Arta lui Topirceanu referat






G. Topirceanu este un mare artist, un talentat si extrem de constiincios mestesugar al cuvintului. Topirceanu e un stilist, care cultiva expresia adecvata, cuvintul propriu si versul perfect. Procesul lui de creatie ascunde in sine preocupari adinci de tehnica poetica, opera fiind rezultatul unei complicate munci de laborator, in care sint savant si artistic combinate tot felul de esente si de formule.

Aceasta presupune un ascutit spirit critic si un rafinament estetic dus pina la ultimele lui consecinte. Deaceea, poate, s-a spus ca cea mai mare parte a poeziei lui Topirceanu e rareori strabatura de fiorul "marii poezii", continutul si senzul ei fiind sublimate in virtuozitatea tehnica.

Cultivarea cuvintului in sine a impiedicat pe Topirceanu sa dea o literatura bogata, despre care sa se poata spune ca e strabatuta de "sensul profund al vietii. Caci Topirceanu e, inainte de toate, un analist si apoi un creator - in acceptia pe care o da Ibraileanu acestor
notiuni.
Asa se explica, in mare parte, si factura humorului sau. E un umor "sec", rezultat din ciocnirea artistica a unor elemente caracteristice, printr-o tehnica proprie.

In toata opera lui Topirceanu predomina atitudinea de "observator" - un observator fin, cu voluptate analitica. Atitudinea aceasta si-a gasit cea mai adecvata si mai fericita expresie in "Pirin-Pianina".
Calitatea observatiei, subtilitatea stilistica si tehnica in sine a cartii arata o structura ale carei elemente dau un ridicat potentia artistic. "Pirin-Planina" il apropie pe Topirceanu de structura operelor clasice, desi ea reprezinta o povestire - la persoana I - a unor episoade prin care a trecut el insusi.

Topirceanu traieste prin arta rafinata a cuvintului - forma de expresie prin care talentul lui s-a menifestat in toata originalitatea lui specifica.

Parodia - critica disimulata



Forma elen a cuvintului parodie (para - alaturi, oide - a cinta) e de fabricatie moderna. Parodia nu era insa necunoscuta celor vechi. Existind in viata cotidian, trebuia sa patrunda si in arta - reflex al vietii. Ironia dovedise demult aparitia inteligentei critice: ca omul este destept, incit nu ia totul in serios; ca se observa pe sine si observa pe altii, sanctionind prin ris maniera, rutina, dogma. "Prostul - scrie poetul - nu e in stare sa descopere raporturi mai subtile intre idei sau lucruri (si nici sa le inteleaga): ironia spirituala e o arma pe care natura i-a interzis-o pe veci in curentul umanitatii cugetatoare, prostul e o solutie de continuitate. in riul cu mii de fatete fluide care oglindesc divers realitatile universului - el sta, opac si inert: un pietroi".
Inteligenta in actiune "degajeaza electricitate", iar risul e unul din semnele patrunderii. "Prostul are ambitia sa fie luat in serios", de aceea, "un zimbet abia schitat il scoate din fire". Pe cind prostul devine "extraordinar de grav", dind mereu impresia ca "oficiaza"1, inteligentul sfisie aparentele. Gestului solemn, acesta ii opune, ca reactiune, conduita elastica; mitul isi gaseste reversul in zimbetul libertin; certitudinii netulburate i se suprapune scepticismul.
Parodia implica umor sau ironie, oprindu-se la o anume limita. in timp ce ironia dizolva, dezarticuleaza, confrunta partile, rostul parodiei e de a recompune caricatural intr-o simili-gravura.

Cu mult inainte de popularele A la mariere de ale francezilor Paul Reboux si Charles Muller, parodia si-a avut viata ei. Chiar si dintr-o simpla schita a genului, nu pot lipsi Batracomiomachia atribuita lui Homer, Orlando furioso al lui Ariosto sau Virgile travesti al lui Scarron - toate parodiind epopei clasice. Ce altceva este in fond Don Quijote decit o parodie a romanelor cavaleresti si totodata el insusi un roman de aceeasi nuanta? in Gargantua si Pantagruel, Rabelais mimeaza epicul homeric, dar face mai cu haz parodia scolasticei contemporane. Parodia nu face decit sa intoarca in deridere ceea ce inainte parea serios.
Altele fiind obiectivele, parodia moderna porneste de la pretexte felurite. in locul analizei critice, Proust a recurs la naratia unui episod (VAffaire Lemoine), atribuit, pe rind, mai multor scriitori francezi renumiti, ipostaziindu-l in perspectiva acestora. S-a ajuns la cpncluzii interesante. in Un yankeu la curtea regelui Arthur, Twain ironizeaza dezacordul dintre arhaic si modern. Maurice Druon, autorul Marilor familii, a publicat Memoriile lui Zeus. Teatrul lui Robert Merle extrage efecte din aceeasi confruntare de planuri.
Pe plan national, in Lupta dintre Inorog si Corb, Cantemir tinde a da risului o semnificatie speciala. Razboindu-se, eroii moldoveni si valahi poarta maschere de pasari si animale. Mai tirziu, satira imbraca din timp in timp vesmintul parodiei, in Tiganiada si in alte scrieri. Nicolae Vacarescu da, in greceste, o parodie la Tatal nostru, tradusa si publicata de elenistul C. Erbiceanu.
Asociata presei politice, parodia capata cu timpul eficacitate curenta. Hasdeu, N. T. Orasanu, Al. Macedonski (in numeroasele-i publicatii din tinerete) au utilizat-o ca instrument satiric. Eminescu se amuza dind o parodie dupa Homer in spiritul lui Aloys Blumauer din Abenteuer des frommen Aneas in Moftul roman, Caragiale cultiva parodia cu substrat critic, in versuri si proza; suficient sa amintim parodiile dupa Alecsandri, Boliniteanu, Cosbuc, vizind ironic exaltarea nationala; apoi cele din Moftul si din Calendarul Moftului roman, antisimboliste ori antiparnasiene. Ca reactiune impotriva idilismului samanatorist, nuvela O faclie de paste devine obiectul unei antiparodii: Noaptea invierii. Sa nu uitam ca si in discursurile electorale din O scrisoare pierduta, si in tiradele gazetaresti ori sentimentale din O noapte furtunoasa, si in schite - e multa parodie. Dupa monologul caragelian 1 Aprilie, Cezar Petrescu compune parodia 2 aprilie.
Sub un anumit aspect, parodia nu poate demonstra cu acuitatea criticii, altminteri insa patrunde in cercuri mai largi, asociindu-si mijloacele literaturii. Ceea ce combatea Caragiale in unele articole literare se intregeste cu caricatura. A ris pe seama exagerarilor "instru-mentaliste - coloriste", si in notitele critice, si in "strofele simbolistico-profetiste" antimacedonskiene, ca in Excelsior, "fragment dintr-o poem apocaliptica-simbolisto-profetista", ca in Ab irato, "sonet parnasian", sau in Amiaza maura.

intr-un "sonet-colorist", Cameleon-Femeie, ironia il tinteste pe Macedonski, teoreticianul la noi al "auditiei colorate":

Icoana stravezie, in cadrul sumbru-sd vietii,
Cu parul ei sur-galben, cu ochi inchis-albastri,
Sclipi de-odata clara, vis roz al tineretii.
Cum in obscure-azururi apar, pribegi, blonzi astri.



Un comentariu succint ("nota poetului") ne edifica asupra sublinierilor din parodie: "In 14 versuri, 32 notiuni simboliste, dintre care 9 pur vizuale, iar 23 propriu-zis coloriste, si dintre acestea 21 simple si 2 compuse".
Cite o incercare naiva, ca parodia lui D. Teleor dupa Luceafarul eminescian, cite o bufonerie gen Ranetti n-au urnit lucrurile din loc. Pentru a da prestigiu parodiei, G. Topirceanu a trebuit sa infrunte prejudecati, sa dovedeasca viabilitatea genului. Nu spusese Hugo ca orice opera cu adevarat mare isi are parodia ei? Nu spun si astazi unele enciclopedii ca parodia e imitatia bufona a unei opere serioase?
Dar intre imitatie si parodie sint diferente sensibile. Mai cunoscator decit "specialistii zgomotosi, dar platonici ai acestor probleme", poetul si-a spus cuvintul tirziu, in conferinta Cum am devenit moldovean. Avea in urma-i o experienta incheiata:
"Daca luam ca punct de plecare asemanarea dintre doua bucati literare sau dintre doi scriitori, pe treapta cea mai de jos gasim imitatia - constienta sau inconstienta, marturisita sau nemarturisita.
Imitatia marturisita vrea sa treaca uneori drept parodie. Dar o imitatie nu poate fi parodie. Imitatie e totdeauna ceva mort, inexistent. E ca fotografia unei fripturi pe linga o friptura adevarata.
O parodie reusita este o opera de arta adevarata, tot asa de vie si de viabila ca si originalul, ba uneori mai mult decit originalul. Parodia nu este un gen inferior, caci in sfera unei arte exista numai opere izbutite sau incercari avortate. Si nu e prudent sa calomniem genul acesta, cind au facut parodii un Anatole France, un Lemaitre si alti oameni pe care-i cunosc numai din auzite".1
Din aceasta delimitare in linii mari rezulta ca parodia devenita arta exclude facilitatea. De la parodia in acceptie pejorativa la parodia integrata literaturii, e o distanta ce exclude confuzia.
intr-o precizare in loc de prefata la Parodii originale, ideea aceasta devine obiectul unui apolog servit detractorilor. "intr-un oras din asfintit, departe,/ Cu mult negot si stiutori de carte" traia odinioara "un sarman evreu". Un singuratic - "in lume vietuind ca-ntr-un pustiu". I se spunea Baruch.

