschidere. Sintagma "stare de aruncare" e menita sa sugereze facticitatea remiterii. "Faptul ca el este si ca are de a fi", deschis o data cu situarea afectiva a Dasein-ului, nu este acel "ca" menit sa exprime ontologic-categorial factualitatea proprie simplei-prezente. Aceasta factualitate devine accesibila doar atunci cind luam act de ea privind-o pur si simplu. Dimpotriva, acel "ca el este", deschis o data cu situarea afectiva, trebuie conceput ca determinatie existentiala a acelei fiintari care este in modul faptului-de-a-fi-in-lume. Facticitatea nu este factualitatea in sens de factum brutum al unei simple-prezente, ci o caracteristica a fiintei Dasein-ului care, desi respinsa in prima instanta, este preluata in existenta. Facticitatea lui "ca el este" nu poate fi niciodata aflata printr-o percepere intuitiva.
Fiintarea care are caracter de Dasein este propriul sau loc-de-deschidere intr-un astfel de mod incit, explicit sau nu, ea se gaseste in starea sa de aruncare. In situarea afectiva, Dasein-ul este intotdeauna adus in fata lui insusi, el s-a gasit intotdeauna pe sine, dar nu printr-o aflare-de-sine de ordin perceptiv, ci printr-o gasire-de-sine tonal-afectiva. Ca fiintare remisa fiintei sale, el ramine deopotriva remis faptului ca el trebuie dintotdeauna sa se fi gasit pe sine - sa se fi gasit printr-o gasire care corespunde nu atit unei cautari directe, cit unei fugi. Felul in care dispozitia deschide nu este acela in care noi privim la starea de aruncare, ci acela prin care ne apropiem si ne indepartam de ea. Cel mai adesea dispozitia nu se apropie de caracterul de povara al Dasein-ului care este manifest in ea, si cu atit mai putin se apropie de el atunci cind sintem eliberati de aceasta povara gratie unei bune dispozitii. Aceasta indepartare nu este niciodata ceea ce este decit in modul situarii afective.
Ar insemna sa intelegem total gresit din punct de vedere fenomenal ce anume si cum anume deschide dispozitia, daca am vrea sa punem pe acelasi plan ceea ce este astfel deschis cu ceea ce, "in acelasi timp", Dasein-ul tonal-afectiv cunoaste, stie sau crede. [136] Chiar atunci cind Dasein-ul, cuprins de credinta, este "sigur" de "incotro"-ul sau sau crede ca stie, cu ajutorul luminilor sale rationale, ceva despre "de unde"-le sau, aceasta nu schimba cu nimic situatia fenomenala prin care dispozitia aduce Dasein-ul in fata simplului fapt "ca el este", propriu (?)"aici"-ului sau care, ca atare, il tintuieste cu privirea in inexorabilul enigmei sale. Din punct de vedere existential-ontologic nu exista nici cea mai mica justificare de a minimaliza "evidenta" pe care o aduce cu sine situarea afectiva, luind pentru ea ca masura certitudinea apodictica pe care ne-o ofera cunoasterea teoretica a ceea ce e doar simpla-prezenta. Insa cu nimic mai neinsemnata este si acea falsificare a fenomenelor care impinge aceasta "evidenta" in spatiul irationalului. Irationalismul, care nu e altceva decit strategia inversa rationalismului, se multumeste sa vorbeasca ambiguu despre lucruri fata de care rationalismul este orb.
In chip factic, Dasein-ul poate, trebuie si chiar e constrins sa devina, prin cunoastere si vointa, stapin al dispozitiilor sale. In anumite posibilitati pe care le implica existenta, acest lucru poate sa trimita la o preeminenta a vointei si cunoasterii. Numai ca de aici nu trebuie sa ajungem la contestarea ontologica a dispozitiei intelese ca fel de a fi originar al Dasein-ului, in care el este deschis lui insusi inaintea oricarei cunoasteri si vointe si mult mai mult decit il pot ele deschide. Si mai trebuie de asemenea spus ca noi nu ajungem niciodata sa stapinim o dispozitie eliberindu-ne de orice dispozitie, ci, de fiecare data, pornind de la o dispozitie contrara. Obtinem astfel o prima caracteristica ontologica esentiala a situarii afective: situarea afectiva deschide Dasein-ul in starea sa de aruncare dar in prima instanta si cel mai adesea facindu-l sa se indeparteze de ea si sa o evite.
Se poate deja constata ca situarea afectiva nu are nimic comun cu ceva de ordinul unei stari sufletesti. Ea nu are defel caracterul unei cunoasteri care rataceste fara incetare; dimpotriva, tocmai pentru ca locul-de-deschidere este deja deschis prin situarea afectiva, tocmai de aceea e cu putinta reflectia imanenta care descopera "trairi". "Pura dispozitie" deschide in chip mai originar locul-de-deschidere, insa corelativ ea il si inchide cu atit mai tare decit orice ne-percepere.
Lucru pe care il arata indispozitia. In ea, Dasein-ul devine orb fata de el insusi, lumea ambianta a preocuparii se voaleaza, privirea-ambientala, pe care o pune in joc preocuparea, este deturnata. Situarea afectiva nu este defel obiect al reflectiei; ea asalteaza Dasein-ul tocmai atunci cind acesta se livreaza si se dedica in chip nereflectat "lumii" preocuparii. Dispozitia ne ia cu asalt. Ea nu vine nici "din afara", nici "dinauntru", ci, ca mod al faptului-de-a-fi-in-lume, ea se desprinde si se inalta din acesta chiar. Insa o data ce am ajuns sa distingem in chip negativ situarea afectiva de sesizarea prin reflectie a "interiorului", putem intelege in mod pozitiv [137] caracterul ei de deschidere. Dispozitia a deschis de fiecare data deja faptul-de-a-fi-in-lume ca intreg si face cu putinta pentru prima oara orientarea-catre. Tonalitatea afectiva nu se raporteaza in prima instanta la realitatea sufleteasca, ea nu este ea insasi o stare interioara care apoi s-ar exterioriza in chip misterios, punindu-si insemnul ei pe lucruri si persoane. Si cu aceasta se manifesta cea de a doua caracteristica esentiala a situarii afective. Ea este un mod existential fundamental al deschiderii deopotriva de originare a lumii, a Dasein-ului-laolalta si a existentei, deoarece aceasta este ea insasi in chip esential fapt-de-a-fi-in-lume.
