Constitutia europeana - prima constitutie





Constitutia europeana - Prima Constitutie

c In cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-l5 decembrie 2001, sefii de stat si de guvern au aratat ca Uniunea trebuie sa rezolve trei probleme majore:
• aducerea cetatenilor, in primul rand a tinerilor, mai aproape de modelul si de institutiile europene;
• organizarea politicii si a spatiului politic european intr-o Uniune largita (Consiliul a subliniat hotararea UE de a finaliza in 2002 negocierile de aderare cu tarile candidate care sunt pregatite, astfel incat aceste tari sa poata lua parte, ca membri, la alegerile din 2004 pentru Parlamentul European);


• transformarea Uniunii intr-un factor de stabilitate si intr-un model de urmat, data fiind noua arhitectura multicolora a lumii.
In urma reuniunii, sefii de state si de guverne au hotarat convocarea unei Conventii privind viitorul Europei. Conventia trebuia sa analizeze o serie de problematici identificate in timpul Summitului:
• delimitarea mult mai clara a puterii intre UE si statele membre;
• Statutul Cartei Drepturilor Fundamentale;
• simplificarea tratatelor UE pentru a fi mai clare si mai accesibile, precum si integrarea acestora intr-un singur text constitutional;
• rolul parlamentelor nationale in arhitectura europeana;
• divizarea mai clara a competentelor: „mai mult Europa“ in anumite domenii versus „mai putin Europa“ in domenii mai eficient gestionate de catre satele membre;
• rezolvarea deficitului democratic al UE: modalitatile de a atinge un nivel mai ridicat in ceea ce priveste democratia, transparenta si eficienta;
• schimbarile institutionale: evolutia Consiliului de Ministri si cea a Parlamentului European intr-un Parlament bicameral; evolutia Comisiei Europene;
• apropierea UE de catre cetatenii sai;
• definirea rolului UE intr-un context global accentuat;
• simplificarea instrumentelor politice ale UE.
Consiliul a hotarat ca dezbaterile sa inceapa la 1 martie 2002 .

c Conventia pentru Viitorul Europei a prezentat in cadrul Consiliului European de la Salonic, reunit intre 19-20 iunie 2003, Proiectul de Tratat privind instituirea unei Constitutii pentru Europa.

c Consiliul European de la Bruxelles, desfasurat in perioada 17-l8 iunie 2004, a marcat o etapa istorica in procesul de integrare si cooperare in Europa: reprezentantii „Celor Douazeci si Cinci“ au anuntat ajungerea la un acord in ceea ce priveste proiectul de tratat de instituire a unei Constitutii pentru Europa.

c „Cei Douazeci si Cinci“ semneaza la Roma, in data de 29 octombrie 2004, Constitutia Uniunii Europene. Trebuie spus ca aceasta Constitutie nu inlocuia constitutiile nationale ale statelor membre, ci doar principalele tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar. Constitutia Europeana avea ca scop imbunatatirea gradului de transparenta si eficienta al deciziilor si actiunilor Uniunii Europene si trebuia sa ofere flexibilitatea necesara in atingerea scopurilor propuse la inceput de mileniu.

Constitutia era impartita in patru sectiuni:
(I) prima sectiune definea Uniunea Europeana, valorile sale, obiectivele, prerogativele ei, modul de adoptare a deciziilor, institutiile sale, precum si modul in care un stat membru poate sa paraseasca Uniunea Europeana, daca doreste aceasta;
(II) a doua parte cuprindea „Carta Drepturilor Fundamentale“;
(III) a treia descria politicile si modul de functionare a Uniunii Europene;
(IV) a patra sectiune cuprindea prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare si revizuire a Constitutiei.

Noutatile aduse prin aceasta Constitutie aveau in vedere:
1. Garantia respectarii anumitor valori si a unui model de societate:
• respectarea libertatilor, a democratiei, a egalitatii, a statului de drept, a demnitatii umane si a drepturilor omului;
• societatea bazata pe pluralism, toleranta, justitie, solidaritate si nediscriminare.
2. Libertatile fundamentale:
• libera circulatie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor si a capitalurilor;
• nediscriminarea in ceea ce priveste nationalitatea.
3. Cetatenia europeana. „Toate persoanele care au nationalitatea unui stat membru poseda cetatenia Uniunii“.
Aceasta cetatenie se adauga cetateniei nationale si confera drepturi suplimentare: dreptul de a circula si de a locui in mod liber pe intreg teritoriul Uniunii, dreptul de a vota, dreptul de eligibilitate la alegerile in Parlamentul European, precum si la alegerile municipale, protectia consulara si diplomatica in tarile terte, dreptul de a adresa petitii Parlamentului European, dreptul de a recurge la Mediatorul European, dreptul de a se adresa institutiilor si organelor consultative europene in limba sa si de a primi un raspuns in aceeasi limba.
4. O carta a drepturilor fundamentale. Respectarea demnitatii umane, dreptul la viata, interdictia torturii si a durerilor sau a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la libertate si la siguranta, respectarea vietii private si familiale, libertatea de gandire, a constiintei si a religiei, libertatea de expresie si de informare, dreptul la educatie, dreptul la proprietate, egalitatea in drepturi, respectarea diversitatii culturale, religioase si lingvistice, egalitatea intre barbati si femei, integrarea persoanelor handicapate, dreptul la recurs in justitie si la un tribunal impartial, prezumtia de nevinovatie si dreptul la aparare.


Carta face parte integranta din Constitutie. Ea se aplica institutiilor europene si statelor membre atunci cand acestea aplica drepturile Uniunii Europene. Ea acopera nu numai drepturile civile si politice inscrise in Conventia Europeana a drepturilor omului din 1950, ci si domenii suplimentare, precum: drepturile asociate lucratorilor, protectia mediului, dreptul la o buna administrare.
5. Solidaritatea. Daca un stat membru este tinta unui atac terorist sau este lovit de o catastrofa naturala sau de origine umana, Uniunea Europeana si statele sale membre actioneaza de o maniera solidara – daca este cazul si prin mijloace militare – pentru a veni in ajutorul acelui stat.
6. O imbunatatire a vietii democratice a Uniunii. Institutiilor europene le sunt impuse noi dispozitii in materie de consultare a societatii civile, de transparenta sau de acces la documente. Este instituit, de asemenea, si un drept de initiativa populara (daca cel putin un milion de europeni o cer intr-un anumit numar de state, Comisia poate depune o propunere in sensul dorit de acestia).
7. Obiective comune:
• promovarea pacii, a valorilor sale si bunastarii;
• spatiu de libertate, securitate si justitie fara frontiere;
• o piata interna in care concurenta este libera;
• dezvoltare durabila;
• progres stiintific si tehnic;
• combaterea excluziunii sociale si a discriminarilor si promovarea justitiei, protectiei sociale, egalitatea intre femei si barbati, solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor copilului;
• coeziune economica, sociala si teritoriala, precum si solidaritate intre statele membre;
• respectarea diversitatii culturale si lingvistice si protejarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european.
In relatiile sale cu restul lumii, Uniunea afirma si promoveaza valorile si interesele sale. Uniunea urmareste aceste obiective prin mijloace adecvate in functie de competentele care i-au fost atribuite prin Constitutie.
8. Constitutia europeana garanteaza europenilor un spatiu unic de „libertate, securitate si justitie“ . Iata ce inseamna acest lucru:
• absenta controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene. Un european poate circula in mod liber, fara a fi controlat sau fara a fi necesar sa-si arate pasaportul, in interiorul frontierelor celor 25 de state membre (de la Helsinki la Lisabona sau de la Dublin la Tallin);
• intarirea controlului la frontierele exterioare ale UE vizeaza frontierele cu tarile terte (de exemplu, intre Spania si Maroc sau intre Polonia si Ucraina), dar si porturile si aeroporturile internationale din toate statele membre (de exemplu, de la sosirea vapoarelor din America de Sud in portul Rotterdam sau a avioanelor din Asia pe aeroportul din Budapesta). Aceasta se concretizeaza in special printr-o politica comuna de vize si prin alte titluri de sejur de scurta durata, dispozitii relative la controalele persoanelor care trec frontierele exterioare si introducerea progresiva a unui sistem integrat de gestiune a frontierelor exterioare;
• o politica comuna in materie de azil, care se refera la un statut uniform de azil valabil in toate tarile Uniunii Europene, la proceduri comune de acordare si de retractare ale acestui statut si la un parteneriat cu tarile terte pentru a administra fluxul de cereri de azil. Aceasta politica trebuie sa fie conforma cu Conventia de la Geneva asupra refugiatilor;
• o politica comuna in materie de imigrare, care urmareste sa gestioneze mai bine fluxurile migratoare, asigurand, in acelasi timp, un tratament echitabil strainilor care vin in mod regulat in spatiul Uniunii. De asemenea, Uniunea Europeana poate incheia acorduri cu tarile terte privind facilitarea intoarcerii in aceste tari a strainilor aflati in sejururi neregulate. Prin aceasta politica se are in vedere si lupta impotriva migratiei clandestine, precum si a traficului de fiinte umane (in particular, femeile si copiii);


• consolidarea cooperarii judiciare in materie civila are in vedere recunoasterea mutuala a deciziilor din justitie, precum si executarea lor, cooperarea in materie de obtinere a probelor si un mai bun acces la justitie;
• consolidarea cooperarii politienesti si judiciare in materie penala vizeaza in special o lupta puternica impotriva terorismului, a exploatarii sexuale a femeilor si a copiilor, a traficului de droguri, spalarii banilor, a coruptiei sau a crimei organizate;
• crearea unui Parchet european care va permite combaterea intr-o masura mai mare a criminalitatii internationale;
• consolidarea si controlul mai bun din partea Europolului. Politiile europene coopereaza in cadrul Europolului. Domeniul de actiune al acestuia poate fi intins, de exemplu, asupra anchetelor sau asupra actiunilor de interventie comuna. Europolul este, de asemenea, supus controlului Parlamentului European, parlamentelor nationale si Curtii de Justitie.

Dupa semnarea Constitutiei, statele membre au avut la dispozitie doi ani pentru a ratifica acest document fie prin vot in parlamentul national, fie prin referendum. Conditia obligatorie pentru ca acest act sa intre in vigoare era ratificarea lui de catre toate statele membre.

La 29 mai si la 1 iunie 2005, prin referendum, Franta si, respectiv, Olanda, doua tari fondatoare ale UE, considerate a fi sustinatoarele principale ale extinderii comunitare si ale integrarii politice a continentului, au respins Tratatul Constitutional al Uniunii cu 55% si, respectiv, 62% din voturi.
Respingerea Constitutiei de catre francezi si olandezi a avut un efect devastant asupra euro-entuziastilor. In decursul a trei zile memorabile, aspiratiile celor care erau convinsi ca integrarea politica in cadrul marii Europe este o inevitabilitate istorica au fost spulberate.
In Franta, respingerea Constitutiei a fost rezultatul unei aliante nenaturale intre extrema stanga comunist-socialista, ultranationalistii lui Le Pen, tineretul nihilist si protestatarii impotriva propriului guvern, a globalizarii si a “invaziei strainilor”.
Refuzul franco-olandez a creat un climat incert, confuz si derutant in cercurile politice din tarile europene. Inevitabil, procesul integrarii europene s-a impotmolit.

Motivele refuzului au avut in vedere:
1. Ritmul ametitor al extinderii UE a creat tensiuni intolerabile si resentimente puternice. Populatiile din Europa Occidentala nu au fost suficient de pregatite sa renunte la identitatea nationala, la cultura traditionala si la “modelul social” cladit cu migala in perioada postbelica. Populatia din statele originale, fiind obligata sa suporte cheltuielile extinderii, a devenit din ce in ce mai contrariata, reticenta si frustrata ca nu poate participa la deciziile comunitare, ca nu este consultata cu privire la limitele expansiunii si ca este presata sa accepte deciziile liderilor fara dezbateri prealabile. Pentru unii europeni, perspectiva fauririi unei Europe unitare, care ar putea deveni un centru global de putere economica, politica si militara, nu a fost suficient de tentanta ca sa accepte fara ezitari marsul spre integrarea politica a continentului. Incertitudinea consecintelor, aversiunea fata de schimbari si fata de birocratia de la Bruxelles au contribuit substantial la refuzul plebiscitar al Constitutiei in Franta si Olanda.
2. Esecul liderilor. O mare parte a esecului constitutional se datoreaza prapastiei dintre aspiratiile grandioase ale liderilor politici si temerile cetatenilor preocupati de realitatile economice si sociale din tarile respective. Arhitectul ideii de integrare europeana, Jean Monnet, a recomandat liderilor viitoarei Comunitati “sa evite birocratizarea, sa calauzeasca fara sa impuna si, mai ales, sa evite regulamente omogenizante”. Contrar recomandarilor, UE a creat la Bruxelles o birocratie densa, necontrolabila si detasata fata de public. In loc sa inspire incredere, respect si mandrie comunitara, institutiile europene si-au creat o imagine negativa. In virtutea “convergentei” comunitare, eurocratii de la Bruxelles au incercat sa inregimenteze populatiile UE prin emiterea unor directive, regulamente si legi detaliate, iritante. Previzibil, o parte din electoratul francez si olandez a profitat de referendumul constitutional ca sa-si exprime dezaprobarea fata de “aroganta” autoritatilor comunitare.


3. Perspectivele economice. Falimentar economic, socialismul dirijist s-a prabusit in fosta Uniune Sovietica si in satelitii ei. O varianta mai civilizata a socialismului a triumfat insa in Europa Occidentala. Progresul economic impresionant din Europa Occidentala in anii ‘50, ‘60 si ‘70 a fost stavilit prin ingradirea progresiva a economiei “libere” in anii ‘80 si ‘90. Obsedati de “justitie sociala”, “redistribuire” si “egalitarism”, liderii socialisti din Franta si Germania au creat un model socio-economic etatist, pe care l-au denumit “Piata Sociala” sau modelul economiei sociale de piata. Acest stat al bunastarii (wellfare state) a adus beneficii sociale generoase, dar a impus o fiscalitate excesiva care a incorsetat activitatea economica prin elaborarea unor regulamente paralizante. Consecintele au fost previzibile: „scleroza” economica, somajul ridicat, tineret nihilist si populatie comoda, asistata, care s-a obisnuit sa aiba mari asteptari din partea statului. Procesul invers, de liberalizare economica, a fost inceput in Regatul Unit, de catre guvernul Margaret Thatcher, care a introdus reforme drastice si a demolat sistemul etatist impus de vechiul Partid Laburist, care dusese Regatul Unit la marginea prapastiei. Reforme de liberalizare urmate de progres economic au avut loc si in Irlanda si Tarile Scandinave. Ignorand experienta istorica, guvernele din Franta si Germania au incorsetat activitatea economica prin cotizatii sociale excesive, au reglementat excesiv relatiile de munca distrugand, astfel, dinamismul si flexibilitatea necesare pentru mentinerea progresului economic. Vest-europenii s-au obisnuit cu vacante lungi, saptamana de lucru redusa, ajutoare de somaj comparabile cu salariile si pensii generoase. Nefiind dispusi sa renunte la beneficii, francezii si olandezii, votand impotriva Constitutiei, au vrut sa-si exprime aversiunea fata de “neoliberalismul” de tip anglo-american si dezaprobarea fata de guvernele nationale, care au fost incapabile sa asigure o crestere economica respectabila si sa reduca somajul. Din nefericire pentru ei, “sistemul” lor, avand contradictii evidente, nu poate fi sustinut.
In era globalizarii, modelul economic franco-german a devenit anacronic si retrograd. Fara liberalizare economica, tarile inchistate in socialism si etatism nu vor putea face fata presiunilor externe. Incercarile de “autoizolare” si adoptarea unor masuri “protectioniste” nu duc decat la dezastru.
4. „Invazia strainilor”. Vest-europenii sunt timorati de perspectiva unei “invazii” a strainilor din Estul Europei, dispusi sa lucreze pe salarii mult mai mici decat localnicii. Speriati ca ar putea pierde locuri de munca, rezidentii au votat impotriva Constitutiei ca sa impiedice libera circulatie a fortei de munca in cadrul UE. Majoritatea publicului european nu este de acord cu admiterea Turciei in Uniune, spectrul unui influx masiv de turci si al unei influente politice din partea unui stat cu 70 de milioane de musulmani inspaimantand electoratul occidental. Liderii guvernului de la Ankara au incercat sa deconecteze voturile negative franco-olandeze de perspectivele Turciei de a intra in UE, dar in realitate, legatura dintre turcofobie si respingerea Constitutiei este incontestabila.

Intrunirea sefilor de stat ai celor 25 de state UE de la Bruxelles din iunie 2005 in loc sa aplaneze criza comunitara, a agravat conflictele interne. Neintelegerile aparente au fost legate de contributiile bugetare si de utilizarea fondurilor comunitare. Incercand sa gaseasca un compromis acceptabil, membrii din Europa Centrala si de Est s-au oferit sa renunte la o parte din fondurile UE destinate ajutorarii noilor membri. Insistand sa contribuie cat mai putin si sa beneficieze cat mai mult, Regatul Unit, Franta, Olanda, Finlanda, Suedia si Spania au stopat adoptarea bugetului comunitar pentru perioada 2007-2013. Neintelegerile dintre vest-europeni au contribuit la agravarea crizei politice din UE.








Copyright © Contact | Trimite referat