Moto:
Noi, francezii si romanii, asa cum a spus Eminescu, vrem statul national, nu statul cosmopolit.
CHARLES DE GAULLE
infiintarea oficiala a Partidului Conservator (1880). precum si "Marea guvernare conservatoare" (1888 - 1895) au salvat curentul politic clasic de Dreapta din Romania de la o izolare completa in interiorul aristocratiei. Obligatia de a rezolva problemele economice si sociale ale tarii, ca si treburile curente ale administratiei publice, i-au pus pe conservatori in situatia de a gestiona guvernarea in spiritul interesului pentru cetatean. Au stralucit ca prim-ministri Lascar Catargiu, Petre P. Carp si Titu Maiorescu. Dupa disparitia moldoveanului de mare moralitate Lascar Catargiu la 30 martie 1899, Dreapta conservatoare ii urmeaza pe cei doi lideri de autoritate in doua nuante doctrinare: Petre P. Carp continua curentul clasic al vechii grupari boieresti; Titu Maiorescu va imbratisa liberalismul modern de tip vest-european. S-a spus despre conservatori, in general, si despre liderii Partidului Conservator, in particular, ca erau germanofili si ca aceasta orientare i-a ajutat sa se inteleaga mai bine cu regele Carol I de Hohenzollern. Adevarul este ca mijlocul de aproximativ 30 de ani al domniei lui Carol I l-a facut pe acesta extrem de puternic si influent in viata cotidiana a Romaniei. El domina guvernele si supraveghea cu discretie, dar foarte atent, alegerile, in timp, regele se ridicase la un inalt nivel de demnitate si se bucura de un respect autentic, care se rasfringea si asupra institutiei monarhice. Carol I a fost, intr-adevar, un exponent al politicii germane in sud-estul Europei, iar moartea lui a fost grabita de decizia cuplului principesa Maria - Ionel I.C. Bratianu de a nu respecta tratatul secret cu Puterile Centrale. Daca, din punct de vedere personal, viata lui se sfirsea in esec, ca rege, Carol I nu poate fi eliminat din rindul celor citiva care au construit statul modern roman. Sobru, rigid si nu o data autoritar, Carol I de Hohenzollern se intimida in fata unui singur roman: Petre P. Carp. Acesta domina toate intilnirile si numai ideea de responsabilitate il impiedica sa obtina de la rege orice, in 1912, regele va recunoaste-"Niciodata nu m-am simtit mai putin rege decit in timpul guvernarii lui Carp". Unul din motivele pentru care Carol I se temea de Petre P. Carp era legatura directa a acestuia cu capetele incoronate din dinastiile germanice, care ii acordau omului politic roman o incredere totala.
La inceputul anului 1901, cind primul ministru Petre P. Carp intentiona sa introduca proiecte dure de legi in domeniul financiar, pentru a curma criza care afecta economia, regele Carol I se temea de o reactie violenta a strazii. Atunci, Carp a convocat sedinta de guvern la palat si l-a invitat pe rege sa participe. Aici a avut loc o scena unica, in care primul ministru a batut din picior in fata regelui tarii si l-a intrebat scurt, de fata cu ministrii si consilieri regali: "Aprobi sau nu proiectele de lege!". "Iar regele, calm, dar foarte ros la fata, ii raspunde: «De ce-mi puneti aceasta intrebare? Da, domnule Carp, stiu ca la Berlin, cind ati prinzit la masa imparatului, acesta v-a intrebat daca reformele dumneavoastra au sa fie votate de Parlament, iar dumneavoastra ati raspuns ca n-au sa fie votate fiindca eu sunt un fricos si nu va sustin». Iar Carp, pentru care minciuna era o imposibilitate fiziologica, raspunse la rindul sau: «Este adevarat, Majestate»". Apropierea junimistilor de liberali a creat un pol politic foarte activ, care a reusit sa aplice la guvernare reformele liberale necesare dezvoltarii capitaliste a tarii, mult mai aplecat spre problemele populatiei si in ideea intelegerii de catre aceasta a proceselor prin care trece. De altfel, Titu Maiorescu va declara la pragul noului secol: "Noi, junimistii, suntem mai mult liberali, desi nu radicali". Aceasta orientare a junimistilor a displacut gruparii Carp, din care mai faceau parte si alti oameni politici ai Dreptei dure, intransigente si pe alocuri cinice, cum erau Nicolae Filipescu sau Alexandru Marghiloman, in 1906, gruparea Carp se contureaza cu mai multa precizie prin adoptarea unei pozitii publice categorice, care se desprindea pentru prima oara de sistemul democratic clasic, intemeiat pe decizia majoritatii. Este momentul in care Dreapta romaneasca se completeaza cu una din functiile sale ideologice plasate si in alte tari, dar mai ales in Germania si Anglia, dincolo de sistemul democratic, considerat prea vulnerabil si inadecvat Romaniei. "Pentru Carp, «numarul» insemna «poporul», «strada», «omenirea in ce are mai degradant». A te sprijini pe numar, inseamna a fi un partid de stinga, a fi democrat si demagog. Conservatorii, dimpotriva, erau «elita». Ei trebuiau sa guverneze, sa domineze prin cinste, prin abnegatie, prin intelepciune, printr-un fel de drept, nu dumnezeiesc, dar etic, prin forta morala"436, in virtutea acestor principii, Petre P. Carp tine la 13 ianuarie 1906 cel mai socant discurs parlamentar auzit vreodata sub cupola din Dealul Mitropoliei: "Un partid conservator, o repet, nu trebuie sa se rezeme pe masse, fiindca massele nu le poti avea decit daca le promiti ceva. Partidul Liberal poate sa aiba massele; el le promite usor o extensiune mai mare a drepturilor politice, el le anunta sufragiul universal, le fagaduieste Casa Rurala si o expropiere totala. Partidul Conservator nu poate face asemenea promisiuni fara a inceta de a fi conservator, si ca atare el nu poate sa atraga massele decit printr-un singur mijloc: platindu-le. Si neavind cu ce le plati din punga lui, le plateste din Bugetul statului"437, in ce masura aceasta pozitie - corecta din punct de vedere teoretic - corespundea realitatilor romanesti se va vedea foarte repede, in timpul Marii Rascoale din 190. Este adevarat ca rascoala a fost favorizata tocmai de liberalizarea vietii politice, sociale si economice introduse de tandemul liberal PNL - junimisti, dar Ia rezolvarea problemelor acute care au constituit cauzele profunde ale acelei crize nu se putea ajunge - chiar in planul realismului politic - decit prin reforme liberale cu nuante stingiste. Atunci, in faptul imediat al rascoalei, Carp a ramas la fel de intransigent, dind celebra declaratie: "in asteptare, nu este decit un singur lucru de facut, nu este decit represiunea. Vom aviza pe urma!" Sigur ca avea dreptate si chiar acel lucru s-a intimplat, dar statul trebuia sa mearga inainte, si statul, in ultima instanta, insemna cetatenii sai. Se contureaza astfel imaginea unei pledoarii pentru politica ideala - morala si autoritara - din partea gruparii Carp, si nevoia unor politici realiste, care tinea cont de marile dis-functionalitati pe care le prezenta statul modern roman, in locul unui drapel cusut in fir de aur si tinut intr-o racla de cristal de conservatorii carpisti, liberalii erau nevoiti sa cirpeasca drapelul de lupta cu care dadeau batalia in fiecare zi. Nu era deloc estetic, dar era foarte practic.
Sa consemnam ca pentru prima oara in istoria moderna a Romaniei un mare om politic ajungea la concluzia ca democratia este inadecvata, societatii romanesti. Ea trebuie sa fie idealul spre care sa tindem, dar pina acolo, societatea romaneasca trebuie sa treaca mai intii prin transformarea sa din cultura in civilizatie. Nefacut la timp, saltul acesta va fi marcat de excese. Pe patul de moarte, Petre P. Carp a rostit citeva cuvinte teribile: "Ne trebuie o revolutie care sa purifice totul". Ajungind dupa o viata indelungata la aceeasi concluzie cu Eminescu si Caragiale, el prefigura astfel cea mai necrutatoare revolutie: miscarea tineretului spre fundamen-talismul nationalist si crestin. Uitindu-ne cu atentie in trecutul nostru recent vom constata ca reforma morala incercata de legionarism si de omul Ion Antonescu au fost tentative disperate de a produce un nou inceput pentru statul roman.
Acea perioada densa, a deceniilor care marcau trecerea de la secolul al XlX-lea la secolul al XX-lea, se caracteriza de fapt in plan politic printr-o apropiere doctrinara vizibila dintre partidele guvernamentale, in primul rind, existau doar trei partide, numarind aici si gruparea junimista maioresciana. Puse in fata obligatiei de a conduce procesele reformiste inerente liberalismului economic si administratiei democratice, ele, asa cum a spus Constantin Gane foarte bine, "nu se mai deosebeau decit prin ambitii personale".
Pericolul bolsevic
Aparitia si evolutia pe scena politica romaneasca - dar mai ales in subteranul ei - a miscarii socialiste de inspiratie marxista, cuplata narodnicismului agrar, populismului si segmentului re-volutionar-terorist, va pune bomba sub scaunul guvernarii din Romania. Evolutia previzibila spre o societate democratica si un stat capitalist dezvoltat va fi minata si aruncata in aer de exploatarea populista si violenta a libertatilor democratice oferite de liberalizarea vietii publice romanesti. Marxismul a reprezentat pentru Romania, mai mult decit in alte tari, ciuma care a infectat societatea cu puroiul luptei de clasa. Muncitorii romani trebuiau sa-i distruga pe bogatii romani; taranii romani trebuiau sa incendieze pamantul tarii. Marxismul a surprins relatia stat-societate intr-o faza imatura, inca urmarita de planul amplu al reformei si nepregatita sa riposteze agresiunii populiste care se sprijinea pe stimularea sperantei intr-o utopie aparent umanista, in plus, primul razboi mondial a venit prea repede, ca o sincopa in cursul controlat al reformelor romanesti, Romania s-a marit in numai doi ani la proportiile sale firesti, desi procesul de trecere de la stadiul de cultura la stadiului de civilizatie a statului nostru nu se incheiase nici macar in Transilvania, iar la granita ne-am trezit cu primul stat comunist al carui proiect principal era expansiunea imperiala.
Izbucnirea revolutiei bolsevice in Rusia, ca parte a actiunii subversive initiate de Germania in primul razboi mondial prin spionii sai bolsevici, in frunte cu V. . Lenin, a fost folosita ca arma a usurarii efortului de razboi dus de Berlin in Estul Europei. Scopul diversiunii bolsevice era destructurarea armatelor inamice, si Armata Romaniei era atunci un inamic. De aceea, trupele germane si administratia de ocupatie au favorizat si sprijinit propaganda bolsevica in rindurile soldatilor romani. Alexandru Marghiloman, ramas in teritoriul ocupat pentru a salva institutiile romanesti, avea sa primeasca in octombrie 1918 stiri ingrijoratoare: "Tzigara (- Samurcas, Alexandru, n.a.) trimite o serie de informatii si foi revolutionare. Proclamatii de acest fel s-au gasit si la Focsani. Organizarea socialista proclama nevoia revolutiei sociale si adoptarea procedeelor rusesti. Tzigara adaoga ca ura contra ocupantilor si sentimentul neputintei lor maresc pericolul. Desigur, va fi o miscare foarte periculoasa cu ocazia retragerii germanilor, imi spune Mircescu. Sunt izbit de usurinta cu care revolutionarii isi tiparesc foile si ma indoesc ca aceasta s-ar putea face fara ajutorul unor cercuri germane. Mircescu confirma banuielile mele; pentru el, daca atacam pe germani si-i silim sa paraseasca tara sau sa ne faca fata, vor deslantui o revolutie pentru a impiedica mobilizarea. E sigur ca situatiunea e grava in Muntenia". Peste timp, fenomenul incitarii la revolutie bolsevica in Romania de catre Germania, la fel ca in Rusia, a fost identificat precis, cu documente si probe, dar in perioada comunista s-a ascuns aceasta realitate, afirmindu-se fals ca miscarea iradia de la Petrograd.
In acei primi ani, intre regimul bolsevic din Rusia si Romania se instalase miscarea nationalista ucrainiana, pe care trupele noastre o ajuta impotriva bolsevicilor. Asadar, povestea influentei revolutiei bolsevice din Rusia asupra Romaniei este mult exagerata, autoarea adevarata a diversiunii pe teritoriul nostru fiind Germania. La 14 martie 1919, delegatia noastra la Conferinta de Pace de la Paris trimitea un memoriu lui Georges Clemenceau in care arata ca bandele de bolsevici care actioneaza pe teritoriul Romaniei sunt conduse de ofiteri germani. La fel se va intimpla in alte trei state - Bulgaria, Cehia si Ungaria -, unde Berlinul avea infiltrari adinci in structurile statului. Unul din instrumentele diversiunii revolutionar-bol-sevice a fost evreimea, pe care Germania a folosit-o atunci cu promisiunea rezolvarii problemelor ei politice si sociale, dar mai ales prin implicarea ei in mica economie. Pe timpul ocupatiei germane a Bucurestilor, comunitatea evreiasca s-a comportat nedemn, colaborind la jefuirea si distrugerea proprietatilor romanesti, angajindu-se masiv in functiile administrative ale regimului de ocupatie: "La sosirea invingatoarelor armate germane in Bucuresti, 23 noiembrie 1916, o parte a populatiei Capitalei iesi intru intimpinarea lor, strigindu-le «bine ati venit» si aruncindu-le flori in cale. Se auzea circulind vorba aceasta uimitoare, rostita in limba germana: Endlich sind unsere graue Kerle da! (in sfirsit, au venit baietii nostri cenusii - aluzie la culoarea uniformei germane, n.a.). Mackensen fu atit de mirat de aceasta lipsa de patriotism, incit nici nu vru sa primeasca delegatia ce i se prezenta la Komandatura chiar in ziua sosirii sale. Dar el afla in curind ca «acea parte a populatiei» entuziaste era cea evreiasca". Si Alexandru Marghiloman va consemna aceasta situatie: "Si Carp gaseste ca ovreii sunt astazi atotputernici si ca dau germanilor povetele cele mai rele". Aceasta atitudine se va adauga nefericit la argumentele cresterii miscarii antisemite in Romania postbelica, cu toate ca multi evrei de rind luptau in Armata Romaniei, intr-o lunga serie de atitudini antiromanesti, pe care o vom analiza mai tirziu, se vor inscrie si cererile adresate Conferintei de la Paris de a nu recunoaste "anexarile" de teritorii facute de Romania la sfirsitul razboiului.
Descoperirea unui caz de spionaj, cunoscut cu denumirea Dosarul Gunther, va avea un dublu efect: proiectarea unei imagini de tradatori asupra germanofililor din jurul lui Alexandru Marghiloman si compromiterea unei parti insemnate a presei romanesti, in primavara anului 1917, inginerul C. Osiceanu descopera in seiful societatii Steaua Romana un dosar apartinind fostului director general A. Gunther in care erau descrise finantarile secrete facute de spionajul german in Romania. Erau raportate sumele destinate unor politicieni romani, precum si intregul mecanism de cumparare a presei pentru a declansa campania favorabila intrarii Romaniei in razboi de partea Puterilor Centrale. Documentele din dosar il vizau direct pe Marghiloman - care se va apara neconvingator de aceste acuze -, dar mai ales prezentau actiunile de cumparare a redactorilor si jurnalistilor ziarelor Adevarul, Universul, Epoca, Ziua, Seara, Minerva, Dreptatea, Libertatea, Opinia, Agrarul, Steagul, Bursa si Lindependance roumaine. Spionajul german chiar se lauda pentru usurinta cu care reusise sa cumpere aproape toata presa romana, dezvaluind totodata lipsa de demnitate si de patriotism a ziaristilor si politicienilor cumparati, intre ei, doi generali, Hiotu si Mustata, vor accepta sa li se foloseasca semnatura contra unor sume de bani. Dosarul Gunther, pe care liberalii il vor exploata intens, va marca simbolic sfirsitul Partidului Conservator, acuzat de pactizare cu dusmanul si de coruptie. Liderii conservatori Nicolae Filipescu, Titu Maiorescu si Petre P. Carp mor pe rind in 1916, 1917 si 1918, iar Maghiloman va fi complet marginalizat, purtind in memoria istorica stigmatul colaborarii cu invinsul, desi imaginea este cit se poate de nedreapta. Take lonescu, cel ce va rosti un mare adevar de la tribuna Parlamentului: "Cind ma vor convinge socialistii ca pot impaca aceste doua notiuni: organizarea socialista a omenirii cu mentinerea libertatii, ma inscriu, domnilor, in partidul socialist", va muri la 21 iunie 1922.
Pe de alta parte, miscare socialista si sindicala din Romania va defini in aceasta perioada o diferentiere pronuntata de bolsevism si de Rusia sovietica, denuntind ea insasi actiunile teroriste ale agenturii comuniste din tara noastra: "Alaturi insa de miscarea socialista, ce folosea mijloacele legale de lupta, se ivesc atunci - prin imitatie, din afara -, «nucleele comuniste» cu actiune clandestina si chiar un «comitet de teroare» menit a netezi drumul revolutiei sociale si in Romania". «Comitetul de teroare» va constitui nucleu Partidului Comunist din Romania, care s-a desprins in 1921 din miscarea socialista si a fost apoi interzis, ca agentura bolsevica. Actiunile teroriste ale bolsevicilor din Romania au folosit din plin miscarile revendicative ale sindicatelor pentru a radicaliza imaginea acestora si a impinge opinia publica spre credinta ca asista la o lupta de clasa, cu victime si asupritori. Citeva acte de terorism au zguduit societatea romaneasca, cel mai cunoscut fiind atentatul lui Max Goldstein din 8 decembrie 1920, care a plasat si detonat o bomba in cladirea Senatului. Bomba, "cu citeva clipe mai tirziu numai, caci nu se deschisese inca sedinta, ar fi produs un macel in masa" - cum spunea Nicolae lorga - si i-a ucis pe ministrul de Justitie Dimitrie Grecianu si pe episcopul unit Radu din Oradea Mare, ranindu-i grav pe generalul Coanda, episcopul Ciorogaru, episcopul Nifon, senatorul Gheorghiu. Plasarea bombei in zona inaltilor ierarhi crestini a fost interpretata si ca o agresiune religioasa, Goldstein fiind un comunist evreu, in fata valului de terorism bolsevic, guvernarea lui Alexandru Averescu (l decembrie 1919 - 12 martie 1920; 13 martie 1920 - 16 decembrie 1921) va reactiona cu duritate, atit legislativ cit si administrativ, si va fi vazuta ca expresie a unui regim autoritar, imediat in preajma dictaturii militare. Virful activitatilor teroriste comuniste va fi atins prin tentativa de declansare a unei "revolutii bolsevice" la Tatar-Bunar, care a gasit sprijin din partea unor minoritari locali, ucigind si mal-tratind totodata romani si minoritari bogati, actiune care va fi reprimata rapid si dur de Ionel I.C. Bratianu si de Gheorghe Tatarescu.
Dezvoltarea fara precedent a propagandei bolsevice in Romania de dupa Marea Unire a fost favorizata de haosul administrativ din institutiile statului si de starea materiala precara a romanilor abia iesiti dintr-un razboi istovitor. Este de subliniat cai Romania a fost singurul stat din lume care nu si-a achitat datoria fata de cetatenii sai pentru operatia rechizitiilor din timpul razboiului, suma datoriei publice neonorate fiind de peste 8 sute de milioane-aur, ceea ce reprezenta expresia matematica a nivelului de saracire a populatiei.
Aspecte teoretice ale nationalismului romanesc
Pozitionarea anticomunista va caracteriza, din aceasta perioada, cu claritate curentul politic de Dreapta. A doua componenta, de extractie veche, era nationalismul, care nu trebuie confundat - asa cum am aratat in primul volum - cu antisemitismul. Nicolae lorga este cel mai insemnat exponent al nationalismului din aceasta perioada, prin calitatea de purtator al ideilor nationale nobile si generoase, continuind astfel filonul doctrinar conservator, epuizat o data cu primul razboi mondial. El a reusit acest lucru prin autoritatea personalitatii sale complexe, astfel ca tentativele de a se inscrie in tiparul unor partide se dovedesc cu totul secundare. Opera nationalista a lui lorga va ramine preponderent teoretica, cu importante contributii descriptive, intr-un serial de lectii tinute la Radio, el va defini intelesul cuvintului tara ca "pamint liber, in toata intinderea lui si cu tot sacrul drept care se cuprinde in el", aratind cum romanii de pe teritoriile romanesti aflate sub ocupatie straina obisnuiau sa identifice tara, drept Vechiul Regat, in care vedeau nucleul organizat, liber si avansat politic al natiunii. Bucurestii deveneau Capitala tuturor romanilor - la fel cum se formase in vechiul Bizant antonomaza estin Polis, din care turcii au creat cuvintul Istanbul -, marcind intr-un fel migratia nucleului national din Transilvania, la Iasii lui Mihail Kogalniceanu si apoi la Bucurestii Bratienilor, pentru a reveni in momentul de gratie la Alba-Iulia. lorga vorbea despre vitalitatea poporului roman, dind un subtil avis au lecteur evreilor care refuza integrarea, aratind ca "pe cind oamenii adusi de vint se spulbera, cei care s-au infipt prin munca si jertfa intr-un pamint, aceia sunt de neclintit".
Iorga relua, de fapt, o tema draga lui Eminescu: emanciparea societatii prin munca. Acest aspect doctrinar al nationalismului romanesc - venit, in parte, de la civilizatia germanica prin care trecuse marele roman - va evolua pe propriul sau traseu pina in regimul Ion Antonescu, cind aplicarea sa va lua forme de impunere. Vitalitatea, atunci cind nu se poate exprima in politica - spunea lorga - se desfasoara amplu in cultura, reusind sa mentina vie fiinta nationala. Dincolo de pledoaria sa din Doctrina nationalista, prezentata in 1922 la Institutul Social Roman - probabil cel mai slab text al lui lorga, istoriozat, dezlinat si superficial -, marele savant roman recunostea o sinteza originara a natiunii romane, care insa trebuia pastrata in formele sale pure, si atragea atentia asupra pericolului de a accepta ca fenomenul de sinteza a poporului roman sa continuie prin adaogiri de populatie straina in procente periculoase. Fara indoiala ca teoria lui lorga atingea - foarte de departe, dar bine tintit - aceasta problema sensibila a rasei, sub aspectul identitatii poporului roman, ca intemeietor al natiunii romane, in spatiul sau teritorial intregit, ca autor si conservator al limbii romane, temei pentru identitatea culturala, precum si ca exponent al crestinismului ortodox. Semnalul lui era dat in dreptul responsabilitatii imense ce revenea politicului in gestionarea statului national unitar, nelipsit de probleme de constructie si de administratie. Aspectele teoretice ale nationalismului, care au avut in Aurel C. Popovici, Nicolae lorga si Constantin Radulescu-Motru pe cei mai straluciti autori, au primit o noua valenta in momentul in care s-au lansat in Europa studiile si practicile stiintifice legate de rasa umana. Cercetarile stiintifice asupra rasei romanilor, facute publice incep in d cu anul 1927 de profesorii luliu Moldo van si Fr. Rainer au aratat ca 74% din natiunea romana are indicele cefalic foarte ridicat, 85-87, de formatie brahicefalica si hiperbrahicefa-lica, ceea ce situa poporul roman, dupa acest criteriu, in rasa europeana alpina, rasa cea mai avansata a continentului. Aceste constatari stiintifice au atras atentia cercetatorilor germani, care au politizat bineinteles problema, iar pe de alta parte au alimentat mintile infierbintate ale nationalistilor extremisti din Romania. Tot de la acele constatari care, repet, au un caracter stiintific verificat, s-a pornit si mentalitatea conform careia toate agresiunile etnice si propagandistice externe - imigratia evreiasca masiva, tinerea Romaniei sub control financiar, insinuarea ca romanii ar fi tigani, ca nu se pot guverna singuri, ca sunt patrioti inchipuiti, in general ca sunt inferiori - provin tocmai din constientizarea de catre inamici a "pericolului" pe care l-ar reprezenta afirmarea statului national unitar si a natiunii romane in Europa. S-a intarit astfel "complexul agresiunii externe", sursa permanenta de alimentare a xenofobiei in mijlocul unui popor ospitalier, desi, dogmatic, lucrurile se bateau cap in cap: ospitalitatea romanilor are un caracter ancestral, de origine pagina premediteraneana - adica tine de traditie -, in timp ce aversiunea fata de straini in termeni rasiali este exclusiv moderna si superficiala. Primul principiu al nationalismului - traditia, era astfel incalcat.
Pe de alta parte, nationalistii de circumstanta - intotdeauna interesati politic - se vor erija in aparatori ai romanismului, ca si cum fondul traditional romanesc, ce rezistase milenii si se pastra intact in traditii si folclor, ar fi fost amenintat de iudeizare, fenomen imposibil in mod absolut. Pe de alta parte, pentru conservarea practica, organizata si responsabila a fondului traditional romanesc se facea foarte putin sau se improvizau tot felul de modernizari, la fel de impure ca si impuritatile pe care le clamau. Cazul cel mai dramatic este Miorita, care in forma sa cunoscuta de balada este substantial modernizata de Vasile Alecsandri, acesta indepartind-o tematic si stilistic de originea sa profunda care se pastreaza intacta doar in colindele transilvanene. Cercetari recente ale Scolii romanesti de etnografie si folclor, au aratat ca balada Miorita, in forma cunoscuta de noi astazi, nu este mai veche de secolul al XlX-lea si se posteaza cu totul marginal fata de filonul liric popular cel mai vechi. Povestea absurda a ciobanului roman care afla ca va fi asasinat de fratii sai, ce provin obligatoriu din alte provincii romanesti (Transilvania si Muntenia), ca va pieri pentru a i se fura oile, si fata de care el, moldoveanul, se resemneaza, insurindu-se cu Moartea, este probabil cea mai mare cacealma trasa vreodata romanilor. Nimic mai degradant decit transformarea esentei mitice a traditiei romanesti a oieritului intr-o crima pentru jaf, in fata careia victima viseaza la stele. Originea curata a acestei balade mutilate in continut si forma a fost identificata in Transilvania, sub consistenta rezistenta si profunda a Colindei pacurarului (de la pecus, pecoris - turma, in Ib. latina), in care este vorba de o confrerie a ciobanilor compusa din initiati, in care membri sunt frati in acceptiunea mitica, relevata exemplar de Mircea Eliade, si care ne duce cu gindul la capnobantii umblatori pe nori. Din aceasta confrerie arhaica, cel mai tinar doreste sa iasa, intr-o varianta, prin incalcarea juramintului de castitate. Pentru asta este pedepsit ritual prin excludere, fiind considerat mort pentru fratii sai. Mitul este mult mai complex, dar nu voi insista asupra lui. O varianta culeasa in secolul al XV-lea inca mai pastra in forma incantata a colindei formula jertfei prin "tragerea in sulite", vechi obicei dacic si inca o dovada a originii sale din substrat, colindul povestind pur si simplu ritualul trimiterii celui mai tinar la zei. Colindul, avind avantajul ca se cinta Ia date fixe, numai o singura data pe an si la intervale precise de un an, isi pastreaza cel mai bine forma originara tocmai pentru ca nu circula, primind doar variatiuni regionale, care insa nu pot altera continutul sau ritual. Colindul pacurarului trebuia memorat de membrii confreriei (ciobanii) in forma sa precisa pentru a nu fi uitat timp de un an, apoi a devenit prima forma scrisa, din acelasi motiv, astfel ca improvizatiile - atil de specifice baladei - erau excluse. Ritualul bazat pe memorie si fara forma scrisa pentru conservarea pura a unei informatii sacre se regaseste, de exemplu, si in tehnologia de fabricare a sabiei japoneze, unde procedeele tehnice sunt reproduse prin recitarea versurilor unei incantatii foarte vechi. Precizez din nou ca in cazul Colindei pacurarului este vorba de o incantatie pagina, care nu trebuie confundata cu colindul crestin de astazi. De altfel, se purta la date diferite.
Odata cu dezvoltarea cercetarii sociologice, folclorice si etnografice pe baze stiintifice in Romania, nationalistii romani vor identifica in simbolul arian de provenienta sancrita svastika - semn mistic al purtarii de noroc -, pe care il intilneau in mod curent in arta ciobanilor din Carpati, drept simbol al puritatii originare a poporului roman. Preluarea acestui simbol de catre nazisti de la nationalistii romani, va constitui una din temele apropierii politice dintre adeptii germani si romani ai doctrinei transferarii traditiei in domeniul politic si militar. Practic, fenomenul marca trivializarea si specularea imunda a unei mitologii fondatoare, fapt inca o data contrar nationalismului adevarat. Asezata pe un fond alb, simbol al puritatii, svastika romanilor a fost scoasa din contextul sau mitic si ideal si, deformata stilistic, a fost pusa de nazisti pe un fond rosu, simbol al originii lor socialiste. Tot in aceasta perioada, mitul tineretii este suprapus figurilor emblematice ale lui Mihai Eminescu si Avram lancu, primul murind tinar, al doilea conservindu-si inalterabil imaginea de tinerete.
in mentalitatea traditionala romaneasca, geniul era expresia intelepciunii acumulate la virste foarte inaintate, dintr-o viata ascetica si insotita de o anumita estetica a vorbirii, gestului, mersului, barbii. El nu mai reprezenta o surpriza, ci un model cu totul terestru, la care se adauga credinta "omului binecuvintat de Dumnezeu", in momentul in care performantele intelectuale, arta sau actiunile iesite din comun sunt expresia unei virste foarte tinere - Eminescu publica Luceafarul la 33 de ani, lancu conduce revolutia la 24 de ani -, genialitatea nu-si mai are o explicatie in experienta de viata, ci in harul transmis prin destin, ca expresie directa, neintermediata de scolastica vietii, a interventiei Fortei Divine. Este important de observat ca nationalismul modern roman s-a inspirat din opera politica a lui Eminescu, elogiindu-i clarviziunea, nu din temele sale poetice, si ca, accentuind doar critica sa antisemita, l-au diminuat in egala masura. Religiozitatea celor doi eroi s-a adaugat complexului de extractii doctrinare, astfel ca toate valorile simbolizate de Eminescu si de lancu s-au constituit in mesaj si totodata calauza, venite din trecutul cel mai adinc si proiectat in perspectiva cea mai indepartata. Este deja evident ca natura mistica a experientei nationaliste crestine din primul deceniu al Romaniei Mari acorda acesteia privilegiul originalitatii. Ea se intemeia pe o traditie care traise in forme culte la toate marile personalitati fauritoare de stat - Ion C. Bratianu, Barbu Catargiu, Mihail Kogalniceanu, Lascar Catargiu, Ionel I.C. Bratianu, Petre P. Carp, Take lonescu, la care putem adauga, prin capacitatea de intelegere a spiritualitatii romanesti si prin integrarea plina de devotament in lupta nationala, pe regina Maria. De data aceasta insa, in contextul ofensivei bolsevice, al presiunilor exercitate de Marile Puteri si al haosului administrativ ramas dupa razboi, simpla revenire la democratia parlamentara nu mai era suficienta. Frustrarile acumulate din suma imaginilor de politicianism, coruptie, tradare de tara si "pactizare cu evreii", ajunsesera in punctul in care nationalismul parasea zona partinica si se dezvolta si evolua in zona societatii civile. Acesta este si motivul pentru care partidele nationaliste nu vor mai avea nici un credit, in timp ce organizarile de tip miscare se vor impune, mai ales prin felul cum acopereau doctrina in fapte. Aici, temele mitice si mistice ale sacrificiului, jertfei, muncii fizice, exemplului personal, a tineretii, adevarului, dreptatii si credintei vor avea un efect covirsitor asupra romanului de rind. Totodata, trebuie spus ca acesta era pregatit, prin decenii de frustrari economice, politice si nationale, pentru a primi avid temele nationalismului modern.
Doua teme l-au impus pe Octavian Goga in patrimoniul teoreticienilor nationalisti: misiunea istorica a tineretului si combativitatea impotriva presei socialiste. Goga venea in curentul nationalist dupa ce soldatii romanii depusesera juramint in transee in timpul primului razboi mondial, nu dupa un document oficial, ci recitind versurile lui, iar legenda luptei transilvanenilor pentru unire il plasase printre luptatori, in contul activitatii sale la publicatia Luceafarul. Totodata, atitudinea sa era ceva mai agresiva, militind pentru solidarizarea intelectualitatii cu miscarile studentesti sau polemizind direct cu jurnalistii publicatiilor de stinga. In principiu, Goga era adeptul misiunii generatiei noi: "Ne gasim, cum vedeti, in fata redesteptarii legitime a unui egoism national la un popor, de care veacuri de-a rindul si-au batut joc exploatatorii de diverse categorii, si care acum, deodata cu libertatea, isi inaugureaza o conceptie noua a principiilor de autoconservare. Ca sunt multi inca intre noi, calauziti de logica trecutului, pentru care slugarnicia se exercita dintr-o pornire de gimnastica atavica, e adevarat, dar steaua lor e in declin, fiindca la vremuri noui, viata cere profeti noui. Oricit, deci, un spirit de inertie ar mai tine intepeniti in rabdarea lor pe anumiti oameni sclerozati de vitregia vremii, rezer-voriul de energii ale neamului, in continua lui elaborare, isi largeste matca si sparge formulele invechite. Tinerimea de Ia Universitati apare astfel ca prima avantgarda a acestei evolutii de constiinta nationala". Octavian Goga semnala societatii postbelice nocivitatea activitatii antiromanesti a ziarelor Adevarul, Dimineata si Lupta, in care se practica zilnic atacul la valorile nationale, unde se dadea expresie santajului politic exercitat de Marile Puteri asupra Romaniei si unde nationalistii romani erau etichetati drept fascisti. Dominate de directori, redactori si jurnalisti evrei comunisti, cele trei publicatii se facusera purtatoarele de cuvint ale unei grave erori, pe care Ionel I.C. Bratianu o semnalase inca din timpul Conferintei de la Paris: redeschiderea artificiala a "chestiunii evreiesti". Marile Puteri conditionau din nou recunoasterea existentei statului roman de incetatenirea celor peste 700 000 de evrei imigrati in ultimele decenii, la care se adauga in aceasta perioada un val nou. Bineinteles, Goga a fost acuzat de antisemitism, desi articolele sale din revista Tara Noastra, reunite in volumul Mustul care fierbe, erau expresia polemicii sale cu activitatile publicistice antiromanesti evidente, si nu ale unei atitudini indreptate impotriva minoritatii evreiesti: "Sa nu ni se arunce acuzatiunea de antisemitism pe urma acestor constatari, fiindca este idioata. Nu am profesat niciodata aceasta stupida intoleranta, avem pentru activitatea intelectuala a lui Ronetti-Roman o reala veneratie, in inima noastra a trezit un ecou de sincera compatimire stingerea bietului Steuermann de la Iasi si nu ne vom permite niciodata sa confundam profilul de fin analist al ziaristului H. Streitmann, cu vreunul din amnestiatii de la Adevaru/". Ura impotriva lui Octavian Goga, amplificata si din cauza legilor rasiale date in timpul guvernarii sale din 1937 - 1938, isi avea originea in caracterul premonitor al unora din afirmatiile lui de dupa Marea Unire. Goga era "periculos" pentru ca atragea atentia ca, sub acoperirea acuzatiei generalizate de antisemitism sau fascism, ziarele marxiste sustineau de fapt tezele bolsevismului, atacind intreaga miscare anticomunista din Romania. Pe de alta parte, atacurile violente la adresa curentului nationalist crestin se dadeau cu insistenta in numele conditionarilor si santajului practicat de Marile Puteri, pentru a conserva, dar si pentru a permeabiliza mai mult teritoriul romanesc la proiectul imigratiei evreiesti. Mult timp nu s-a observat precizia cu care a prevazut Goga ceea ce avea sa se intimple in Romania urmatoarelor doua decenii, scriind un articol intitulat Luati aminte!, in care arata destul de explicit ca provocarile antiromanesti vor conduce la explozia nationalismului in forme militante, active, preponderent violente. Intr-un alt loc, Goga prevestea regimul Antonescu cu 15 ani inainte: "Sa fim iertati - si daca se poate sa nu fim stropiti cu prea multe bale de cerneala -, pentru sinceritatea noastra, dar avem impresia ca cu fiecare zi ce trece, in haosul inform care s-a abatut pe cimpul politic, relatiunea logica dintre armata si viitorul conducator al destinelor Statului revine pe primul plan la toti bunii romani, dornici sa pastreze nestirbit patrimoniul actual". Erau, de fapt, procese pe care Goga le intuia cu sensibilitatea sa artistica deosebita si din perceptia lucida a miscarii ce se pornise deja din rindurile tineretului. Chiar si titlul pe care l-a dat volumului sau -Mustul care fierbe - era elocvent.
Octavian Goga este exponential pentru fenomenul de involutie a nationalismului romanesc de la formele sale teoretice de splendida claritate, la miscarea nationalista militanta si in final la degradarea sa prin influenta politica a Italiei fasciste si a Germaniei naziste, care au reusit sa-l deturneze de la sensul sau constructiv spre starea de instrument politic fundamental distructiv. Multi lideri nationalisti romani vor sfirsi prin a deveni agenti de influenta ai Germaniei naziste, din sentimentul ca forta nationalismului roman va spori prin alianta cu o putere europeana dominanta.
Desi cronologic a creat inaintea lui Goga, am lasat la urma analiza asupra operei lui Aurel C. Popovici, pentru ca acesta a atins punctul cel mai sensibil al problematicii nationale. El admitea ca nationalismul este o reactie, de unde si acuzatia curenta ca oamenii de Dreapta sunt reactionari. Nationalismul s-a ridicat impotriva tentativei de a egaliza popoarele intr-o lume cosmopolita prin intermediul democratiei, care este o forma fatarnica de rezolvare a altor probleme decit cele specifice fiecarei natiuni, obligindu-le pe cele mai slabe sa se conformeze unor standarde indoielnice in privinta uniformitatii lor. Aurel C. Popovici punea sub semnul indoielii identitatea democratiei cu liberalismul, dind exemplu diferentei vizibile intre politica liberala engleza si revolutia franceza. De altfel, modelul englez transpare din opera fundamentala a lui Aurel C. Popovici - Nationalism sau democratie - unde este analizat si paradoxul ca statul considerat cel mai democratic este in realitate liberal si nationalist, englezii fiind cei mai consecventi nationalisti. Popovici considera ca "intre nationalism si democratism adevarat este o antiteza organica", deoarece vedea in sistemul democratic o creatie nenaturala care se sprijina pe demagogie, populism, cosmopolitism, care in unele state reuseste sa puna armele in mina unei armate puternice si sa impuna democratia cu forta. Dar instrumentul cel mai periculos al pseudo-democratiei este civilizarea, pe care Aurel C. Popovici o privea exclusiv in termenii unei impuneri. Civilizarea, ca produs al unor natiuni "superioare", navaleste peste statele nationale si le obliga sa se indeparteze de fiinta lor nationala, sa se civilizeze, adica sa preia modelul "superior", dar pe care nimeni nu il garanteaza ca atare: "Apoi si in statele nationale, in care civilizarea se face cu grabire, fara nici o consideratie la credintele, traditiile si bunele moravuri si obiceiuri ale poporului - politica aceasta de nivelare cu adevarat cosmopolita trebuie sa produca exact aceleasi roade funeste: o continua slabire a statului prin o continua impestritare artificiala a caracterului national al poporului. Diferenta nu e decit de timp"451, intrebarea pe care si-o punea ardeleanul cu studii in stiintele politice era daca o civilizatie poate fi superioara alteia in termeni reali, numai pentru faptul ca detine o alta tehnologie. Fara indoiala, era cazul Romaniei. Peste ea venise un curent "civilizator", care aducea caile ferate, dar aducea si obiceiuri straine. Civilizatie tehnologica - da; import de civilizare dupa model - nu.
Ceea ce ne impiedica sa vedem in Aurel C. Popovici un nationalist antidemocratic si irational este faptul ca astazi Romania se confrunta cu aceeasi problematica, in exact aceeasi termeni, desi au trecut noua decenii de la scrierea acestei fraze. Nimeni n-a putut demonstra ca saltul tehnologic obliga la parasirea traditiei, a nationalitatii, a identitatii culturale. Mai mult, exista in Iunie cel putin un exemplu zdrobitor: Japonia, tara care isi conserva cu tenacitate traditia, desi realizeaza cel mai spectaculos salt tehnologic. Un alt exemplu este Olanda. Fiind mai aproape de Eminescu, in timp si gindire, Popovici va construi o intreaga teorie a diferentei dintre nationalism si democratie, care este si astazi in discutie, daca urmarim forta cu care este acuzat nationalismul pe plan international, dar si capetele sparte care ramin in ambele tabere dupa o confruntare de tipul celei din Iugoslavia. Democratia, ca ideologie, este privita de Aurel C. Popovici in termenii unei utopii, in timp ce sistemul democratic - ca aplicatie a ideologiei - este o "rapsodie democratica", iar principalul sau instrument - demagogia, este o "doctrina a rarunchilor", in fond, el cere ca libertatile fundamentale ale omului, care sunt specifice liberalismului, sa nu fie confundate cu sistemul democratic, care le perverteste in demagogie si intr-o egalitate fara suport natural. Cum calitatea de cetatean al unei natiuni este esentiala in tratarea ideii de egalitate, iar aceasta este produsul liberalismului, democratia este prezentata doar ca o smecherie cu care a fost umplut golul acestei idei pentru a se atinge scopuri straine. Evident, era o trimitere voalata la francmasoneria oculta si la evrei. Totodata, Popovici nu punea in antiteza nationalismul si liberalismul, care impreuna pot construi un stat national dezvoltat. Pentru cazul particular al Romaniei moderne, Aurel C. Popovici este cel mai fidel continuator al lui Mihai Eminescu, subliniind mult mai accentuat decit acesta ca impunerea brutala si santajul exercitate in "chestiunea evreiasca" au condus la incetinirea procesului de dezvoltare a natiunii romane, in termenii ei naturali. Teza este discutabila, nu numai pentru faptul ca a degenerat in violenta, dar ea nu poate ramine singura explicatie de profunzime pentru resortul nationalismului modern din primele decenii ale secolului al XX-lea. Oricum, ne surprinde peste timp tot mai straniu precizia cu care au putut percepe intelectuali romani ca Mihai Eminescu, I.L. Caragiale sau Aurel C. Popovici felul in care guvernarile romanesti au reusit sa "pacaleasca" sistemul democratic, mimindu-l la suprafata, simultan cu o politica nationala si, pe alocuri, nationalista.
Redesteptarea antisemitismului
Unul din motivele pentru care Istoria Romaniei moderne pare de neinteles pentru tinarul nascut dupa 1989, dar si pentru multi romani maturi interesati de istoria nationala, este absenta unor explicatii pentru fenomene politice decisive. Ele sunt prezentate ca si cum s-ar fi petrecut de la sine sau au fost impuse din exterior. Absenta analizei asupra "chestiunii evreiesti", care a influentat decisiv si guvernarea lui Carol al II-lea si pe cea antonesciana, legionarismul, precum si miscarea intelectuala interbelica, va continua sa nu produca explicatii pentru violentele politice din primele decenii ale Romaniei Mari, pentru instalarea celor trei dictaturi din perioada 1938 - 1989 si pentru umbrele care inca sunt proiectate asupra unor mari personalitati romanesti. Astazi nu ne mai putem permite sa-i confundam pe nationalistii romani cu nazistii, fascistii sau antisemitii de pretutindeni, la fel cum nu se mai poate accepta ideea ca evreii sunt tot una cu comunistii, bolsevicii si romanofobii.
Romania a cunoscut doua tipuri de abordari legate de situatia evreilor de pe teritoriul sau.
1.Prima este ceea ce s-a numit "chestiunea evreiasca", subiect de natura istorica cu care societatea si statul roman s-au confruntat incepind de la revolutia din 1848 si pina la ultimul mare val de emigrare din 1962.
. A doua este "problema evreiasca", determinata de rezistenta romanilor la implant si la presiunile externe, fapt care a generat mai multe campanii antiromanesti in presa internationala; ea supravietuieste astazi prin campania insistenta facuta in strainatate cu scopul de a prezenta poporul roman drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu, pentru a masca pretentii financiare si patrimoniale, dar si vinovatii comuniste grave.
"Chestiunea evreiasca" se refera la evenimentele generate de prezenta masiva a unei comunitati evreiesti imigrate in scurt timp, evenimente care tin de istorie, iar "problema evreiasca" se refera, privita in ansamblu, la imaginea care i s-a creat Romaniei in timp, ca urmare a rezistentei la acest fenomen. Ne situam, asadar, intre realitatea politica, sociala si economica a "chestiunii evreiesti" si propaganda internationala ce a creat imaginea de stat si popor antisemit, care este "problema evreiasca" a Romaniei, activa si astazi, desi in tara nu mai traiesc decit aproximativ 14 000 de evrei. Din cauza confuziei care persista asupra acestui subiect, precum si din teama pe care o afiseaza istoricii in abordarea acestei teme delicate, un fenomen important din trecutul nostru destul de recent traieste mai mult din ceea ce emit cu intermitenta extremistii din ambele tabere. Tratata ca marginala, "chestiunea evreiasca" continua sa nu fie cunoscuta in interior si in exterior, desi ea ar putea explica numeroase evenimente din istoria moderna a Romaniei, pe care astazi le privim doar ca fapte de cronografie. Subiectul este, fara indoiala greu abordabil, pentru ca intre timp evreii au fost supusi unui macel barbar, romanii au fost supusi la 45 de ani de comunism, diferiti actori ai "chestiunii evreiesti" sunt morti sau executati, in timp ce pentru "problema evreiasca" inca se mai gasesc propagandisti. Propaganda la nivel planetar impotriva ororilor din al doilea razboi mondial, insotita si de acuze, atinge si astazi imaginea tarii noastre. Si pentru ca am folosit locutiunea "tara noastra", voi porni analiza de la constarea ca evreii de origine romana din Israel afirma ca au doua tari: patria - Eretz Israel, si "tara noastra", unde s-au nascut si au trait mai bine sau mai rau - Romania.
