DIVERGENTE TITO- STALIN referat









La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Iosip Broz Tito controla, în fruntea partidului comuniştilor şi a armatei de partizani pe care le conducea, întregul spaţiu iugoslav. După ce Iugoslavia regală încetase să mai existe, Tito şi-a propus un dublu obiectiv: refacerea unităţii iugoslave într-un sistem federal şi cucerirea puterii de către el şi partidul în fruntea căruia se afla, mai exact instaurarea unui regim comunist .
În spaţiul iugoslav, preluarea puterii de către comunişti s-a făcut în cursul luptei împotriva ocupantului străin, Tito şi anturajul său erijând în faţa populaţiei în exponenţi ai idealului de eliberare dar şi ale unor aspiraţii naţionale specifice fiecăruia dintre popoarele Iugoslaviei. Spre deosebire de Iugoslavia (şi Albania), în alte ţări ale viitorului bloc sovietic, ascensiunea comuniştilor la putere s-a realizat în cursul anilor 1944-1948 cu participarea directă a Moscovei, în prezenţa trupelor de ocupaţie sovietice care au avut un rol esenţial în sovietizarea acestora . Trupele sovietice nu au avut nici un fel de drepturi administrative pe teritoriul Iugoslaviei şi nici nu au luat sub comandă unităţile iugoslave de partizani, fiind chiar evacuate în martie 1945 .





Cu toate acestea, Iugoslavia a devenit prima dictatură totalitară comunistă din Europa , între anii 1945-1948, Tito aplicând întru totul pe plan intern modelul stalinist . Iugoslavii au fost primii care au naţionalizat economia, au colectivizat agricultura şi au trecut la aplicarea de măsuri represive interne . Iosip Broz Tito a fost primul dictator comunist din Europa de Est care a urmat exemplul lui Stalin, fiind în acelaşi timp şef al partidului, al guvernului şi al forţelor armate; el trasa orientările ideologice şi a încurajat iniţierea unui cult al personalităţii. Totodată, ani în şir, Tito s-a considerat şi a declarat-o public în mai multe rânduri, ca fiind cel mai important exponent al politicii comuniste în afara U.R.S.S.-ului, aliatul cel mai bun al Moscovei . Comuniştii iugoslavi au jucat un rol important în constituirea, în anul 1947, a Cominformului, prezentat atunci ca un răspuns la planul Marshall şi la doctrina Truman, şi care avea drept scop să coordoneze atât politica internă cât şi cea externă a regimurilor nou instaurate. Deşi iniţial a sprijinit cu entuziasm noua orientare a lui Stalin, Tito a considerat că sosise momentul prielnic pentru a aplica propriul program hegemonic. Tocmai statutul special al regimului comunist din Iugoslavia, care a venit la putere prin forţe proprii, a generat, într-un timp destul de scurt, primele elemente de criză ale "unităţii de monolit a lagărului socialist" .
"Ca o ironie, tocmai în momentul când perspectiva sovietică şi cea iugoslavă asupra luptei internaţionale de clasă s-au apropiat cel mai mult, se produce şi inevitabila ciocnire dintre cele două ţări" , iunie 1948 fiind data la care I. V. Stalin avea să rupă relaţiile cu Iosip Broz Tito şi cu Iugoslavia.
Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze cauzele ce au provocat ruptura de Moscova, în ce au constat divergenţele dintre Tito şi Stalin şi care au fost urmările acestui conflict.
Problema a constituit obiectul studiului mai multor istorici care s-au ocupat îndeaproape de istoria Iugoslaviei, printre aceştia numărându-se Stefano Bianchini , Gheorghe Zbuchea , I. S. Ghirenko , Florian Gârz , Ivo Banac , ş. a.
Condiţiile în care s-a ajuns la ruperea relaţiilor cu Moscova au fost complexe şi s-au soldat cu o primă criză majoră în viaţa Iugoslaviei postbelice şi cu începutul unei noi faze în istoria comunismului internaţional.
Dacă în planul politicii interne Iugoslavia comunistă acţiona supunându-se experienţelor sovietice, politica sa externă era, dimpotrivă, mult mai autonomă şi mai agresivă, punându-l în încurcătură chiar pe Stalin . În anii imediat postbelici, Tito a încercat să-şi extindă autoritatea asupra vecinilor din jur invocând între altele lunga tradiţie cominternistă a unei organizări federale în spaţiul balcanic. În acest sens s-a străduit, fără succes, datorită opoziţiei lui Stalin şi Enver Hoxha, să transforme Albania în cea de-a şaptea republică a federaţiei . Deşi în 1946 legăturile dintre Albania şi Iugoslavia s-au strâns, prin semnarea în iulie a unui tratat de cooperare economică, un an mai târziu au început primele probleme în dialogul dintre Belgrad şi Tirana. Tito se va orienta ulterior către Bulgaria în vederea creării unei uniuni federale, fiind vorba despre convenţii de colaborare politică, economică şi militară, unele cu obiective foarte ambiţioase, altele mai modeste . Ideea unei federaţii între Iugoslavia şi Bulgaria fusese vehiculată între conducătorii comunişti ai celor două ţări încă din timpul celui de-al doilea război mondial.Ulterior aceasta trebuia să devină o "Federaţia Balcanică" , urmând să includă şi celelalta state din peninsulă. Acest proiect al unei federaţii mult mai largi a fost reluat de Tito şi Gheorghi Dimitrov (şeful P. C. Bulgar) în cadrul celor două întâlniri la vârf din 1 august şi 27 noiembrie 1947.
Dificultăţile care se interpuneau în calea acestui plan conduceau la soluţii divergente. Pe lângă neclarificata formă instituţională ce trebuia atribuită Uniunii balcanice - dacă trebuie să se numească confederaţie sau federaţie - Belgradul şi Sofia nu reuşeau să se pună de acord asupra numărului de ţări care ar fi trebuit să o compună: două (Iugoslavia şi Bulgaria), conform dorinţei lui Dimitrov, sau şapte (cele şase republici iugoslave şi Bulgaria), după cum ar fi preferat Tito . Totodată s-au făcut aluzii la o federaţie care să cuprindă nu numai cele două ţări ci şi România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia (dacă războiul civil, purtat aici de comunişti, ar fi ieşit victorios) . În decembrie 1947 Traicio Kostov, viceprim-ministru al Bulgariei, a vorbit despre crearea în viitorul apropiat a unei uniuni a tuturor slavilor de sud, iar o lună mai târziu Dimitrov a vorbit în Bucureşti despre o uniune vamală care să includă nu numai slavii de sud dar şi slavii de nord precum şi Ungaria, România, Albania şi Grecia .
În acest moment a intervenit Stalin care i-a convocat pe liderii iugoslav şi bulgar la Moscova, Tito trimiţându-l pe Kardelj. Cu această ocazie Stalin l-a umilit pe Dimitrov şi a încercat să constituie el însuşi o federaţie balcanică restrânsă la Iugoslavia şi Bulgaria, propunând Belgradului să anexeze Albania. Astfel, acumulând neînţelegeri şi tensiuni în regiune, Stalin urmărea să-şi garanteze posibilităţi optime de amestec în zonă . De asemenea Stalin le-a cerut iugoslavilor să renunţe la planul de a trimite trupe în Albania şi să excludă România din planurile lor . Cum iugoslavii au respins aceste propuneri, raporturile dintre Belgrad şi Moscova s-au deteriorat.
Stalin nu putea tolera existenţa unui alt centru de iniţiativă în lumea comunistă, mai cu seamă că, în cadrul Războiului rece ce izbucnise, tensiunile dintre Est şi Vest se intensificau, poziţia geostrategică a Iugoslaviei fiind de primă însemnătate pentru sovietici . Atitudinea dictatorului de la Belgrad contravenea cursului politicii de atunci a Moscovei, politica lui Tito fiind prea autonomă pentru a putea coexista cu concepţia sovietică a "lagărului" şi, în acelaşi timp, prea riscantă pentru Rusia. Riscantă, căci exista probabilitatea ca Tito, datorită puterii militare şi încărcăturii ideologice iugoslave, să devină cel mai influent conducător din zona balcanică şi totodată, o uniune balcanică creată la iniţiativa Iugoslaviei ar fi putut reprezenta un obstacol în calea supremaţiei sovietice în Europa Răsăriteană.
