METAMORFOZA LIMBAJULUI AUTOREFERENTIAL
Intr-un el sinoptic rezert cuntului titlu, se constata la subdiviziunea roman ca acesta a avut de-a lungul vremii doua acceptii:
1) una larga, explicati sau rezumati (intalnita frecvent pana-n pragul secolului XX) si
2) una simbolica (parodica, parabolica) sau restricti (tot mai prezenta in toate ariile de cultura ale lumii) in sec. XX (poate, cand, cine, unde, realiza un studiu atist pe aceasta idee, fiindca ar pune in miscare o serie de resorturi literare - de la natura inspiratiei si a conceptiei despre scrierea unui roman, pana la receptarea lui (banuita) de catre cititori si apoi la efemeritatea sau perenitatea lorii in sine a lui).
Un asemenea preambul ne-a fost dictat de titlul romanului Arta conversatiei, care, luat separat, fara identificarea speciei, duce cu gandul la retorica, la o dezbatere de idei, la un colocviu pe o tema data, la un simposion academic si cate alte derite s-ar mai circumscrie.
Si totusi, in cele mai multe cazuri, titlurile de romane (ne referim numai la ele !) sunt emblematice, autorii and puterea de a-si defini substanta epica propusa. In alte cazuri, cand au intervenit editii adaugite, rezute, pana la ne rietur, poate si sub impulsul criticii literare, ori a ecourilor de opinie in presa, titlurile au mai suferit modificari.
Pe de alta parte, un titlu ca Arta conversatiei propune de la inceput o scriere deschisa, fara miza clasica a speciei, unde troneaza intriga, ori conflictul si, nu incape indoiala, deznodamantul. Cu exceptia deznodamantului, care se afla sumar conturat in finalul celor 520 de ini, romanul Ilenei Vulpescu nu se supune canoanelor cunoscute de tehnica narati. Lectura lui, pe masura ce informeaza despre starea de lucruri a unei femei doctorite (Sinziana Hangan), propune o paleta de priviri, analize, atitudini umane vizand mai multe timente socio-profesionale, a caror existenta in timp depaseste o suta de ani. Fiindca in mai tot romanul aproape ca nu exista prezent, orice clipa traita fiind raportata la un trecui apropiat sau indepartat.
De altfel, romanul, prin numeroase interferente de uri - de gandire banuita sau rostita -, de redare a unor intamplari anodine sau spectaculoase, de jocuri ciudate de culise, din care nu lipseste aspectul politic al situatiilor, propune imaginea unei biografii zbuciumate a unei femei in cautarea fericirii si, poaic, a aderului. Fiindca nici in finalul romanului - dupa ce Sinziana se desparte la aeroport de nepotul Gelu, stramutat, prin casatorie, in Suedia, si accepta compania doctorului Tudor Serban, precum si propunerea de convietuire ca sot si sotie, nu intrezarim implinirea unui ideal. Poarta deschisa a textului ne duce cu gandul la speculatii, din care ar reiesi ca angajamentul matur al celor doi de a fi impreuna consfinteste o iubire juvenila, crescanda prin insasi devenirea lor intru profesiune ; dar si prin faptul ca stiindu-si fiecare locul si loarea in societate, castigurile si greselile, flirturile avute, isi pot intemeia altfel un camin. Cu atat mai mult, cu cat ea are doua fetite, el un baietel si poate veni si al patrulea
Scriitoarea are grija sa puna parcimonios in evidenta starea de echilibru psihologic, as zice rationala, a eroinei, care, desi acceptase mariajul cu Tudor Serban, nu se entuziasmase vizibil. Deci:
"- Sa mergem, ca ne asteapta acasa trei copii.
- intr-o buna zi, s-ar putea sa ne astepte patru !
Sinziana scruta atent cerul. La-nceput, a fost viata, apoi a fost tot viata, apoi fi tot viata, se gandi Sinziana si ridica din umeri.
- Ti se pare ce neobisnuit ? o-ntreba Tudor.
- Nimic neobisnuit pentru un anotimp ca asta. Un amurg nat. Totul, deci, cum trebuie sa fie", (subl. aut.)
Pe de alta parte, cei doi, aflati la o rsta a experientei complexe, sub raport social, sentimental si profesional, isi asuma, fara conventii, realizarea unei casnicii care sa inlature tarele de pana aci si, prin conventie, sa aspire la intelegere in favoarea nu numai a lor, ci si a copiilor. Titlul romanului ar beneficia astfel si de rezultatele umane, firesti, motite.
Sa mai zabovim un timp in aceasta structura socio-profesionala a romanului, de care cititorul roman este extrem de captit. Ba and in vedere istoria aderata a romanului romanesc (nu numai contemporan), putem constata ca tema ca atare a devenit aderata coordonata in proza noastra dintotdeauna. Pe de alta parte, cu toate ca majoritatea personajelor se recruteaza din randul medicilor, autoarea nu cade in capcana limbajului de specialitate, in intretinerea specioasa a lectorului cu diagnostice, retete, medicamente si colocvii stiintifice de profil. Grija pentru exprimarea logica si fluenta, pentru cooperarea "narati" a proprietatii si corectitudinii termenilor (indiferent de domeniul lor de specializare), vine din partea lingvistului si a scriitorului cult, care isi supravegheaza in detaliu evolutia textului. Vom
reveni!
Asadar, la modul echilentelor socio-profesionale, cum se prezinta Sinziana Hangan si in ce conditii ?
Dezluindu-i.minutios fiecare etapa intru devenirea personajului sau, Ileana Vulpescu - scriitor, om de cultura umanista, istoric, pe alocuri analist politic, spirit deschis marilor culturi ale lumii, incepand cu cea franceza - face un recurs la toata istoria romaneasca (partial, universala) intrata in tangenta cu neamul eroinei. Supapa memoriei este deschisa mai cu seama in cea de a doua parte a scrierii, cand Sinziana, acceptandu-l pe medicul Pavel Vlas, din Ardeal, in preajma sa, tatal nedeclarat al fetitei Ana, ii prezinta si ii analizeaza propriul arbore genealogic. De acum, istoria noastra a clarificat conditiile de convietuire a romanilor cu alte etnii sau minoritati, explicand justificat osmoza ca atare in silirea noilor familii si a descendentilor lor. Din acest punct de vedere, re-unirea, din finalul romanului, a Sinzienei Hangan cu Tudor Serban este simptomatica. In inceputurile neamurilor pe care le reprezentau acum, evident peste timp, familia lui Tudor fusese a stapanului, iar a Sinzienei a slugilor, a caror umilinta se accentuase pana la mama, Smaranda Hangan. Femeie cultita, rafinata in sensul cel mai nobil al cuntului, cu stiinta despre limbile greaca si latina, dar si despre cele moderne, franceza, engleza, neputand profesa in domeniu, ajunge dactilografi. intai la o intreprindere, Cauciucul, apoi la o editura de stat. Din acest punct de vedere, sau mai corect zis, prin acest personaj, scriitoarea patrunde intr-o lume dogmatica, intoxicata de politica si de verdicte pripite. Este un sondaj revelator in "obsedantul deceniu", cand regimul politic instaurat in Romania dupa 30 decembrie 1947 legalizeaza o multime de nedreptati - de la condamnari pana la jafuri necontrolate. in aceasta ordine de idei, istoria traita in mod tragic de zeci si sute de familii (la inceput din randul celor bogati), nu poate trezi decat indignare si ura. Maine, pentru cititorul indepartat de asemenea evenimente, depozitiile doctoritei Hangan pot fi considerate istorie, documente care trebuie luate ca atare. A nu se intelege, din aceasta subliniere, ca romanciera literaturizeaza istoria, ca realismul ei ar fi ubit de subiectivism sau de o pasa psihologica extrema. Dimpotri, istoria traita de reprezentantii a trei generatii - bunici - copii - nepoti - devine credibila in datele ei esentiale, din acea perioada. Scriitoarea vorbeste fugar de evenimentele social-politice din perioada interbelica, mai accentuat despre prezenta legionarilor in viata tarii si a indivizilor simpli. Momentele sunt rememorate de Sinziana prin prisma mamei sale si a bunicii. Deci povestirea ei, a doctoritei, apare ca fiind de gradul trei, daca discutam verosimilitatea relatarii. in schimb, Ileana Vulpescu ii propune personajului sau rememorari din biografia ei imediata, din anii '50-'60. Sa extragem cate, care ating usor si un strat politic sau ideologic al romanului :
-dislocarea tuturor acelora care erau sau pareau a fi suspecti pentru dictatura proletara instaurata. Drumul lor spre puscarii sau deportarea in Campia Baraganului, la taiat de trestie in Delta Dunarii, la Canalul Dunarea-Marea Neagra si confiscarea intregii averi;
- saracirea ificata a asa zisilor chiaburi, in tendinta de egalizare, chipurile, a claselor sociale. Pentru acestia, pentru chiaburi, impozitarea si fiscalizarea excesi, sub semnul unor cote, imposibil vreodata de achitat;
- in contrast cu chiaburii, pentru a obtine capital politic, taranilor saraci li s-au inlesnit o serie de favoruri, in vederea cresterii (si ascutirii !) luptei de clasa. Apoi, inscrierea fortata si a acestora in formatiuni agricole de munca;
- dupa nationalizarea marilor intreprinderi din orase si punerea la zid a proprietarilor exploatatori, s-a luat initiati de confiscare sau reducere a spatiului de locuit a acestora, a familiilor lor, a intregului neam. Un rol de baza l-au jucat serviciile de cadre care s-au sporii peste noapte, in tendinta, Doamne, de purificare sociala si politica, pentru ca noul regim democratic sa se dezvolte pe baze noi si cu oameni pe masura;
- excluderea din scoli, din facultati sau marginalizarea tuturor fiilor de exploatatori;
-cercetarea indeaproape, uneori cu lupa, de catre servicii de specialitate, a rudelor din strainatate, interzicandu-se astfel "iesirile" peste hotare. Daca se constata ca acei ramasi in tara sunt cinstiti, au devenit "oameni ai muncii", integrati noilor comandamente social-politice, li se refuza totusi orice post de conducere sau vreo posibila ascensiune in ierarhia vremii ; discriminarea pentru soldatii si ofiterii, care au luptat pe frontul de rasarit fata de cei care au luptat in vest. Situatia s-a prelungit (inexplicabil, criminal in fond !) si pentru urmasii acestora care au beneficiat de oarece pensii. Numai cei care au luptat impotri masinii naziste de razboi sau au cazut in confruntarile de lupta pe aceeasi directie cu aliatii au fost mai bine rasplatiti. Ceilalti, ori n-au primit nimic, ori foarte putin. Ca si cand nu tot pentru tara s-au jertfit, ori s-a zut unde in lume, in epocile moderne, ca fiecare soldat sau ofiter sa lupte pe cont propriu.
Oricum, pentru viitor, o asemenea discriminare legalizata deveni din ce in ce mai putin credibila. Tinde parca sa intre in legenda, cu tot cortegiul ei de consecinte abominabile;
- indoctrinarea ideologica pe termen lung cu tot felul de sloganuri politice marxist-leniniste, dintre care cele mai puternice, in perioada de referinta amintita, veneau sau erau emanatia puterii sovietice ("bastion al pacii", "eliberatoarea noastra de sub jugul fascist", "lumina vine de la rasarit" etc, etc.) si a generalisimului Stalin ;
- fireste ca in asemenea imprejurari, a inflorit ca un factor de tradare delatiunea, infiltrarea programata. Si cum in buna parte, acum (in 1994/1995) se scrie negru pe alb ca forma de socialism, mai apoi de vizionar comunism a avut ca proandisti inversunati evrei, multi evrei "specializati" in scoli si asa zise facultati de specialitate in Rusia, in special la Mosco, odata cu generalizarea "sistemului", ei au fost raspanditi in lume ca niste gandaci de Colorado (adusi de americani), fara putinta ca Romania sa fie ocolita. Nici nu se putea de altfel, atunci si niciodata, fiindca, datorita pozitiei sale geopolitice, devenita punct de interes strategic, atat pentru rasarit, cat si pentru occident, este mereu in atentia lurilor politice. Tot ceea ce ne-a salt in timp, vorbind printr-o ierarhie draconica a argumentelor, a fost limba romana, cultirea obstinata a ei in cele de mai jos straturi sociale ale populatiei. intelegem de aici ca si rusificarea obligatorie, prin scoli, primarii, biblioteci viza perspecti unei integrari in federatia "marii noastre prietene"!
Dar oare cate altele n-or fi fost si pe care istoria contemporana de abia de acum incolo, si mai ales dupa anul 2000, trebuie sa le semnaleze, sa le analizeze si sa le stratifice, dand raspuns la multe intrebari sau enigme care pana in dec. '89 au ramas nedezlegate ?
Depasind un asemenea prag documentar, Ileana Vulpescu a urmarit ricoseul material, dar mai ales psihologic al acestor mutatii "proletare" Daca tinem cont ca romanul a aparut in 1980, primind bun de tipar in aprilie; ca a aparut la editura "sectiunea Romaneasca", unde director era Marin Preda (mort insa in luna mai a aceluiasi an) este de banuit ca l-ar fi citit, cu l-2 ani in urma, conform circuitului editorial de pe atunci. Cum el se dovedise un scriitor cu convingeri politice realiste ( Delirul cu precadere, dar si Cel mai iubit dintre pamanteni), am putea deduce ca a incurajat pe redactor de a publica o asemenea sectiune. Fiindca trebuie spus ca acest timent politic al ei readuce in atentia cercetatorului urmatoarele fatete ale romanului politic, unul autentic, care a tins, la un moment dat, sa fie o alta culme a realismului socialist de altadata. O debusolare, dar nu totala si mascata prin haina eseului, incercase Alex. Isiuc, dar nu putea inlatura zidul ridicat de D-tru Popescu, Dinu Sararu, Corneliu Leu - i si cati alti prozatori mai erau ! Desigur ca romanul politic - ca un segment de baza al literaturii contemporane - trebuie sa fie cand re-analizat, deoarece in etapa actuala, desi sunt multi nechemati pentru analize .obiective, odata cu aruncarea apei din albie, ei arunca si "pruncutul" gata spalat. Exact ca in gluma nebunilor care, pentru a se sti de folos, incarca si descarca aceeasi masina de pietris. "Merge, treaba, merge"!, jubileaza unul dintre ei cand este intrebat de medic de ce procedeaza astfel. Oricum, oprind o asemenea sarabanda, ei raman de acum inainte doar cu nostalgia gestului. Cand vor fi intrebati ce mai fac, raspund sec, grav : "Cu munca"!
Dincolo de asemenea paraziti conjuncturali, romanul politic din preajma anului 1980 nu mai este cel din trecut (1950-l960) cand activistul era factotum. Nu se putea misca nimic fara sprijinul lui. Spiritul lui maoist inlatura si cancerul, dar si dusmanul de clasa. Acum, adica intre timp, activistul comunist s-a mai cultit, tinde sa devina reflexiv, chiar sa depaseasca simpla pregatire oficiala, facuta in grup, sub auspicii autorizate si sa fie chiar un gen de specialist. Suntem in momentul cand dezghetul politic tinde sa priveasca inapoi cu manie, chiar in propria ograda.
Ei bine, la polul opus al acestor tendinte-revolla in genunchi de fapt, se ridica si romane taioase ca Biblioteca din Alexandria, a lui Petre Salcu-deanu, sau Suferinta urmasilor, de Ion Lancranjan. Langa ele apare civilizatia scriiturii, pe care o sustin si D. R. Popescu, Augustin Buzura, G. Balaita si altii prin parabola, prin simbol, prin crearea unor personaje complexe si complexate.Intre aceste posibile ierarhii (si interesant de argumentat), Ileana Vulpescu vine cu memoria Sinzienei Hangan care savureaza un timp revolut, ce nu poate fi nici uitat, si cu atat mai mult, iertat. Istoria prezentata este reala, fiindca a fost traita dureros, traversata dramatic ori tragic si perceputa acut de tineri. In roman, pe panotama reala a istoriei, personajele fictive se misca in voie, prototipurile lor fiind oricand marturii autentice. Ileana Vulpescu prezinta certe predispozitii pentru romanul istoric, dar unul care a cunoscut de la W. Scott, Al. de Vigny pana la Sadoveanu si Camil Petrescu forme multiple de implinire, trecand atat prin experienta romantismului si realismului, dar si a modernismului in rii forme.
Autoarea isi dovedi apetenta pentru un asemenea gen de scriere in 1988, cand publica Saruta pamantul acesta care coboara subiectul in timpul daco-romanilor. Deci, intai interesata de istoria contemporana, autoarea si-a confirmat entaiul viziunii sale umaniste intr-un spatiu al inceputurilor istoriei noastre, adica al formarii poporului roman. Iata de ce Sinziana isi trece in revista partile mai importante ale biografiei, apeland la conversatie, deoarece stie ca aceasta o descatuseaza si o indeamna la prudenta sau darzenie. Fie ce o fi, ea rosteste si judeca aderul. Bunicul sau "Taica", izolat in Baragan, ingropat intr-un cimitir al instrainatilor, a fost deshumat dupa sapte ani, iar oasele i-au fost aduse in localitatea sa natala, Cernati. Timp de. o saptamana, intr-un car tras de doi boi, cosciugul si amintirea celui disparut au fost privite si mantuite sub privirea umilita, dar si mandra, a bunicii. Episodul este zguduitor, are ce din realismul fantastic al prozei sudameri-cane. Batranul venea de la ferma unde lucra in Baragan si i s-a adresat nevestei: "Simina, aprinde-mi lumanarea ca mor". Mai incolo, Ileana Vulpescu o lasa pe doctorita Hangan sa povesteasca :
"Sapte ani a mai ramas Bunica-n Baragan. Muncea la ferma de dimineata pana seara si nu manca decat buruieni; scara, se culca o data cu gainile ca sa nu arda lampa. Crestea cate gaini, un porc - si vindea tot, dar absolut tot, ea traind ca o schimnica. Vindea si ce-i trimiteam noi - marmelada, biscuiti, zahar, ulei - ca si noi de unde era sa-i trimitem ?!
"Maica, ai sa mori de foame", i-a spus Mama, intr-o zi, ingrijorata. "Am sa mor cand mi-o veni randul, maica. Zilele omului de la Dumnezeu sunt lasate".
Dupa sapte ani, am inteles de ce se pedepsea Bunica astfel; dupa sapte ani, si-a cumparat car cu boi, a dezgropat oasele Bunicului, le-a pus intr-un sicriu, le-a urcat in car, si-a pus intr-o ladita putinul ei avut - trei saci de faina pe care si-o luase ani de zile de la gura, si-un sac cu colaci alaturi cu sicriul - si a pornit-o, intr-o zi de septembrie, din inima Baraganului spre Cernati. Pe unde trecea, barbatii se descopereau, femeile-si faceau cruce, iar ea desfacea sacul cu colaci mereu improspatati si zicea: "Luati, oameni buni. Sa fie de sufletul robului Iui Dumnezeu - Vasile". Se oprea-n cate-un sat, pastea boii si ruga cate-un gospodar s-o lase si pe ea sa framante si sa coaca un cuptor de colaci de sufletul celui pe carc-l ducea din straini la locul lui din neam de neam. O chemau oamenii la masa lor si pe langa colacii facuti de Bunica dadea fiecare cate ce de sufletul mortilor lui si toti se uitau la Bunica si ziceau : "Bra dumitale, dada, ca duci omul sa hodineasca la locul lui". "Mi-o fi destul ca doi feciori si-un ginere sunt ingropati in tara straina ca, dac-as fi stiut unde sa ma duc, ma duceam si dupa oasele lor de le-aduceam. Ce sa facem, dac-asa au fost timpurile"
Sapte zile au batut drumurile oasele Bunicului pana s-ajunga-n satul lor."
Discriminarile care se faceau in epoca raneau pe foarta multa lume. Goana dupa putere si, deci, dupa bani, facea imposibila aprecierea lorii, a culturii in general. Taxarea de cosr.opotinsm, de aservire a dusmanilor de clasa, proveniti, in acest caz, din randul capitalistilor, interesati de exploatare erau pe buzele celor care, cand auzeau de cultura, le venea sa scoata pistolul!
In rare cazuri, semnele nobiliare ale celor intati ieri erau respectate astazi. Un exemplu pilduitor ni-l ofera autoarea printr-o activista evreica inversunata si nestingherita in demersurile ei politice, drept "pentru care a trecut la o editura de stat. Aci avea misiunea sa supravegheze, sa cenzureze de fapt tot ceea ce nu intra in orizontul de asteptare comandat. Activista Ruth devine atat de zeloasa pentru "cauza", incat nu-i mai convine sotul ei si, divortand, parasindu-si baiatul, se casatoreste cu un suspus, de extractie muncitoreasca, "torasul Vasile Volintiru".In principiu, desi nu se urma metoda chineza in materie de casatorii a activistilor, totusi ele erau cu greu acceptate in Romania. Si totusi De-aici incolo, prozatoarea vede rolul benefic al omului de cultura, mama doctoritei, ce-i insufla organizat, metodic, fiind si in domeniu, grija fata de sine, de feminitatea sa. in cele din urma, plecandu-i familia dintai in Israel, Ruth intelege si dupa ce s-a intors dintr-o vizita in lumea "imperialismului, ultimul stadiu de putrefactie al capitalismului" ca viata de familie, drepturile acesteia trebuie aparate de stat, si nu distruse asa cum se intampla atunci la noi, luandu-se si pe sine in calcul. Este meritul scriitoarei de a arata ce- nseamna o mentalitate umanista formata solid pe elemente de cultura, asa cum le intalnim la Smaranda Hangan si ce-nseamna degringolada unei biografii fara personalitate.
sectiunea este presarata cu nenumarate intersectari de biografii ale unor evrei, de rste si profesii diferite. Scopul nedeclarat al prozei atinge problema convietuirii pasnice, intelegatoare a romanilor cu toti cei care alaturi de noi isi duc viata in mod cinstit. Asa se face ca pianistul american de notorietate, Marcel Haimovici, a pornit in stralucita lui cariera de la indemnurile si obsertiile profesoarei de limbi clasice si moderne Smaranda Hangan.
Alt evreu, Mario Sidalgo, dupa un esec lamenil in casnicia sa, Rachela, fiind ratacita mereu pe drumuri erotice, dupa ce impreuna realizasera o mezalianta ca reprezentanti ai ritului sefard si mozaic, se arata a fi un curtezan de mare noblete pe langa mama doctoritei (sotul, medicul Hangan, murind in cel de al doilea razboi mondial).
Fara a deveni patetica, dupa indelungi cautari de constiinta, si nu de interes, Smaranda Hangan ii refuza cererea de casatorie lui Mario Sidalgo si, in consecinta, si posibilitatea de a-si parasi tara. Argumentul ultim, se pare si suprem, este pilduitor, fiind luat tot din lumea evreilor:
"La noi - zicea Berta - o familie de douazeci de insi roboteste care cu un mic gheseft, care cu-o mica negustorie, care cu-o mica slujba, douazeci de insi robotesc pentru unul din neam sa poata gandi, fara griji, si sa se faca rabin". Ai sa te-ntrebi ce legatura are rabinul cu mine. Eu sunt "rabinul" unui neam de tarani care de doua mii de ani au tras la plug ca eu sa gandesc. Nu mai sunt profesoara, sunt dactilografa, am fost data afara din casa si mutata-ntr-un sicriu aerian, parintilor numai sufletul li s-a mai lasat, dar in ciuda tuturor acestor ataruri eu gandesc".
Peste timp, dupa plecarea definiti a rului Gelu in Suedia,
"Sinziana si-aduse-aminte de toti cei dusi din neamul ei, de colivele pe care, de copil, le leganase-n timp ce un glas de preot canta «Vesnica pomenire», cantarea aceea de adormit mortii. «Pomeneste, Doamne, pe robii tai Glafira, Grigore, Maria, Sulfina, Fanida, Dumitru, Ion, Gheorghe, Vasile, Simina, Smaranda cu tot neamul lor cel adormit si le fa lor vesnica
pomenire».
Iata o marturie de mare pret prin care cultul mortilor capata la romani o alta dimensiune de specific national, cult care alaturi de pastrarea limbii si unitatii ei nealterate sunt considerate lori inconfundabile ale fiintei noastre si transmisibile din generatie in generatie.
In cadrul dicotomiei acumularea de bani si acumularea de cultura, Ileana Vulpescu are o doctrina rationalista. Ea socoteste ca, in principia, cand unul din cele doua cuvinte bani sau cultura intra activ in disjunctie la. orice individ, ele obliga la statuarea unei mentalitati, iar de aici inainte, excluderea transanta devine fireasca.Intand de la mama ei ce-nseamna cultura si crescand in spiritul! polilent al acesteia, la rsta maturitatii, se pronunta :
"respect pe cel care-o creeaza, respect pe cel care-o raspandeste, respec t pe cel care o respecta".
Constatand ca pe scara lumii cultura a schimbat destine, societati, epoci, veacuri si milenii, banul si-a pastrat nealterata functia in sine, functia de comert, creand o mentalitate de putere, de superioritate asupra altuia. Prin el, s-a ajuns la razboaie, cu urmari dezastruoase pentru intreaga omenire. Pe aceasta idee, prozatoarea, pe un ton constatativ, retine tendinta crescanda de imbogatire a unora (foarte putini) si ale caror milioane sunt fara urmari benefice, "fiindca-ntr-un regim socialist investitiile particularilor sunt limitate". Pe subtire, Ileana Vulpescu arata cu degetul una din multele excrescente ale regimului "de ieri" care a favorizat impartirea lumri in bogati si saraci, prin dispretuirea culturii, prin absenta unui sistem de ierarhii ale lorilor spirituale.
Si pentru a completa paleta lorilor umaniste, prozatoarea pigmenteaza "arta conversatiei" cu marginalii despre lourile pictorului Matei Scrban, un geniu in materie, cu aprecieri elogioase in tara si in strainatate. Iar pentru a-i puncta generoasa conceptie despre viata si sensurile ei, arta si familie, Ileana Vulpescu, venind din lumea literatilor, "il casatoreste" cu menajera lui, o femeie simpla, dar devotata in munca ei, asa cum se dovedisera (un timp) sotiile lui B. P. Hasdeu si Ion Creanga (Iulia si Tinca).In componenta fondului social-politic al romanului un loc distinct il ocupa lumea oamenilor in alb, adica a medicilor. Problematica lor este explicabila, plauzibila, daca ne gandim ca dirijorul conversatiei este un medic. O lume a unor oameni chemati sa dea viata, dar mai degraba sa intretina viata. Pentru ei, ca in juramantul lui Hypocrat, nimic nu este mai presus decat pastrarea flacarii vii a fiintei.
Orice abatere de la principii, norme, angajamente inseamna incalcare premeditata a juramantului si, deci, o asumare constienta a pedepsei, a descalificarii. Sub acest raport, Sinziana Hangan are doua spatii de a acti : profesional, spitalul si familia. Din nefericire pentru ea, dar si dintr-o explicabila tehnica literara, care determina personajul sa fie mai complex, prin desele incursiuni analitice in propria-i biografie, mereu raportata la altii, Sinziana Hangan nu se implineste nici social si nici sentimental la modul ideal, atat de dorit.
Vazuta in devenirea ei, ca fiinta si ca profesiune, eroina, ramasa orfana de tata, cazut pe frontul de est in cel de al doilea razboi mondial, intelege mersul vremii prin implicare directa. De aceea, dorinta de a fi medic, de a fi mereu in preajma oamenilor, de a le fi de folos, o determina la corectitudine s.i constiinciozitate. Odata ajunsa la rsta intrebarilor, cand iubirea trece prin viata noastra ca un zeu in caru-i de foc, absolventa de liceu are deja ganduri matrimoniale. Dintr-un dialog sec (studiat de ea la scoala !), accepta casatoria si isi asuma urmarile. Detalii despre acest moment, ca si despre altele aflam tot de la ea, din marturiile facute lui Pavel Vlas, tatal Anei, cea
"Care-o fi, oare, rsta indiferentei erotice pentru o femeie ? Prin erotica intelegand implicarea trupului si-a sunetului".
Numaidecat, intr-un amestec confesional si stiintific, se silesc (inile 51l-513) formele de efemeritate ale erosului la femei si barbati, prin prisma rstelor. Sinziana, consolandu-se superior, intr-o retorica fara auditoriu:
"Exista, oare, in viata omului vreo rsta usoara ? Nici una. Ce m-as fi facut daca n-as fi avut copii () Acesti copii si meseria - singura mea asigurare tous risques. incolo, nici macar o zi, nici macar o noapte, langa un om pe care l-am iubit major, mistuitor. Mereu paduri, paduri, paduri ce-ar fi putut sa fie"
In familie, pana la intalnirea scriitorului Bujor (motiv circulant in literatura noastra interbelica pana astazi), copila, apoi ele si studenta Sinziana trece alaturi de mama ei prin toate furcile caudine ale epocii, crescand in respectul pentru munca, pentru lorile culturale si umane, indiferent din ce parte a tarii sau a lumii ar veni.
Asa arata "viata si opiniile" protagonistei din romanul Arta conversatiei, o radiografie exacta (nu si dura) a unui timp revolut, incarcat de drame si capcane. Sinziana Hangan, desi a marsaluit in aceste cadre, este zuta ca imaginea unei fiinte echilibrate, care si-a facut alibiuri din iubiri pasagere, statornicindu-se in familie pentru a-si creste cele doua fetite.In atie cu ea, Ileana Vulpescu arata si alte forme de adaptare - actrita Dana Liveanu, sau de respingere a regimului comunist - evreica Ruth.
Spre deosebire de alte prozatoare, Ileana Vulpescu nu-si surclaseaza prezenta in roman, ci si-o puncteaza fericit sau parcimonios, fara a face in mod expres loc acelui libidou corosiv in afectul cititorului. Consemnam o "colaborare" a scriitorului cu medicul Murgu care o priveste aplecata peste cada de rufe:
"Se gandi la rufele care-asteptau sa fie-ntinse, stranse, calcate. Cata vreme irosita ! Privirea lui urca din maldarul de tesaturi colorate spre talia subtire, poate prea subtire pentru soldurile destui de pronuntate, sugerand o amfora, continuate lin din coapse pe care le banuia dolofane sub fusta-n carouri."
Despartindu-se subit de personaj, scriitoarea obser rece:
"Cu mintea leganata de-un amestec de tristete si de voluptate, doctorul Murgu uita sa mai vorbeasca".
Tot in treacat : cultura umanista a autoarei are nenumarate si frumoase prezente in roman - de la literatura, (cu precadere franceza si romana), si muzica, pana la pictura, istorie, sociologie, geografie si filosofic Intentia autoarei a fost, nu mai incape indoiala, sa dea un roman total, romanul vietii sale, de care, cu siguranta, i se leaga numele.
Romanul degaja o superba stiinta a folosirii limbii romane. Iar alcatuirea scrierii in sine impune un scriitor in sine, care stie ce- nseamna "facerea lumii", dar si "facerea poemului". Suntem tentati - intr-un studiu separat -, pornind de la doi ilustri cercetatori romani Pius Servien si Matila C. Ghyka - ajungand la Poetique de laprose (1971) a Iui Tv. Todorov - sa analizam ritmul prozei din Arta conversatiei. Caci se pot descoperi, datorita reliefului narativ al sectiunii, supravegheat de un excelent lingvist, o periodicitate perceputa. Fie la nivelul ritmului sonor, ritmului vizual, ritmului plastic sau arhitectonic. Si, dupa cum obser H. Bergson (noi citandu-l pe Matila C. Ghyka) modelul ideii de timp, datorita obisnuitei curgeri a lui, se realizeaza in ritmul interior al fiecaruia care insoteste perceptia duratei psihologice.
Dar oare numai in cazul acestei scriitoare se poate realiza un studiu de o asemenea factura specioasa ? Raspunsul este nu. Mai sunt scriitori romani culti care vor primi investitura pentru un asemenea test de intelectualitate si talent. Dar in ceea ce o privette pe autoare, cu siguranta ca numai romanul Arta conversatiei se poate incadra aici.
Daca ne situam acum in pozitia teoreticianului, se stie ca orice confesiune, amintire, jurnal vorbit (conversat!) are ca forma narati Povestirea (pentru spatiul romanesc, un studiu de referinta ramane cel al clujeanului Ion Vlad - Povestirea. Destinul unei structuri epice, Buc, Edit. Miner 1972. Cam in aceeasi perioada apareau studii despre povestire in limbile franceza, germana, engleza semnate de R. Barthes, W. Kayser, W. C. Booth, Ph. Hamon si altii. Fragmente din ele, ca-ntr-o camera circulara, au fost reunite sub titlul Poetique du recit, Edit. du Seuil, 1977, de catre G6rard Genette si TV. Todorov.)
Prin prisma teoriilor acestora - lidate, in buna parte, chiar de literatura creata ulterior anului 1977 - se pot angaja fructuoase analize si dezbateri. Ele vor confirma, pentru cine avea ochi de zut, ca lorile narative autentice create in ultimele cinci decenii nu s-au plecat in fata politicului terifiant sau ideologizant, ci, respectand legile fundamentale ale speciei, s-au obtinut daca nu intotdeauna capodopere (semnalate de noi in buna parte in voi. I, dar si in acest volum), oricum opere de talent. Ele vor ramane ca semne sigure ale unitatii in diversitate, privind natura si disponibilitatile fenomenului literar romanesc).
Vadit interesata de comunicare, autoarea si-a definit singura modalitate de interpretare - arta conversatiei. Romanul, in sens clasic, traditional, trebuia sa poarte un titlu privind actiunea, personajele, nu sa identifice tehnica de lucru. Si totusi, explicatia faptului implinit vine din intentia nararii care pune mai presus de toate forma comunicarii si receptarea ei, intr-o anume directie. Asadar, in functie de acest obiectiv teoretic - relatia narator-receptor, dupa teoria lui R. Barthes, Ileana Vulpescu si-a organizat discursul.
Cunoscatoare a "problemei" si a manifestarii povestirii a la Neculce, Creanga, Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade s.a., prozatoarea a diversificat ceea ce indeobste se numeste "interior al unei situatii discursive". In literatura moderna (la noi prin Liviu Rebreanu), intre primii, mai vizibil in romanul Padurea spanzuratilor, 1922, personajul cheie, ca si satelitii Iui - in nici un caz personajele episodice, sunt realizate ca homo duplex pe care Chaignet il vedea de luat in seama atunci cand se analizeaza orice discurs (apud Aurel Sasu, Retorica literara romaneasca. Buc, Edit. Miner, 1976, p. 61).
Romanul de fata dezvolta o conversatie care are ca dirijor zut, auzit si aprobat pe doctorita Sinziana Hangan. Pana la intalnirea cu doctorul Pavel Vlas, venit din Cluj, cu treburi oficiale prin Bucuresti, dar si particulare, dorinta de a-si recunoaste fetita, pe Ana - actantii discursului sunt nenumarati.
Daca pana aici oralitatea povestirii era difuza, apartinand membrilor familiei Hangan, oamenilor imbracati in alb, altora de pe santierele de lucru ale tarii, sau din editura, de pe strada, colocatarilor s.a.m.d., de acum, ea este acaparata sau ramane apanajul exclusiv al Sinzienei. Pavel Vlas, interlocutorul docil, este firav, adesea fara replica, ori spune ce doar pentru complezenta. Doar din cand in cand, anemic, Ileana Vulpescu ("aflata pe aproape") isi consemneaza vreun gand de admiratie sau de aprobare.
In cadrul oralitatii, instalata ca dimensiune de baza in mai tot romanul, autoarea nu coboara exprimarea in vetust, arid, intamplator sau vulgar. Partenerii discutiilor sunt oameni titrati, unii chiar personalitati in domeniu (medical, muzical, al picturii). De putine ori isi face loc cate o expresie uzata, obisnuita, dincolo de care poate incepe josnicia, mitocania. Dimpotri, textul este presarat cu un limbaj demn, impanat cu usoare frantuzisme care califica mai repede si mai exact o situatie, un personaj. in schimb, maretia limbajului, intelectualitatea lui dominanta se rasfata civilizat in aderate crochiuri sau cronici de arta. Un exemplu doar:
"Privita pe dinafara, fructiera parea o lume submarina incremenita, in care nimic nu era forma sau culoare precisa. Valuri verzi, violacee, galbui, sangerii, se topeau unele-ntr-altele, pentru a se desparti apoi intr-o profunzime de franjuri, de aripi, de nervuri, de lamele ale unor te sau ale unor animale fabuloase, ori forme ale materiei de dinaintea- mparjirii pe regnuri. La baza, intr-o cuta a lumii aceleia haotice, se ratacise o semnatura caligrafiata copilareste: Galle ()."
Sinziana le explicase fetelor ei ca sul era lucrul cel mai pretios din casa lor, ca el costa o "avere", iar ele n-aveau voie sa-l atinga, drept pentru care Maria si Ana il ocoleau aproape superstitios".
Doua stiluri diferite : primul, al criticului de arta, la care fantezia slujeste admirabil descrierea; cel de al doilea, al scriitorului omniscient care isi defineste indirect personalitatea eroinei sale.