Sa incercam asadar sa intelegem ce s-a intimplat.
Pe masura ce Europa avanseaza spre o generalizare a sistemului democratic - cu toate imperfectiunile sale, dar deocamdata cel mai bun -, pe masura ce zidurile opace al comunismului se prabusesc intre state si in constiinta oamenilor, cercetarea istoriei evreilor de pe acest continent se apropie tot mai mult de profunzime. Lansarea marelui proiect european al democratizarii catre sfirsitul secolului al XVIII-lea si prima sa expresie practica - Revolutia Franceza, au adus in prim plan problema nerezolvata a populatiei evreiesti de pe continent. Timp de secole, Inchizitia o rezolvase prin rug. La un moment dat, intr-un loc anume, s-a luat decizia de a proteja evreii aflati sub regimul tarist despotic - incontrolabil, prea puternic pentru a fi doborit prin razboaie si predispus la asimilarea fortata sau la nimicirea in masa -, astfel incit populatia evreiasca sa-si poata conserva identitatea religioasa si etnica pina la gasirea unei solutii permanente. Mai intii a fost deschisa perspectiva emigrarii in Statele Unite, apoi s-a vorbit de mai multe colonii din Africa. Astazi lucrurile sunt mai clare si pot fi privite fara patima. Provinciile romanesti, ca si zone ale Poloniei, Ungariei sau Ucrainei, au fost alese pentru a sluji initial drept refugiu unei importante populatii evreiesti - estimata la peste patru milioane de oameni -, apoi ca zone de tranzit in perspectiva emigrarii intr-o tara a lor. Sionistii au fost aceia care cereau ca aceasta tara sa fie tarimul antic al Palestinei, in timp ce Marile Puteri occidentale se gindeau la Uganda sau Insula Madagascar. Rusia comunista a oferit un spatiu in Extremul Orient. Sa consemnam, asadar, prima constatare: toate fortele majore implicate in acest proiect actionau pentru scoaterea evreilor din Europa. Nu vom specula asupra motivelor, pentru ca ele au fost folosite de extremismul antisemit si sunt astazi si mai greu de explicat. Pe de alta parte, instalarea sistemului democratic in Europa de Vest si in America, ca urmare a unor revolutii violente, a permis ca mari natiuni, precum Franta, Anglia, Germania, Statele Unite sa primeasca emigranti evrei si sa le ofere conditii de supravietuire, inclusiv beneficiul acelui principiu al liberalismului care acorda sanse egale fiecarui individ. Ca in orice comunitate umana atinsa de libertate, evreii, asemeni multor altor popoare, s-au impartit pe criterii sociale, unii devenind miliardari, mari bancheri, industriasi, prelucratori de diamante, comercianti, altii nereusind sa depaseasca nivelul micului comert, expedientelor zilnice sau cel al situatiei de vagabond. Nu s-a comentat insa pina acum ca si acele state mari au impus o anumita limita, prin controlul imigrationist, punct critic exprimat in procente care nu afectau echilibrul etnic. Apoi, discret, dar ferm au cautat solutia pe alte teritorii, in state nationale europene unde, o data cu instalarea sistemului democratic, se creau si conditii pentru libertatea evreilor. Palestina inca era scoasa din orice discutie, deoarece acolo, mai ales dupa taierea Canalului Suez, se intilneau mari interese economice si comerciale legate indisolubil de poporul arab.
Ceea ce a atras atentia si reprezinta una din marile valori ale poporului evreu este solidaritatea desavirsita care a permis celor bogati sa-i ajute pe cei saraci, oriunde s-ar fi aflat in lume. Atunci cind solidaritatea fireasca a venit din zone de unde, prin merite si aptitudini personale, se circulau nu numai valori majore ale evreilor, ci ale intregii lumi - in primul rind financiar-bancare -, fenomenul a inceput sa fie privit si din perspectiva conflictului de interese. Internationalizarea "chestiunii evreiesti" si aparitia organismelor internationale de gestionare a situatiei evreilor, de tipul Aliantei Israelite Universale, a determinat o reactie. Ea s-a numit in mod fortat nationalism, pentru ca era produsul natiunilor in mijlocul carora se gaseau evreii, dar nationalismul era un fenomen mult mai amplu, care numai in zona de conflict de interese nationale se izbea de problema evreiasca. Astfel s-a intimplat ca procesul natural al cladirii unor natiuni moderne in Centrul si estul Europei, prin fenomenul politic numit sintetic nationalism, s-a suprapus cu "chestiunea evreiasca", devenita prin situatia de fapt a evreilor si prin preocuparea aratata de Marile Puteri, o chestiune internationala. Propaganta antinationalista condusa mai ales de presa a facut ca in scurt timp nationalismul sa fie redus la antisemitism, ceea ce este un fals grosolan. De aici, nationalismul a construit la inceput, ca reactie, niste ipoteze: sistemul democratic a fost introdus pentru a permite incetatenirea evreilor; presiunile Marilor Puteri au ca sursa banii evreilor; natiunile din Centrul si Estul Europei sunt supuse unui experiment care le incetineste dezvoltarea; evreii stapinesc lumea si pervertesc orinduirea ei, provocind razboaie si tragedii; religia evreilor este retrograda (vezi Friederich Nietzsche in Antichristutt) si se afla intr-un permanent razboi ocult cu crestinismul. Bineinteles, curentul politic nationalist singur nu putea transforma aceste idei in forta aplicata. A fost ajutat de centre de putere interesate sa-si asigure o parte a suprematiei continentale, si vom numi aici doar Germania, Rusia tarista si Biserica romano-catolica, in interiorul carora francmasoneria oculta a avut mari dificultati de functionare. Nu intimplator, aceste trei forte remarcabile se vor constitui in principali actori ai celor doua razboaie mondiale. Dar in momentul in care se configureaza cu l evidenta opozitia internationalism - nationalism, va trebui sa acceptam si realitatea ca dezvoltarea internationala a "chestiunii evreiesti" a generat si ridicarea nationalismului pe urmele sale, in toate locurile. America, data mereu drept model, a cunoscut si ea puseuri grave de antisemitism, mai ales in perioada 1921 - 1929, pe care insa le-a rezolvat cu ajutorul unui avantaj inestimabil: vastitatea teritoriului inca necolonizat, in Europa, evreii nu aveau unde sa se mai duca. Mai mult decit atit, istoria emigrarii evreilor in America a cunoscut si un fenomen particular: conflictul dintre evreii vechi si evreii noi, dintre imigrantii valurilor anterioare si cei veniti recent, intre razboaie. Astazi, fenomene antisemite locale sunt aplanate prin sistemul de libertati si limite perfectionat de America, dar ele exista: de la interdictia impusa de proprietarii unor blocuri de locuinte de a inchiria apartamente evreilor, pina la manifestarile publice de aversiune fata de influenta celor de pe Wall Street.
Revenind la cazul Romaniei, vom constata ca nationalismul a fost in mod cert o reactie la un fenomen real. Reactia s-a produs in primul rind la adresa sistemului politic generat de statul birocratic si bugetar, care parea ca intentioneaza sa conduca Romania Mare cu aceleasi mijloace cu care condusese Romania Mica. In al doilea rind, nationalismul a fost o reactie la bolsevism, care se prezenta drept o conspiratie internationala, in ce masura antisemitismul - asa cum este el interpretat ca fapt istoric - a fost justificat de ceva, de realitati autentice sau de situatii speculate? - este marea intrebare la care trebuie sa raspunda un istoric cu simtul responsabilitatii cuvintelor sale. Nationalistii romani din perioada pe care o analizam aici au invocat ca justificare a componentei antisemite a doctrinei lor citeva fenomene istorice:
.
In momentul in care revolutionarii romani ai anilor 1840 - 1848 au apelat la sprijinul francmasoneriei pentru transformarea moderna a Principatelor Romane intr-un stat national, reunind in jurul poporului roman o natiune fundamentata pe libertatile democratice, au primit acest sprijin in schimbul acceptarii imigratiei evreiesti din zona periculoasa a regimului tarist. Expresia acestei intelegeri - de care au beneficiat si alte state central si est europene - a fost articolul 21 din Proclamatia de la Islaz, unde sub acoperirea expresiei "emancipatiunea israelitilor" se ascundeau atit acceptarea imigratiei, cit si perspectiva incetatenirii. Contributia francmasoneriei la Unirea Principatelor si la supravietuirea lor unita a fost imensa si sub nici o forma nu trebuie minimalizata. Asa cum am aratat in primul volum, cind spunem francmasonerie, pentru aceasta perioada, trebuie sa intelegem revolutionarii romani de frunte care faceau parte din ea. Esentiala in debutul miscarii nationaliste moderne din Romania a fost ideea ca pretul platit pentru ajutorul primit - adica incetatenirea valurilor succesive de evrei - a fost prea mare si s-a produs printr-un pact secret, pe care poporul roman nu este obligat sa-l respecte.
2.Domnia lui Alexandru loan Cuza, atit de controversata in fapt, a beneficiat de sprijinul constant al puternicei influente evreiesti, mai ales la Constantinopol, unde domnitorul roman a obtinut la rind inexplicabile cedari in lant ale Imperiului Otoman, dar si avantaje mari pentru tinarul stat roman: Unirea, reformele, neinterventia militara, protectia diplomatica antiruseasca si antiaustriaca, constituirea unei forte militare proprii si inarmarea ei, libertati comerciale. Aceasta realitate subterana, chiar daca nu figura in cartile de istorie, era cunoscut si deranja.
3.Abia rasturnarea lui Cuza de catre asa-zisa "monstruoasa coalitie" a reprezentat marele moment de cotitura in destinul statului roman modern, pentru ca el chiar este borna de la care oamenii politici romani au luat destinul tarii in mina lor. Riscurile au fost la fel de imense. Sa nu uitam ca in acel moment romanii au adus pe tron un german profund antimason si ca de la 1866 Romania a translata! incet catre sfera de influenta germana. Aceasta mutare indrazneata de sah a creat mari probleme domniei lui Carol I in primii sai ani, dar a condus si la stabilizarea unui echilibru intre puteri de care iarasi romanii au beneficiat. Carol I va fi extrem de precaut cu "chestiunea evreiasca", aratindu-se a fi un adept al prin cipiului selectiei: pe de o parte proteja instalarea evreilor in Romania si le garanta siguranta, pe de alta parte protesta impotriva continuarii imigrarii asa-numitilor "vagabonzi" - de fapt, populatie evreiasca foarte saraca. Epoca a "adormit" chestiunea evreiasca.
4.Se naste in aceasta perioada componenta economica a "chestiunii evreiesti". Patrunderea finantei evreiesti si a micului capital pe piata virgina a Romaniei a generat in cascada semne de intrebare, ingrijorare, protest si revolta, alimentind si primele manifestari locale antisemite, dar si cariere politice. Justificarea culta a reactiei la influenta evreiasca in tara noastra a fost impiedicarea dezvoltarii normale a burgheziei romanesti, a manifestarii depline a nationalitatii romane si a constituirii economiei romanesti nationale.
Observam, astfel, ca, pe cit de natural ocupau evreii anumite zone economice ale tarii, ca pe orice piata capitalista, pe atit de natural se producea si reactia romanilor. Aici nu a existat nimic artificial.
De aceea, nationalismul romanesc s-a intors catre originea acestei situatii, care era imigrarea masiva din Moldova, si care n-are cum sa fie un fenomen natural. Atingind punctul sensibil al fenomenului.
noile generatii n-au mai acceptat pactul. Nu cu un pret atit de mare. Aici este locul unde nationalismul romanesc nu l-a studiat indeajuns pe Eminescu si tot aici este punctul in care acuzatia de antisemitism la adresa lui Eminescu este nedreapta. Mihai Eminescu a folosit uneori si expresii tari, a ilustrat fenomenul cu o cazuistica revoltatoare, a acoperit ideile sale cu uriasa sa personalitate, dar Eminescu a aratat foarte clar si solutia: munca. Romanii trebuie sa munceasca si sa o faca cu tenacitate, sa surclaseze impactul evreiesc pe piata capitalista a Romaniei prin efort lucrativ organizat, firesc, cu patriotism. Sa lase vorbele, sa lase demagogia si imitarea modelor apusene. Acest filon doctrinar eminescian nu a fost urmat decit de conservatori, dar de la inaltimea averii lor solide munca era doar un sfat.
. Tot in aceasta perioada s-a produs si fenomenul cel mai grav, care a stat la baza antisemitismului politic: presiunile externe, in primul rind, actiunile Aliantei Israelite Universale au reprezentat factorul cel mai distructiv pentru rezolvarea "chestiunii evreiesti", cu precadere prin campaniile antiromanesti repetate din presa internationala. Cind acuzele intemeiate pe informatii false, exagerate, voit umilitoare la adresa Romaniei au inceput sa curga in presa occidentala, nimic n-a mai oprit dezvoltarea sentimentului antisemit pina la nivelul taranului. Factori politici iresponsabili nu au ezitat sa profite de reforma electorala pentru a intretine "chestiunea", mai ales ca taranii chiar se loveau de aspectele locale ale comertului dominat de evrei. La nivel guvernamental, politicile romanesti au fost obligate sa se ocupe mai mult de combaterea influentei organizatiilor evreiesti asupra Marilor Puteri, decit de raporturile diplomatice normale cu acestea. Romania a inceput sa se contureze ca o rebela intre statele mici, cu care se negociaza greu si care are abilitatea de a promite si a nu se tine de cuvint. Din acest motiv si presiunile au inceput sa fie mai mari si mai vizibile. Nu exista mediu mai bun pentru o reactie nationalista la fel de intensa, mai ales ca fenomenul se repeta si in alte state din zona. Unele, desi cedasera repede presiunii, cum au fost Polonia si Ucraina - state poate mai nationaliste decit Romania -, au lasat chestiunea sa mocneasca. Ea a izbucnit cu milioane de consecinte individuale evreiesti in timpul celui de-al doilea razboi mondial, exact in aceste doua locuri.
6.Pentru Romania a urmat conditionarea transparenta a recunoasterii independentei tarii in urma Razboiului ruso-turc din 1877 - 1878 de incetatenire a evreilor. Marile Puteri au transmis la Bucuresti documentul fundamental iesit din sedintele Congresului de la Berlin prin care Romania era recunoscuta ca stat suveran cu conditia acordarii cetateniei evreilor imigrati in ultimele decenii pe teritoriul sau. Si de data aceasta, romanii au cautat sa intirzie si sa ocoleasca "sentinta": au rascumparat actiunile cailor ferate de la Germania, cumparind tacerea ei, si au amendat Constitutia din 1866, dar intr-o forma care permitea doar incetatenirea individuala a evreilor, in urmatoarele patru decenii au fost incetateniti 4 000 de evrei, din aproape o jumatate de milion. Ramineau in picioare "chestiunea evreiasca" nerezolvata, presiunile externe, reactia nationalista interna si adaptarea politicii externe romanesti la jocul intereselor intre Marile Puteri. Asa am trait si ne-am "tirit" cu politica externa pina la sfirsitul primului razboi mondial, in loc sa intram cu toata forta spirituala, creativa si materiala in evolutia va lorilor europene spre civilizatia moderna si apoi contemporana.
Atacati si contraatacind, noi am fost nevoiti sa ne ocupam mereu cu alte lucruri decit problemele dezvoltarii noastre organice. Intelectualitatea nationalista nu a ratat sa observe acest fapt.
7.Cum spune romanul, impunerea rezolvarii categorice a "chestiunii evreiesti" la Conferinta de la Paris, prin acordarea drepturilor depline evreilor traitori pe teritoriul Romaniei si aflati deja la primele generatii nascute aici, a "pus capac" intregii problematici. Nenorocirea a fost ca ea s-a redesteptat atunci cind capatase deja un caracter istoric si iesise din stadiul sau de criza, datorita unui mecanism al complicitatii, gasit in primul rind de liberali, prin care se accepta prezenta populatiei evreiesti, protejarea si siguranta acesteia, intr-o forma de status-quo la care se asociasera si comunitatile evreiesti din Romania. Amploarea pe care o luase sionismul a creat impresia, si pentru evrei si pentru guvernantii romani, ca rezolvarea problemei nationale a evreilor, prin constituirea ca stat intr-un teritoriul al lor, este aproape. De aici, starea de provizorat parea o formula agreata, in perspectiva plecarii. Desi pare naiv, au existat oameni politici romani importanti care au crezut ca intr-o zi evreii vor pleca si locul lor, mai ales in domeniul economic, va fi ocupat pe cale naturala de romani. Fenomenul acesta a fost mai intii fortat prin legile de romanizare din timpul dictaturilor carlista : si antonesciana, apoi s-a intimplat intr-adevar, dar numai dupa formarea statului Israel din 1948 si numai dupa ce evreii si romanii au platit cu mult singe si suferinte credinta in aceasta iluzie. Atunci insa, in 1918 - 1920, revolta lui Ionel I.C. Bratianu, demisia lui si toata miscarea nationalista ridicata dintr-o data din rindurile tineretului a dat un semnal ca naivitatea se plateste foarte scump. La aceasta situatie periculoasa s-a adaugat insistenta influentei comunitati evreiesti occidentale de a plasa populatia evreiasca din Romania sub protectia Marilor Puteri, cu alura de "stat in stat", drepturile cetatenesti fiind atributul unei autoritati extrateritoriale. Cum aceasta idee nenorocita se cupla cu noul regim international al Dunarii si cu problema petrolului, impuse de Marile Puteri din interese economice proprii, totul a inceput sa graviteze in jurul opiniei ca statul national unitar roman este supus unei dominatii coloniale si ca reprezentantii proximi ai acestei dominatii, in administratie, finante si comert, sunt evreii.
. Imediat dupa Marea Unire, intreaga problematica a fost luata din urma. Noii nationalisti - care acum erau nationalistii unui stat national unitar important in Europa - nu vor ezita sa faca bilantul "chestiunii evreiesti", asa cum o selectau ei pentru a-si argumenta reactia:
a fost impusa romanilor acceptarea imigrarii unei populatii evreiesti insemnate numeric si apoi incetatenirea acesteia; imigrantii evrei sunt neasimilabili, deoarece religia, traditiile, aspectul, preocuparile ii deosebesc fundamental de romani; in plus, ortodoxia este mai vulnerabila decit catolicismul, prin toleranta sa axiala;
capitalul evreiesc si marea finanta au "navalit" in Romania, sufocind dezvoltarea fireasca a capitalului national; Marile Puteri au conditionat recunoasterea independentei si suveranitatii de rezolvarea unei probleme insolvabile; presiunile exercitate impotriva Romaniei au fost o agresiune; campaniile de presa antiromanesti din Occident au fost o alta agresiune, care a avut in spate tot pe evrei;
actiunile multiple impotriva Romaniei au demonstrat ca, inclusiv in cazul acordarii cetateniei, evreii vor avea intotdeauna un alt stapin de care vor asculta, situat in afara granitelor; asa ceva este intolerabil si trebuie combatut;
in timpul primului razboi mondial, evreii - sub forma unei generalizari nominale incorecte - s-au pus in slujba inamicului, iar dupa razboi in slujba bolsevismului; in acest ultim caz, n-a fost greu sa se faca o legatura intre propaganda bolsevica, terorismul acestuia si originea etnica a celor mai importanti lideri comunisti;
in sfirsit, conditionarile inacceptabile impuse Romaniei Mari goleau de continut caracterul sau national, independent si suveran.
Fara indoiala ca erau argumente serioase, si nu bagatele care sa fi produs doar niste accente de nationalism demagogic din partea unor politicieni fara speranta. Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam ca in toata aceasta drama au avut si evreii argumentele lor. Este adevarat ca originea "chestiunii evreiesti", adica fenomenul imi-grationist din Moldova, nu a primit pina acum nici un contrargu-ment. El s-a produs ca urmare a deciziei unor Mari Puteri. Noi inca nu avem documentele care sa ateste existenta unei intelegeri prin care, in schimbul acceptarii evreilor, sa se fi acceptat Unirea din . Romanii o privesc si astazi ca pe un act de vointa al lor, prin alegerea lui Cuza la Iasi si realegerea lui la Bucuresti, ca urmare a actiunii unor forte politice romanesti, in acest caz, acceptarea imigratiei evreiesti a tinut de slabiciunile statalitatii incipiente, de influenta covirsitoare a Frantei si de toleranta. Istoricii evrei nici macar nu contesta caracterul artificial al aparitiei masei evreiesti in Moldova, dar pretind ca statul roman trebuia sa arate intelegere. Apoi, sigur, fac apel la principiul nationalitatilor, la democratie si la o serie de alte argumente care nu pot fi neglijate:
l. Trebuie inteles ca religia a reprezentat pentru evrei axa principala a supravietuirii timp de aproape doua milenii; a-i acuza pe evrei ca nu-si parasesc religia, ca aceasta este retrograda, ca generatiile secolului al XlX-lea sunt vinovate pentru crucificarea lui Isus Christos, ca isi pastreaza intacte traditiile in interiorul unor comunitati ermetice insemna a nu fi pe deplin tolerant.
2.Evreii asezati in Romania au incercat sa se integreze in societate si sa respecte legile statului; atit timp cit ei continuau sa poarte statutul de straini sau de apatrizi, nu aveau cum sa accelereze procesul de integrare.
3.Evreii implicati in comert sau in sistemul bancar au accelerat dezvoltarea economiei romanesti, ei actionind pe o piata libera si concurentiala in care romanii nu au prezentat o alternativa viabila.
4.Evreii paminteni (nascuti in Romania) au cerut sa lupte si au luptat in Armata Romaniei, atit in al doilea razboi balcanic, cit si in primul razboi mondial, dindu-si jertfa de singe pentru realizarea Romaniei Mari.
5.Evreii paminteni au incercat cu mai multe ocazii, inclusiv prin implicarea in politica a Partidului Evreiesc, sa demonstreze ca sunt cetateni loiali ai tarii si ca nu exista o legatura intre comunitatea din tara si presiunile exercitate de afara, care vizau regle mentarea situatiei evreilor tranzitati prin Romania.
in valurile de argumente si contraargumente s-au intercalat elementele de accent ale nationalismului si acuzatia generalizatoare de fascism. Acestea au depasit pragul conflictului teoretic si s-au transformat in atitudini extremiste. Pasul spre extremism a fost facut atunci cind asupra guvernelor, personalitatilor si poporului roman s-au revarsat acuzele nedrepte de fascism, iar nationalistii au inceput sa gindeasca primele masuri practice reactive. Este insa clar ca, in momentul Conferintei Pacii de la Paris, intelegerea survenita in tara intre guvernul liberal si comunitatea evreiasca a fost data peste cap prin presiunile brutale venite din exterior. Este momentul redesteptarii antisemitismului. Esenta "chestiunii evreiesti" in Romania a fost acceptarea constituirii vremelnice a unui "camin" ospitalier pentru evrei, pina la momentul emigrarii spre teritoriul propriu desemnat de Marile Puteri. Evreii isi puteau conserva integral identitatea si cultura in interiorul unei enclave, dar numai in perspectiva unei emigrari masive la momentul oportun. Cum decizia de constituire a statului evreu intirzia, prezenta acestei enclave pe teritoriul Romaniei a inceput sa fie speculata politic. Asa se face ca, pe masura ce timpul trecea fara perspectiva solutiei, evreii luptau cu si mai mare tenacitate ca sa-si conserve identitatea, iar nationalistii presau tot mai tare sa si-o schimbe. Lucrul acesta a iesit in relief peste tot unde exista o problema de identitate. Au existat analisti care au vazut cauza degradarii relatiei dintre evrei si romani in frica grupurilor evreiesti, colaborationiste ale ocupantului german, ca vor suporta represalii pentru comportamentul lor. Acestea chiar au fost puse in aplicare, nu prin vreo masura punitiva, ci prin reformele nationaliste din domeniul economic. Ea este secundara.
Situatia in care se gasea statul roman la sfirsitul primului razboi mondial poate fi sintetizata in urmatorea fraza:
Recunoasterea Romaniei Mari, in cate Marile Puteri vedeau "o achizitie de teritorii noi", iar romanii implinirea idealului national, a fost conditionata de trei interese ale marilor invingatori: controlul Dunarii, controlul petrolului si rezolvarea "chestiunii evreiesti".
Ionel I.C. Bratianu si Partidul National Liberal s-au opus acestor conditionari: au nationalizat bogatiile naturale, au relansat proiectul inginerului Jean Stoenescu-Dunare de constructie a Canalului Dunare-Marea Neagra si s-au opus interventiei straine in "chestiunea evreiesca". Probabil ca instalarea Regentei a creat impresia ca Bratianu si PNL vor controla autoritar statul pentru foarte multi ani si din acest motiv Bratienii trebuiau sa dispara, iar pe Tron sa fie adus un mercenar.
Din toate considerentele prezentate mai sus trebuie sa apreciem ca aspectele antisemite ale procesului de redesteptare a nationalismului romanesc de dupa primul razboi mondial nu au fost o creatie influentata de fascism sau de nazism. Fenomenul avea caracter istoric, nu avea nici o legatura cu ce se intimpla in Germania si in Italia, decit ca fusese provocat de aceleasi forte care interveneau din exterior in relatia romani-evrei, in timp ce pentru Occident aceleasi forte actionau in interior. La nivelul cel mai de sus al marilor forte angajate in problematica evreiasca s-a raspuns cu nasterea unor mari forte antisemite. Din acest punct de vedere, antisemitismul nationalismului romanesc a fost cu totul marginal. El s-ar fi topit in mecanismul politic al partidelor democratice, in vastitatea problemelor Romaniei Mari, in exotism, daca din Occident nu se ridica cu forta nemasurata o Mare Putere antisemita, inarmata pina in dinti, care deja juca de un secol rolul sau important in Romania, $i daca Germania, devenita nazista, nu va reusi sa transforme miscarea nationalista din tara noastra intr-un agent aJ ei. Incapabila sa faca fata presiunilor externe asupra "chestiunii evreiesti", Romania va ajunge in situatia de a-si cauta protectia la o alta forta externa, care indeplinea citeva conditii atractive: lupta cu aparent succes impotriva influentei evreiesti oculte si prefigura lupta contra bolsevismului internationalist, in aceste puncte, fenomenele nu mai trebuie judecate la nivel de state, pentru ca Germania care lanseaza miscarea bolsevica in Europa, nu mai este Germania care porneste razboi impotriva acestuia. Ironia marilor rasturnari de situatie petrecute in scurt timp pe continent face ca regele Carol al II-lea, adus pe Tron pentru a proteja refugiul evreilor, sa prabuseasca tara atit de catastrofal incit evreii se trezesc concentrati, ca urmare a vechiului scenariu, intr-o zona nationalista periculoasa, neaparati de nimeni, la discretia genocidului. Aici, rolul de salvator al lui Ion Antonescu trebuie judecat cu mai multa onestitate de catre istoricii evrei. Totodata, in aceasta situatie disperata se afla si originea colaborationismului comunitatii evreiesti din Romania cu Ion Antonescu si obligatia importantei distinctii pe care trebuie sa o facem intre atitudinea comunitatii evreiesti de aici si presiunile evreiesti din exterior, intelegerile secrete convenite intre Ion Antonescu si doctorul Filderman erau de fapt o continuare a proiectului vechi de salvare a refugiatilor evrei prin Romania. Preluarea controlului Miscarii legionare de catre Germania nazista si Rusia bolsevica, precum si conceptia separatista a lui Antonescu - dincoace de Prut, evrei paminteni, dincolo de Prut, evrei comunisti -, vor reprezenta paraziti ai scenariului, cu consecinte tragice de ambele parti 4«.