Foarte probabil, acest dinamism în politica externă a Iugoslaviei a constituit "raţiunea profundă" care a provocat conflictul dintre Tito şi Stalin în 1948.
Într-o primă fază a conflictului disputa dintre cei doi lideri comunişti a avut loc prin corespondenţă secretă purtată în lunile martie, aprilie şi mai 1948. Lectura acestei corespondenţe dezvăluie şi alte motive ce au dus la ruperea relaţiilor.
Esenţa problemei o constituia refuzul lui Tito de a acepta ordine de la Moscova şi insistenţa lui asupra dreptului de a analiza problemele Iugoslaviei în propriul lor context şi de a folosi propriile soluţii şi nu principiile sau programele sovietice. Tito susţinea că Iugoslavia era nu doar un stat separat ci şi diferit de U.R.S.S. şi că doctrina şi practica comunistă nu sunt atât de rigide încât să nu poată ţine cont de diferenţe . În cadrul disputei s-a mai discutat despre organizarea corespunzătoare a unui stat comunist, despre rolul partidului comunist, politica agrară, nehotărârea cu care Iugoslavia acţiona în lichidarea capitalismuluişi despre persoana ministrului de externe iugoslav, Vladimir Velebit, pe care ruşii l-au acuzat că este agent britanic . Stalin imputa P. C. Iugoslav şi faptul că nu acţiona "la lumina zilei ci se comporta ca şi cum ar mai fi fost încă în clandestinitate, cu mijloace semimilitarizate" . La 27 martie 1948 Stalin lansa un atac în care Tito era acuzat "de cele mai mari păcate care puteau fi puse în seama unui comunist: troţkism, menşevism, revizionism, imperialism" . Stalin urmărea astfel să declanşeze în interiorul Partidului Comunist Iugoslav o mişcare de răsturnare a lui Tito, însă, paradoxal, condamnarea stalinistă a avut drept rezultat întărirea rolului partidului comunist. Neînţelegerile au fost agravate de prezenţa în Iugoslavia a unor civili şi consilieri militari sovietici care, sub masca colaborării şi într-ajutorării, au încercat crearea unor întreprinderi mixte după modelul aplicat şi în celelalte ţări comuniste. Au mai existat şi alte forme de amestec în treburile interne, de multe ori sub forma unor abuzuri asupra populaţiei, ca de exemplu însuşiri de bunuri, violuri etc .



În toată această corespondenţă iugoslavii au fost în mod evident dornici să evite o ruptură cu Moscova , neînţelegând pe deplin originile mâniei lui Stalin îndreptate asupra lor. Căci până la acea dată, ei se comportaseră ca nişte discipoli loiali, iar Tito şi camarazii săi urmaseră normele şi tiparele ideologiei leninist- staliniste, încercând chiar să-l depăşească pe Stalin în ortodoxie .
Rezultatul disputei prin corespondenţă a fost refuzul iugoslavilor de a accepta statutul de ţară sub tutelă sovietică. Se ajunge inevitabil la ruptura finală din 28 iunie 1948, dată la care Iugoslavia este exclusă public din Cominform.
În acest context, rezistenţa şi apoi lupta lui Tito au inaugurat comunismul naţional, o tendinţă a comunismului mondial ce situa priorităţile locale deasupra valorilor şi obiectivelor imperiale întruchipate de Moscova.
În prima fază a conflictului, Tito a fost convins că întreaga dispută era rezultatul unei regretabile neînţelegeri şi a considerat că ar fi fost posibilă o reconciliere. Acest lucru explică de ce, încă pentru o bună parte a anului 1949, Iugoslavia a continuat în activitatea sa să transpună modelul economic stalinist. Mai mult, Belgradul a părăsit politica agrară anterioară şi a impus colectivizarea în mediul rural. Le-a trebuit ceva timp liderilor iugoslavi ca să se angajezez într-o destalinizare fermă şi, probabil că presiunea ideologică şi blocajul economic impus de Stalin Iugoslaviei în 1949 vor determina modificări esenţiale, în ţară instaurându-se treptat o dictatură naţionalist- iugoslavă .
Aceasta este perioada în care putem afirma că a început istoria titoismului ca doctrină diferită de cea a stalinismului. Modelul iugoslav de auto-administrare nu intenţiona să distrugă sistemul comunist, ci doar să-l reformeze pe o linie diferită de cea urmată în Uniunea Sovietică. Originile politicii de autonomie constau într-un conflict între două centre comuniste mai degrabă concurente decât aflate într-o confruntare de viziuni cu privire la interpretarea marxism-leninismului. Titoismul, prin urmare, însemna un stil de conducere mai asertiv în privinţa intereselor naţionale decât politica dictată de Stalin elitelor locale comuniste .
Naţionalismul, definit ca opus al loialităţii faţă de U.R.S.S. şi faţă de liderul ei poate fi socotit fundalul conflictului dintre Stalin şi Tito.
Începând cu anii `50, Iugoslavia, având în frunte un partid unic şi un conducător care se considera în continuare comunist, a evoluat pe un drum nou, singular în Europa acelor vremuri. Ţara va cunoaşte profunde şi continue transformări sociale, politice şi internaţionale. Meditaţia asupra sistemului sovietic şi în acelaşi timp refuzul capitalismului au dus la experimentarea unei noi căi, aceea a autogestiunii. Astfel, datorită necesităţilor economice şi rezistenţei ţărăneşti, Tito a permis ţăranilor să-şi retragă pământurile din cooperative. Totodată, la nivel local şi regional au fost despărţite în mare măsură funcţiile de stat de cele de partid, ulterior, promovarea în majoritatea posturilor nemaiavând o legătură directă cu apartenenţa la partidul unic. S-a renunţat la sistemul stalinist de gestionare a economiei, precum şi la centralismul economic şi la planificare, optându-se pentru o reformare a vieţii economice care, prin legi eşalonate între anii 1949-1954 a lăsat cale liberă multora din mecanismele economiei de piaţă . Au fost create anumite forme democratice de conducere, atât în sistemul economic cât şi în cel politic, fără însă a se renunţa la monopolul puterii politice care continua să aparţină comuniştilor.
Aceste realităţi au favorizat în anii 1950-1960 un avânt economic al Iugoslaviei, concretizat între altele într-o creştere a produsului intern brut şi a standardului de viaţă în raport cu alte ţări socialiste.
A contribuit la aceasta în mare măsură şi noua evoluţie a gândirii lui Tito în ceea ce priveşte raporturile internaţionale. Tito a fost promotorul şi unul din conducătorii aşa-numitei mişcări de nealiniere prin respingerea blocurilor militare şi a politicii acestora .
O regândire completă a politicii interne şi externe a Iugoslaviei fusese necesară încă din 1949 dată fiind teama de o iminentă invazie rusească. Rolul politic al armatei crescuse considerabil şi a început un amplu proces de epurare, mii de comunişti filosovietici fiind închişi în lagăre de concentrare. Între timp se înmulţiseră incidentele de frontieră cu Albania, Bulgaria, România şi Ungaria, unde Stalin începuse o adevărată "vânătoare de vrăjitoare" , peste tot fiind deschise procese împotriva unor prestigioşi lideri comunişti acuzaţi (cei mai mulţi pe nedrept) de "titoism".
Pe plan extern Iugoslavia a beneficiat îndelungat şi consistent de ajutoare alimentare şi financiare occidentale, iar S.U.A. a încercat să obţină fără succes aderarea Iugoslaviei la N.A.T.O. Pe 28 februarie 1953 se ajunge la încheierea "Pactului Balcanic" între Iugoslavia, Grecia şi Turcia , iar odată cu moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, pericolul unei agresiuni sovietice scade considerabil.
Venirea la putere a conducerii colegiale la Moscova a favorizat o atenuare treptată a tensiunilor iugoslavo-sovietice, care a culminat cu călătoria lui Hrusciov la Belgrad în mai 1955. Cu această ocazie, noul secretar general al P.C.U.S. a recunoscut motivele iugoslave ale conflictului din 1948, permiţându-i lui Tito să repurteze o strălucitoare victorie politică şi diplomatică .
Recunoaşterea legitimă a "căii naţionale spre socialism" de catre Hrusciov în cursul celui de-al XX-lea Congres al P.C.U.S. a conturat o nouă dezvoltare a relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi ţările pe care le controlau.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu









Scriitori romani