Disertatia desemneaza o "demonstratie - argumentatie" riguroasa si metodica, avand a converti totdeauna un enunt in problema, in asa fel incat sa lucreze la rezolvarea acesteia, sa determine problema fara a o dezagrega vreodata si sa raspunda la formularea subiectului. In definitiv, disertatia se inrudeste cu un exercitiu spiritual.
Demonstratia filosofica nu este realmente asimilabila unei demonstratii matematice, unei operatii mentale care stabileste in mod deductiv adevarul unei propozitii evidente. Aceasta distinctie a genurilor se impune printr-un dublu motiv: pe de o parte, disertatia filosofica recurge la termenii limbajului - fie curent, fie specializat -, ale carui semnificatii nu sunt univoce. Bineinteles, acesti termeni desemneaza concepte si tin de o abordare riguroasa. Dar polisemia inerenta limbajului poate fi o sursa de ambiguitate. Dimpotriva, semnele matematice sunt lipsite de orice echivoc. Pe de alta parte, disertatia filosofica se bazeaza in acelasi timp pe argumentatie si pe demonstratie, in opozitie cu itinerarul matematic, in mod fundamental demonstrativ. In filozofie, nu trebuie numai sa demonstram, ci si sa argumentam, adica sa punem in joc un ansamblu de procedee care fac posibila admiterea unei teze.
Efortul de matematizare constituie un caz limita care nu poate oculta, in nici un caz, specificitatea demersului filosofic; calea filosofica se caracterizeaza printr-o autonomie straina demonstratiei matematice: libertatea de miscare este, in filozofie, vadita, in timp ce, dimpotriva, in matematica, derularea se efectueaza plecand de la date mult mai constrangatoare si urmeaza un fir logic mai putin suplu decat cel al argumentarii filosofice. Asadar, disertatia filosofica se bazeaza pe o "argumentatie-demonstratie", in timp ce calea matematica este pur demonstrativa.
O demonstratie argumentata
Ireductibila la eseu, dar si la demonstratia matematica pura si simpla, inrudita cu exercitiul spiritual, disertatia filosofica trebuie, in consecinta, sa fie definita in specificitatea ei. ce desemneaza ea? O demonstratie progresiva, riguroasa, coerenta, demonstratie care nu neglijeaza defel trama argumentarii. Aceasta demonstratie opereaza plecand de la o problema dinainte definita si care survine din analiza unei chestionari orientate si organizate privind subiectul disertatiei. Aceasta chestionare organizata se insereaza si se integreaza intr-un proces global: problematica. Este deci vorba de a structura un ansamblu de intrebari subiacente formularii subiectului, de a le corela in mod logic, de a circumscrie intrebarea fundamentala si decisiva inerenta subiectului si de a raspunde progresiv, printr-o "argumentatie-demonstratie" coerenta, la elementele inscrise in problematica, astfel incat sa se ajunga la determinarea si "rezolvarea" problemei, rezolvare care exclude orice rigiditate, orice solutie dogmatica. A conchide inseamna a aduce un raspuns, a lua pozitie, a efectua un anumit bilant fara a imobiliza vreodata viata sau a dogmatiza (ceea ce ar fi in contradictie cu interogatia filosofica).
Disertatia filosofica poate fi deci definita ca un itinerar mobil si dinamic, care poate duce la o concluzie clara, prin intermediul unei problematici si al unei discutii organizate.
Analiza unui citat
Tratare si analiza specifice ale "subiectului-citat"
Ceea ce se prezinta studentului, in subiectul-citat, este o teza pe care el trebuie sa o identifice. Cu alte cuvinte, analiza subiectului se dovedeste a fi, sub un anumit unghi, mai complexa decat in cazul subiectului intrebare. Pe de o parte, trebuie pusa in evidenta o intrebare subiacenta formularii subiectului, intrebare care va conduce la o problematizare sistematica. Pe de alta parte, studentul trebuie sa circumscrie si sa recunoasca, in specificitatea sa, doctrina sau teza (neexplicita) a autorului citatului. Aceste examinari in profunzime a citatului, sub unghiul intrebarii, problemei si tezei, trebuie sa-i urmeze o reflectie critica si o evaluare a doctrinei analizate mai inainte. Sa notam deci elementele specifice ale acestei abordari: