PROCESUL DE COMUNICARE referat





Motto : \"Comunicare şi informatizare AMERICANĂ
Disciplină şi organizare GERMANĂ
Respect şi putere de muncă JAPONEZĂ\"


Termenul de comunicare este folosit în strânsă legătură cu termenii limbă şi limbaj. Aceştia sunt utilizaţi uneori ca echivalenţi, alteori se face o distincţie clară de sens. Fiecare termen capătă semnificaţii noi dacă i se asociază un atribut specific.
Astfel, comunicarea poate fi verbală sau nonverbală, intergrupală sau intragrupală etc.
Limba poate fi maternă, de circulaţie etc.
Limbajul poate fi artistic, matematic, filosofic, emoţional etc.
Indiferent de şcolile, domeniile sau opiniile care definesc comunicarea, se pot identifica câteva aspecte comune:
. comunicarea reprezintă un proces de transmitere de informaţii (informaţia fiind privită ca un termen general referindu-se atât la concepte, cât şi la semne, simboluri etc.);
. comunicarea necesită cel puţin doi poli (individ-individ, individ-grup etc.).
Etimologic, termenul provine din limba latină, unde \"communis\" înseamnă \"a fi în relaţie cu, a pune de acord\".




Dicţionarul de sociologie defineşte comunicarea ca "un proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării".
Dicţionarul de psihologie defineşte comunicarea ca "o relaţie între indivizi ce implică transmitere intenţionată sau nu cu influenţe asupra receptorului şi cu efect retroactiv".
Există mai multe criterii după care sunt identificate variatele forme de comunicare:
. După participarea indivizilor la procesul de comunicare:
 comunicare intrapersonală (comunicare cu sinele);
 comunicare interpersonală (cu alţii);
 comunicare de masă (prin instituţii specializate, cu adresabilitate generală).
. După contextul spaţial-temporal al mesajelor:
 comunicare directă (faţă în faţă);
 comunicare indirectă (mediată).
. După instrumentele folosite:
 comunicare verbală;
 comunicare nonverbală;
 comunicare paraverbală.
. După obiectivele comunicării:
 comunicare incidentală (fără scop bine stabilit);
 comunicare consumatorie (consecinţă a stărilor emoţionale);
 comunicare instrumentală (când este urmărit un scop precis).
. După interacţiunea sistemelor care comunică:
 comunicare omogenă (om-om, animal-animal);
 comunicare heterogenă (om-animal, om-maşină).
. După poziţia în cadrul unei organizaţii:
 comunicare ascendentă (cu superiorii);
 comunicare descendentă (cu subalternii);
 comunicare orizontală (emiţătorul şi receptorul au poziţii egale).


1.2. PROCESUL DE COMUNICARE


\"Orice lucru trebuie explicat în cel mai simplu mod posibil, dar nu mai simplu decât atât\" - A. Einstein

Înţeleasă ca proces, comunicarea implică o derulare a operaţiilor de codare, recodare şi decodare asupra mesajelor. Prin procesul de comunicare se transmit informaţii pentru atingerea anumitor scopuri.
Comunicarea are un caracter dinamic. Este un proces complex, ce se particularizează în contexte diferite: există informaţii care se transmit genetic, informaţii care circulă în mediul social (cutume, obiceiuri etc.), în organizaţii.
Elementele procesului de comunicare sunt:
. Emiţătorul şi Receptorul în relaţie
La individul uman, comunicarea depinde de capacitatea de relaţionare cu celalalt, de disponibilitatea de combinare a codului folosit, de disponibilitatea de recepţie şi prelucrare, de complexitatea şi varietatea conţinuturilor, precum şi de posibilitatea emiţătorului şi receptorului de a-şi schimba reciproc rolurile.
. Canalul de comunicare - \"drumul\", \"calea\" pe care mesajul se transmite. Acestea pot fi canale vizuale, auditive, tactile, kinestezice etc. Canalele au suport natural sau tehnic (telefon, fax, mijloace audio-video etc.).
. Mesajul - componentă complexă a comunicării care implică fenomene de codare, recodare, decodare. La om, funcţia semiotică înalt dezvoltată permite codarea stimulilor actuali, trecuţi, viitori şi utilizarea lor nu doar de către cel care codifică, ci şi de cei care primesc mesajul.
. Codul - trebuie ales şi cunoscut de partenerii în relaţie.
. Feedback-ul - mesaje de răspuns pe care receptorul le dă în timpul sau după receptarea mesajului iniţial.
. Mediul - contextul comunicării se referă la situaţia particularizată în care are loc comunicarea.
Procesul comunicării poate fi perturbat prin apariţia unor factori (bariere în comunicare) care diminuează, amplifică, împiedică sau deformează mesajele:
. la nivelul emiţătorului/receptorului:
 deficienţe de exprimare, respectiv recepţionare;
 deficienţe emoţionale, atitudinale;
 idei preconcepute etc.
. la nivelul canalelor: informaţia emisă pentru un canal este receptată pe un alt canal (ex.: nevăzătorii receptează informaţia audibilă prin canale dezvoltate compensator).
. la nivelul mesajului:
 folosirea cuvintelor cu sensuri diferite;
 expresii personale, difuze, limbaje insuficient cunoscute de cei implicaţi în comunicare.
. la nivelul mediului:
 climat poluat (fonic, vizual etc.);
 folosirea necorespunzătoare a suportului de informaţie.
Mintea omului, în baza stimulilor senzoriali receptaţi din mediul înconjurător, are în interiorul ei o hartă a realităţii care conţine toate credinţele personale despre lume. Dar această hartă nu este realitate, ea doar are o structură asemănătoare care ajută la explicarea a ceea ce se întâmplă. Formarea hărţii personale este supusă unor procese distincte, fapt care o face unică şi diferită de cea a altor fiinţe umane: SELECŢIA - deoarece, dintre toate datele aflate la dispoziţie în mediul înconjurător se pot selecţiona doar o mică parte; DISTORSIUNEA - deoarece datele pot fi greşite sau alterate de prejudecăţi; GENERALIZAREA - când transportaţi în situaţii asemănătoare ceea ce aţi învăţat într-o situaţie particulară.
Aceleaşi mecanisme intră în joc când comunicaţi verbal cu alţii sau când încercaţi să daţi o descriere verbală a modelului propriu în lume. Este fundamental deci să aveţi la dispoziţie un instrument lingvistic care să vă permită, dincolo de procedurile de selecţie, distorsiune şi generalizare, să recuperaţi experienţa senzorială care stă la baza unei afirmaţii specifice.
O axiomă a comunicaţiilor spune: "Mai întâi încearcă să înţelegi şi pe urmă fă-te înţeles". Pentru a înţelege ceva ce nu vă este clar, cel mai bine este să puneţi întrebări. Dar nu întotdeauna este uşor să puneţi întrebarea potrivită, mai ales când nu ştiţi exact ce căutaţi.
În teorie sunt definite categoriile de cuvinte care semnalează că interlocutorul dumneavoastră nu vă comunică precis gândurile sale. Aceste categorii sunt:
- cuvinte universale;
Când le întâlniţi este clar că se face o generalizare. Ele se identifică în cuvinte ca: toţi, nimeni, întotdeauna, niciodată, chiar dacă acestea sunt, uneori, doar subînţelese. Cuvintele universale sunt optime când descriu adevăruri evidente ("toţi indivizii au nevoie de oxigen"), dar de obicei sunt doar suportul lenei mentale şi limitează mult posibilităţile pe care le aveţi la dispoziţie: "Tinerii de astăzi nu au chef de muncă" - se subînţelege: toţi, niciodată; "Pentru a începe o activitate este nevoie de mult capital" - se subînţelege: întotdeauna.


Pentru a întrerupe acest proces, este suficient să se pună câteva întrebări simple: "Chiar toţi?", "Într-adevăr întotdeauna?", "Chiar nimeni?", cu toate variantele posibile, astfel încât să se definească cazul specific în care acea afirmaţie este adevărată.
- obligaţii;
Obligaţiile se exprimă prin cuvintele: trebuie, nu trebuie, nu se poate, necesită, este nevoie, incluzând toate expresiile echivalente. De fiecare dată când auziţi aceste cuvinte, aveţi în faţă o obligaţie sau o limitare care poate să fie adevărată sau nu. De obicei se reacţionează cu "De ce?" care serveşte numai la a produce justificări, raţionalizări, exemple de cazuri precedente sau regulamente. În schimb, întrebările pot fi: "Ce s-ar întâmpla dacă aş face-o? Sau dacă n-aş face-o?" "Cine sau ce mă determină sau mă împiedică?" "Cine o zice?" De obicei, răspunsurile deschid o serie de posibilităţi la care nu v-aţi gândit.
- verbe;
In această categorie, ca şi în următoarea, obiectivul este acela de a verifica semnificaţia pe care interlocutorul o atribuie cuvintelor, iar aceasta poate fi obţinută simplu, în cazul verbelor, cu un cuvânt: "Cum?".
"Dumneavoastră trebuie să aveţi încredere în mine" Întrebare: "Cum anume? Ce ar trebui să fac pentru a avea încredere?"
"Anul acesta vom bate concurenţa!" Întrebare: "Cum anume? Ce acţiuni vor fi efectiv întreprinse?"
Un caz particular este verbul "A încerca să..." care înseamnă să existe deja un alibi în caz de faliment ("am încercat tot posibilul, dar nu a funcţionat").
- nume;
Întrebarea este: "Ce anume?".
De exemplu: "Ce înţelegeţi exact prin prosperitate?" şi "Cu ce mijloace intenţionaţi să o realizaţi? Când?". Substantivele nespecifice îngreunează imediat conversaţia ("ei nu mă înţeleg", "statul nu ne ajută") şi nu au nici o semnificaţie dacă nu definesc cine sunt "ei" sau cine este "statul".
- comparative.
In această categorie se includ toate adjectivele la gradul comparativ ca: "mai bun", "mai rău", "prea mult", "prea puţin" etc.
De exemplu: "Este mai bine să faci aşa", "Este lucrul cel mai rău care mi se putea întâmpla", "Acest obiect e prea scump", "Înveţi prea puţin".
De obicei se reacţionează cu un "de ce?" sau negând sau furnizând justificări. În schimb, întrebarea cheie este: "Faţă de ce anume?". Din nou, răspunsurile vă vor ajuta să evaluaţi mai bine situaţia şi să găsiţi soluţii creative.
Dacă cel care vă vorbeşte este de rea-credinţă, se va simţi descoperit, iar dacă este de bună-credinţă, se va afla în faţa propriei confuzii; în ambele cazuri, vă puteţi aştepta la reacţii agresive şi ostile. In special la început, trebuie să vă limitaţi să puneţi întrebări numai când acest lucru este într-adevăr necesar pentru a putea identifica mai bine problema sau gândul interlocutorului sau pentru a elabora soluţii creative; în orice caz trebuie să evitaţi să le puneţi pe un ton agresiv.
Este nevoie întotdeauna să se comunice având în minte un obiectiv specific. Trebuie să vă obişnuiţi să gândiţi cu maximă atenţie pentru generalităţile dumneavoastră, la limitele pe care de obicei vi le puneţi şi veţi descoperi că adesea nu au nici un sens real şi pot fi foarte simplu depăşite.
Capacitatea individului de a comunica este o condiţie esenţială a succesului în orice domeniu. Încă de acum mii de ani, filosofii şi oratorii şi-au făcut o preocupare primordială din studierea limbajului pentru a dezvălui secretele în care constă puterea acestuia.
Chiar dacă în noţiunea de comunicare se introduc astăzi elemente cum ar fi tonul vocii, gesturile, privirea, a căror importanţă este desigur extraordinară, rămâne însă neîndoielnic faptul că propoziţiile constituie linia de forţă a comunicării.
Cuvintele sunt \"cărămizile\" limbajului şi în consecinţă stăpânirea semnificaţiei lor este premisa indispensabilă pentru oricine are ambiţia de a deveni un bun comunicator. Fiecare persoană, mai ales atunci când emite un mesaj scris, acordă o mare atenţie alegerii celor mai potrivite cuvinte pentru a se asigura că destinatarul înţelege ceea ce vrea să comunice şi procedează în consecinţă.
Cuvintele sunt arma cea mai puternică pe care o are o persoană la dispoziţie pentru a determina pe cineva să râdă sau să plângă, să viseze sau să sufere etc.
Pentru a explica puterea cuvintelor de a transmite experienţa şi emoţia umană se pleacă de la următoarele premise:
- fiecare cuvânt este un simbol sau mai bine zis o sinteză a unei descrieri, care pentru a fi înţeles trebuie să se bucure de o semnificaţie împărtăşită de cel care ascultă;
- fiecare cuvânt este un instrument folosit pentru a face distincţii, pentru a semnaliza o diferenţă: cu cât mai bogat este vocabularul cu atât mai bogată este experienţa ce poate fi transmisă şi viceversa;
- fiecare cuvânt aduce cu sine, în afară de sensul propriu, o cantitate de \"informaţie paralelă\" despre cel care îl foloseşte: vârsta, profesia, nivelul cultural etc.;
- fiecare cuvânt conţine o judecată, o opinie despre obiectul descris;
- fiecare cuvânt pentru a fi înţeles trebuie să fie asociat unei imagini mentale şi, ca o consecinţă, această imagine revine în minte de fiecare dată când se aude sau se foloseşte cuvântul respectiv;
- dacă un cuvânt se referă la o stare emoţională, pentru a fi înţeles el trebuie să fie asociat cu starea respectivă, dar această relaţie poate fi parcursă şi în sens invers.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani