Expansiunea circummediteraneana a Romei a avut drept principala consecinta criza profunda a regimului politic aristocratic pe care republica il reprezenta.
Roma integrase politic si militar, intr-o perioada relativ scurta de timp, teritorii imense, teritorii care aveau o structura culturala, etnica si traditii politice extrem de variate. Inventivitatea institutionala si, mai ales, adaptabilitatea clasei politice romane au permis, in aceste conditii speciale, supravietuirea statului roman intre noile sale limite, impunand insa reasezarea formulelor de exercitare a puterii, altfel spus, instaurarea monarhiei.
Statul roman cunoscuse inca din secolul al II-lea i.Hr. semnele evidente ale unei acute crize sociale, rezultat al unei tot mai accentuate polarizari a societatii.
Pe de alta parte, razboaiele erau eficiente, aducand prazi extrem de bogate (in primul rand comandantilor), integrand noi teritorii cu statutul de ager publicus, teritorii parcelate si acordate spre utilizare (cu drept de posesie doar) membrilor elitei senatoriale si unor cavaleri romani, aducand pe piata romana un mare numar de sclavi, concentrati si ei in proprietatea unui numar limitat de familii.
Semnele acute ale unei accentuate crize agrare sunt vizibile in Italia, criza ce afecteaza in egala masura pe cetateni si pe aliatii lor italici, criza care determina prabusirea proprietatii mici si a celei mijlocii, nelucrata de atata vreme datorita campaniilor indepartate pe care proprietarii lor le purtasera in beneficiul republicii romane. Aceste parcele nelucrate sunt o prada sigura pentru domeniile vecine, mai bogate si mai atent (si consecvent) lucrate.
Criza sociala, asa cum mentionam deja, este accentuata de patrunderea masiva pe piata romana a fortei de munca servile, rezultat al razboaielor mediteraneene ale Romei. Aceasta este o realitate noua pentru lumea mediteraneeana; pana atunci sclavii existasera fara ca ei sa fi reprezentat numeric si ca importanta sociala o realitate determinanta.
Acestei polarizari spectaculoase a averii in lumea romana, polarizare care are ca efect imediat concentrarea unei imense mase de pauperi in orasul Roma, grup ce va juca un rol determniant in desfasurarea crizei veacului I, i se adauga imensele dificultati institutionale ale statului roman. De fapt, criza sociala si cea institutionala sunt direct legate. Atunci cand Tiberius Sempronius Gracchus incearca reformarea unor echilibre sociale la Roma (133 i.Hr.), sursele antice nu sunt foarte clare asupra motivatiilor acestei tentative, de natura pur sociala sau de natura militara.
In ceea ce priveste incercarea de reforma a fratelui sau mai mic, Caius Sempronius Gracchus (123 i.Hr.), actiunea pare a avea un caracter mai degraba social.
De fapt, la Roma dreptul de a fi recrutat nu il aveau decat cetatenii contribuabili si nu cei lipsiti de proprietati (pamant). Prin improprietarire, reformatorul determina si o crestere a numarului contribuabililor si, implicit, a masei de recrutare, dincolo de detensionarea societatii.
Daca problema sociala nu va fi, de fapt rezolvata, C. Marius va reusi o reorganizare eficienta a armatei romane (107 i.Hr.), transformand-o, de fapt, intr-o armata de mercenari si punand-o la dispozitia directa a comandantilor sai. Astfel, Marius a creat premisa "tehnica" a razboaielor civile.
Dificultatile institutionale ale statului roman sunt insa cu mult mai mari, atata vreme cat institutiile republicane fusesera, de fapt, programate pentru administrarea unei cetati si nicidecum a unui imperiu.
Pericolele externe nu sunt nici ele mai putine - de la cimbri si teutoni (la sfarsitul veacului la II-lea i.Hr.) la regele numid Iugurtha sau la Mithridates al VI-lea al Pontului (in veacul I i.Hr.).
Dificultatile sociale nu erau mai putine in orasele italice aliate Romei si, pe langa acestea, elita oraselor aliate se simtea nedreptatita de neacordarea drepturilor cetatenesti, in conditiile in care aliatii participasera eficient la integrarea Mediteranei in statul roman. Rezultatul a fost "razboiul aliatilor" (9l-89 i.Hr.) cu toate implicatiile sale militare si sociale.
Pe de alta parte, noile concentrari de sclavi vor avea si efecte "agresive" pentru statul roman - cele doua razboaie servile din Sicilia si razboiul lui Spartacus, in Italia.
Existau insa si alte semne ale crizei institutionale, cum ar fi pericolul tot mai important pe care piratii il reprezentau pentru Mediterana sau secesiunea hispana a lui Sertorius. Dincolo de aceasta insa, secolul I i.Hr. cunoaste o tot mai accentuata personalizare a puterii, personalizare de cele mai multe ori constituita pe autoritatea militara. Generalii romani victoriosi isi utilizeaza in mod consecvent popularitatea pentru consolidarea autoritatii in stat. Ei devin adevarati "dinasti militari". Puterea este astfel controlata de un grup extrem de putin numeros de cetateni romani, elita care de multe ori functioneaza plecand si de la criterii si aliante matrimoniale.
In interiorul acestei elite are loc disputa pentru deturnarea puterii in interes personal sau in interesul unui grup foarte limitat.
Contextul este cel al unei tot mai acute disfunctionalitati a formularisticii traditionale a puterii in republica romana. Astfel, consulatele repetate ale lui C. Marius, proclamarea dictaturii pe viata a lui L. Cornelius Sulla, aberanta ascensiune politica a lui Cnaeius Pompeius, cel care sare peste trepte ierarhice pana atunci absolut obligatorii sau ajunge consul sine collega in anul 52 i.Hr., ca si institutionalizarea celui de-al doilea triumvirat, constituie toate semnele unei certe blocari a sistemului constitutional al republicii romane.
In acest context, utilizand armate romane impotriva altor armate romane, marsaluind in fruntea legiunilor romane asupra Romei, cei mai abili dintre competitori vor reusi chiar si o concentrare eficienta a mai multor magistraturi deturnandu-le astfel sensul.
C. Iulius Caesar si apoi fiul sau adoptiv, C. Iulius Caesar Octavianus, vor reusi sa rastoarne republica in monarhie, pastrand insa aparentele republicane ale statului roman.
Disimularea autoritatii a reprezentat una dintre preocuparile permanente pentru detinatorii nelegitimi ai puterii. Incercarea de legitimare prin ascunderea celui care detinea cu adevarat puterea in spatele unor institutii mai mult sau mai putin traditionale, mai mult sau mai putin eficiente, reprezinta o tehnica pe care toate epocile istorice au cunoscut-o. Folosirea ansamblului de institutii, comportamente si atitudini politice, tehnici si mituri, pe care statul il reprezinta, cu scopul ultim al disimularii puterii unuia singur in putere colectiva, a atins probabil culmea perfectiunii in cazul unui arhitect politic de geniu, cel care s-a numit la nastere Caius Octavius, prin adoptarea sa de catre Caesar devenind Caius Iulius Caesar Octavianus, pentu ca, in cele din urma, sa se numeasca Imperator Caesar Augustus Divi Filius.
De fapt, Octavianus a ajuns sa controleze integul Imperiu Roman, respectiv bazinul Marii Mediterane, o parte a Asiei si o buna parte a Europei, si aceasta imediat dupa infrangerea ultimului sau competitor, Marcus Antonius si a aliatei acestuia, regina Cleopatra, cu ocazia faimoasei batalii navale de la Actium, in anul 31 i.Hr.
Dar eliminarea advesarului "oriental" al lui Octavianus nu insemna numai disparitia ultimului regat elenistic (Egiptul lagid), pe aceasta cale integrat statului roman, si nici disparitia ultimei armate romane adversara puterii "legitime" pe care Senatul formal o sanctiona (deci, sfarsitul razboaielor civile), insemna aparent si victoria principiilor si ideologiilor traditionale de consistenta republicana asupra incercarilor monarhice, de origine orientala, pe care Marcus Antonius le reprezentase in viziunea opiniei publice romane.
Cu mai bine de un deceniu in urma, o alta tentativa monarhica, cea a lui Caius Iulius Caesar, esuase si ea "cu ajutorul" complotistilor condusi de catre Brutus si Cassius.
Nu numai clasa politica romana, direct interesata, dar chiar intreaga societate, educata secole de-a randul in spiritul ostilitatii fata de regalitate, considera orice pretentie monarhica drept o amenintare directa pentru stabilitatea si prosperitatea statului. Propaganda cercurilor favorabile lui Octavian ii construise lui Marcus Antonius o imagine publica detestabila, utilizand informatii de genul presupuselor mosteniri pe care acesta le lasase fiilor sai si ai reginei Cleopatra - provincii ce apartineau "Senatului si poporului roman". Alunecarea monarhica a generalului il transformase, la Roma, dintr-un personaj extrem de popular, intr-unul detestat.
Dupa infrangerea lui Marcus Antonius, Octavian avea o problema - aceea a tipului de autoritate pe care sa o instaureze fara a provoca reactia negativa a opiniei publice. Solutia pe care triumvirul a gasit-o a fost una extrem de ingenioasa. Autoritatea lui Octavian s-a construit prin cumularea mai multor magistraturi, unele ordinare si altele extraordinare, magistraturi detinute, de cele mai multe ori, alternativ. La aceasta s-a adaugat construirea unor forme de autoritate noi, care aveau insa o aparenta cat se poate de republicana.
De fapt, puterea lui Augustus se intemeiaza pe trei agumente.
In primul rand, este vorba despre o comanda militara exceptionala, comanda care ii dadea autoritate asupra tuturor trupelor si care ii facea pe cei care exercitau in fapt comanda, sa o exercite formal, in numele lui Augustus.