In privinta ceremonialului, arta sadoveniana a devenit un punct de referinta pentru noi romanii cand apelam la povestire. Un teoretician ca B. V. Tomasevski (1890-l957) sublinia in Teoria literaturii (ed. I, 1925, ed. a Vi-a, 1931) ca in privinta ceremonialului povestirii, el cuprinde (sau ar trebui sa cuprinda) motivele de incadrare a povestitorului, descrierea imprejurarilor care determina istorisirea (un manuscris gasit, o intamplare traita sau asaltata)) de definirea unui limbaj specific (lexical si sintactic) care sa justifice psihologia personajelor, dar si a naratorului. Toate in vederea unui efect precizat sau banuit cu siguranta in finalul fabulei (nuvela, roman).In multe teorii structuraliste, finalul fabulei este implicat la modulul ceremonial. Deci finalul se cuvine sa aiba loc dupa un protocol anumit, iar in nuvela, el trebuie sa fie ferm. Acelasi Tomasevski, categoric, scria : "Nuvela nu trebuie sa aiba neaparat o fabula care sa duca la o situatie sila, dupa cum nu trebuie neaparat sa treaca printr-un sir de situatii nesile". Aceasta alternati ar conduce la ceea ce se numeste final progresiv sau final regresiv. Umberto Eco era mai clar si vorbea de opera aperta. Oricum, conchidem noi, finalul poate sa fie al personajului, al autorului. Pentru Arta conversatiei, finalul este al personajelor - medicii Sinziana si Tudor Serban. De la Rebreanu citire (/on, 1920, Padurea spanzuratilor, 1922), ideea de simetrie a unei compozitii narative a devenit un bun de tehnica literara deja castigata. Citim in deschiderea Padurii spanzuratilor:
"Sub cerul cenusiu de toamna ca un clopot urias de sticla aburita, spanzuratoarea noua si sfidatoare, infipta la marginea satului, intindea bratul cu streangul spre campia neagra, intepata ici- colo cu arbori aramii."
Si finalul:
"Atunci Apostol fu impresurat de un l de iubire izvorata parca din rarunchii pamantului. Ridica ochii spre cerul [intuit cu putine stele intarziate. Crestele muntilor se desenau pe cer ca un ferestrau urias cu dinti toci[i. Drept in fata lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul soarelui."
Arta conversatiei debuteaza
"Ce nat amurg"
"Printre vmete-amurguri, prin vestede ramuri, se-apropie toamna cu pasi aramii.."
In finalul romanului, dupa ce Gelu plecase in Suedia, Sinziana, intristata peste masura, dupa ce acceptase deschis mariajul cu Tudor Serban, cel cu care fusese pe Transfagarasan cand, la intrebarea acestuia - "Ti se pare ce neobisnuit" - raspunde reflexiv:
"- Nimic neobisnuit pentru un anotimp ca asta. Un amurg nat. Totul deci, asa cum trebuie sa fie".
Scoaterea in evidenta a adjectivelor cromatice, in primul rand, justifica trecerea elementelor de simbol din ul poeziei in cel al prozei, fiindca ele spatializeaza si identifica o stare de fapt, fiind in consens cu un psihic rasit de intrebari. La Apostol Bologa se motiveaza trecerea lui in lumea umbrelor si a amintirii, dincoace, Sinziana, intr-un remember dureros, isi cauta trecutul incarcat de intrebari. Finalul scrierii nu este unul optimist, ci rational, poate chiar subjugam. Grija pentru noua familie incepe sa apese drastic. Poate de aceea, autoarea si-a luat drept paza poezia Toamna, de R. M. Rilke, care, in traducerea lui Al. Philippide, puncteaza un avertisment temerar pentru intregul demers epic.
"Ce nat amurg" suna arghezian ("Ce noapte groasa, ce noapte grea !/ A batut in fundul lumii cine") - constatare a unei drame pe care romanul o dezvolta dupa regulile jocului narativ. La inceput fragmentul poetic este adect pentru descrierea unui cadru montan care coboara in sufletul Sinzienei rasind-o, iar la sfarsit, medicul, epuizand parca toate resursele de regasire a fericirii (sociale si intime), se supune docila vietii, fiindca propria-i biografie a intrat sub crugul toamnei. Conversatia de pana aci a eliberat-o de un trecut, dar a aruncat-o intr-un prezent tot atat de indecis, de oscilant. Pentru a-i rezista este nevoie de gandire si de fermitate in gandire. Din acest punct de vedere, romanul nu prezinta un laborator de fabricat si analizat vorbe, ci un discurs arborescent despre istorie si oameni. De aceea, intoarcerea autoarei la formele de retorica se pliaza cu impunerea personajului, in forma lui clasica, aproape mitologizanta. Noi care am trait istoria dureroasa a evenimentelor comuniste acceptam mai putin personajul ca element categorial sau exponential al unui grup social sau al unei clase. Dar, debarasandu-ne si distantandu-ne (mental, analitic), vom obser ca unele dintre ele sunt memorabile si ciile, tocmai pentru ceea ce reprezinta tipologic in timp.
Prezentand astfel discutia, in consens cu ceea ce prezentam teoretic mai sus, finalul romanului este pregatit intr-ader printr^un ceremonial foarte bine studiat.
Cand ai un asemenea ceremonial, atmosfera din cadrul conversatiei se substituie de la sine, se creeaza de drept. De remarcat ca intamplarile narate (nominalizate de noi partial la ceea ce am numit fondul social-do-cumentar al romanului) n-au la nivelul enuntului nimic spectaculos in sine. Dar astfel de aparente, datorita stilului limpid, corect (chiar hipercorect pe alocuri, lipsit partial de naturalete !), respectand cele mai severe reguli de punctuatie, sunt piste de conectare a cititorului la tensiunea subtextuala, invitand la decodari pe cont propriu. Noi credem ca atmosfera povestirii se degaja din ceea ce am numi tactica prozatoarei pe campul de informare si de receptare.
Atmosfera mai este creata si de permanenta alternanta a dialogului viu cu subtextele de gandire sau opinie, apartinand altor personaje (active sau nu), dar si autoarei. Pentru aceasta, lingvistul Ileana Vulpescu, care nu vrea sa-l lase in ignoranta pe cititorul neinitiat, pune zeci, sute, s.a.m.d., de virgule si ghilimele. Acestea din urma inchid limbaje formulate, dar nerostite, nu intotdeauna and legatura directa cu ceea ce se dezbate, se discuta, in multe cazuri, prozatoarea intervine si aici, in text, amendand, confirmand, adica luand totul in posesie pentru a da coerenta, logica si acestui segment psihologic sau de constiinta. Prezint doar un fragment, din care trebuie inteles ca Sinziana - protagonistul in discutia cu Pavel Vlas - ii relateaza intalnirea ei de adolescenta cu una din iubirile ratate ale scriitorului Alex. Bujor, ale carui manuscrise erau batute de Smaranda Hangan (Pentru a ne face mai bine intelesi, dispunem textul pe nivele de enunt si le numerotam in consecinta):
"- Nostalgie si compatimire ! Ciudat aliaj, zise Pavel. (1) "- Nostalgie pentru tineretea ramasa-n urma, acel timp fericit, animat de sperante si de idealuri. Compatimire pentru tot ce se poate- asterne-n fata unui om tanar : erori, amaraciuni, dezamagiri, dureri, adversitati, esecuri (2). in privirea, in zambetul ei, chiar si-n sarutarea ei materna - mi s-a parut ca citesc o prevestire pentru viitorul meu (2A): M-am simtit brusc foarte trista si ca un gest de salre, am strans-o pe Ileana Sachelarie-n brate (2B). in timp ce-mi patrundea-n nari mirosul ei frumos,'de parfum bun pe-un corp proaspat spalat, am simtit imperios nevoia sa-i pun o intrebare (2C). (Pavel se uita la Sinziana cu ochi plini de curiozitate) (3).
"Ati vrea sa mai aveti rsta mea" ?, i-am soptit eu la ureche (2C1), ca
pe o mare taina (2,3A)".
La o rapida privire, textul arata ca dialogul este purtat de Pavel Vlas (1) si Sinziana Hangan (2). Daca in privinta primului, reprezentant anemic ca personaj, cel de al doilea este un partener complex. Ea, Sinziana, emite ce, drept raspuns la replica partenerului (2), dar, in acelasi timp, retraind momentul comentat, se analizeaza pe sine (2A), dar si pe interlocutoare (2B); reunindu-si impresiile despre aceasta, dar si despre sine, reinvie apasat acel moment al interogarii (2C, 2C1).
Autoarea este slab reprezentata aici (3). Din cand in cand, "colaboreaza" cu personajul (3A); iar alteori, acesta o suplineste admirabil. Proza devine obiecti si la persoana a III-a, dar si la pers. I. Comunicarea stil direct/stil indirect liber este admirabila. Numai la Caragiale mai intalnim asa ce, cu mentiunea ca in spatiul epic al schitelor sale, disponibilitatea pentru conversatie a devenit ocupatie de baza, "mod esential de petrecere a timpului" (Apud Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Naratiune si dialog in proza romaneasca. Buc, Edit. Academiei Romane, 1991, p. 102).In concluzie, complexitatea personajului principal se poate usor desprinde din intreg textul romanului. Fatetele lui impun prin diversitatea dezbaterii, prin noutatea relatarii si a analizei. Adie cateodata insa excesul de generozitate si de pedalare numai pe fapte bune, lasand impresia ca Sanziana Hangan este personaj pozitiv, ca in literatura de ieri sau ca in basme. Flirturile ei (numeroase, dupa cate am zut) sunt superficial zute, mai mult enuntiativ, inregistrate nostalgic, pornind de la falsa parere (a autoarei, nu ?!) ca o femeie frumoasa, daca este si divortata, trebuie sa aiba amanti numerosi. Sinziana Hangan devine un fel de George Sand laha, fara mustrari de constiinta ca este imorala si nu mai poate ridica ochii de rusine. Ba mai mult, de la un timp, fiica sa Maria, o adolescenta indrazneata, ii vorbeste extrem de liber (ca tineretul din ziua de azi!) Chiar ea tine mamei o lectie de sexologie si o indeamna sa se marite cu Tudor Serban. Ceea ce mama si face.
Nu trebuie sa interpretam asemenea rasturnari de e ale vietii, dar trebuie sa receptam situatia ca atare, fiind normala pana la un punct. Uitandu-se in oglinda, Sinziana Hangan isi poate formula singura un raspuns la indemnul socratian al Smarandei - "Cunoaste-te pe tine insuti".
Oricum, doamna Hangan, inzestrata de autoare cu o exceptionala capacitate de traire a "timpului pierdut", se rosteste proustian in fata lui Pavel Vlas:
"Cat de ciudat este fluxul memoriei Simultaneitatea amintirilor ingreuneaza mult selectia lor. Te simti ca-ntr-o jungla-n care cu greu iti croiesti un drum, fiindca nu stii ce liana sa tai mai intai".
Coplesita de loccitatea interlocutoarei sale, autoarea ii transcrie numaidecat gandul:
"Cata imaginatie, cata imaginatie-n vorbire are femeia asta. Oamenii mai toti, dar mai ales orasenii, vorbesc ca ziarele. Standard vorbesc. Sinziana si Iulia vorbesc altfel. Individualizat. O asemanare intre ele"
(De retinut: amanta si sotie).
Fiindca ne-am propus sa comentam doar teme, motive si idei ale romanului, tehnica artistica a lui, componente care-i dau statutul perenitatii, n-am intocmit o statistica a inilor care descriu intoarcerea in trecut si a inilor care zabovesc in prezent. Dar nu aceasta este misiunea istoricului literar profund (desi sunt destui care intreprind asemenea operatii), ci de a convinge ca un scriitor trebuie sa-si sublimeze informatia istorica in literatura autentica. Iar cand in joc sunt sentimente, talentul se desprinde din felul delicat, civilizat, nobil cu care sunt infatisate. Daea se umbla brutal, expeditiv, rezultatul este nul, neinteresant. Doctorita zice :
"Cred ca dac-as fi scriitoare, as incerca sa clarific acest trecut din curiozitate psihologica, din obligatie profesionala deci, fiindca eu consider psihologia profesia de baza a scriitorului" (subl. n., M. B.).
*
Cine (critic literar) - "nu spun cine !" - se poate intreba cum de a putut aparea romanul acesta cu atatea sageti de analiza pertinenta (nu otravite!) la istoria si politica de "ieri" din Romania ?: vicii, coruptie, santaj, divorturi, dislocari etc, etc. Oare nimic nu era bun atunci, care trebuia marcat cum ? Eu cred ca Ileana Vulpescu a inteles profund abilitatea geniala a lui Marin Preda din 1971, cand in Imposibila intoarcere, p. 24 ne atragea atentia:
"Este foarte lesnicios pentru omul de litere sa se adaposteasca in spatele necesitatii istorice si sa se eschiveze, in felul acesta, de a se intreba nu cata necesitate contine istoria, ci care e soarta fiecarui om in parte, stiind ca omul nu are decat o singura viata de trait, in timp ce istoria este inceata si
nepasatoare".
Prin aceasta prisma, romanul Arta conversatiei poate fi socotit o
replica realista data momentului istoric si politic de dinainte de 1980, slo-
ganelor estetice emanate oficial. in acelasi timp, romanul bareaza si
emanatiile sau elucubratiile sociologismului vulgar.
Cultind un stil polimorf, cu o limba romana de inalta acuratete, la nivel de logica si ideatie, Arta conversatiei ramane un model de literatura care dureaza. Un unghi de interpretare adecta (alta decat cea din 1980) trezeste oricand nobile emotii estetice.