Stia sa taie sticla poleita
Si toti nerozii il credeau geamgiu.
Dar timpul sufla limpede ca vintul
Si Moartea le-a grabit metamorfoza:
Pe toti facindu-i una cupamintul,
A transformat pe Baruch - in Spinoza.



Ca "geamgiul" de la Amsterdam, care-si cistiga existenta slefuind pietre pretioase, mai erau si altii. insa nu multi se puteau masura cu Spinoza, rationalistul care minuia ideile cu rigoarea unui geometru. Spinozismul articuleaza intr-un sistem simetric elemente disparate. Arta lui de a fi gasit sensuri generale, simplificind, ordonind.
Acesta e si mestesugul parodistului: sa extraga esente, imprimindu-le un nou suflu, intr-o rotatie care sa sugereze afinitatea cu originalul. Cu toata aparenta facilitatii, opera cere inteligenta critica, viziune sintetizatoare, masura. Caci nu e vorba, pur si simplu, de intoarcerea pe dos a modelului, ci de sesizarea acelor nuante ce pot fi extinse in prelungirea lui.
"O incercare mai usoara in acest gen este parodierea unei bucati literare anumite. E vorba in acest caz de un soi de parafrazare spirituala, in care autorul parodiei abunda in sensul bucatii parodiate, bagatelizindu-i tonul si vulgarizindu-i continutul.
O incercare mai dificila insa este parodierea, nu a unei bucati anumite, ci a unui scriitor, luat in intregime, cu felul lui de a gindi, de a simti si de a se exprima. Iar in acest din urma caz, mi se pare ca parodia incepe sa devina originala, adica opera de creatie pura".
Se intelege ca G. Topirceanu opteaza pentru cea de-a doua cale.
A fi original in parodie inseamna, prin urmare, a surprinde si sintetiza intr-o viziune noua, similara, atmosfera, ritmul si ticurile unui scriitor. Dar nu numai scriitorii pot fi obiect de parodie. E ceea ce a remarcat Caragiale in multe din schitele sale umoristice si in comedii: "A parodiat viata, a parodiat timpuri neliterare, care nu scriu, ci vorbesc numai". Fapt care nu impiedica deloc ca Momentele "sa fie un model de arta inalta, vie, incomparabila in perfectiunea ei de realizare".

Imaginind in "diferite situatii afective" "nu bieti oameni care seamana unul cu altul ca o aluna cu o alta aluna, ci indivizii profund diferentiati, scriitori tare deosebiti intre ei", facindu-i sa actioneze "cu toate particularitatile lor de gindire si, prin urmare, de expresie", parodistul creeaza. Parodistul de talent "se afla fata cu unii scriitori parodiati de el nu intr-o situatie de inferioritate, ci cam tot in situatia lui Caragiale fata de eroii sai"1
Ce poate fi mai diferentiat decit Homer, Musset, Arghezi, Goga Minulescu? G. Topirceanu dovedeste o mare mobilitate, adaptindu-se la tonalita;i deosebite. A cinta pe "felurite chei muzicale", cum remarca G. Caline u2, nu-i numai un mimetism " '.zant. Asemenea cintece implica suplete, fantezie, spirit.
in acelasi timp, parodistul priveste modelele cu detasare, dar sj cu pricepere spre a nu iesi din orbita lor. Dupa ce-si lamureste siesi trasaturile specifice, dupa ce dizloca termeni si rime sugestive, recompune "a la maniere de" Pe de o parte, dezintegrare, demontarea pieselor tipice; pe de alta, sinteza, organizarea lor intr-un sens nou. Aici sta toata originalitatea: in recombinarea particularitatilor. Caci a continua riguros in spiritul unui tipar, a nu-i adauga nimic n-ar avea nici un haz. Asadar, adevaratul parodist se misca paralel cu modelul: accentuind, anticipind un gest, omitind altul. Trasaturilor caracteristice le adauga amanunte care fac legatura intre parti, pregatind surpriza.
Cu toata exagerarea unor dimensiuni, noua constructie trebuie sa aminteasca prototipul. Similitudinea e o conditie fundamentala si de ea depinde, cel putin in parte, umorul. "Bunatatea, inteligenta sint calitatile perfectului epigramist", observa odata poetul. Sint, in aceeasi masura, si calitati necesare parodistului. "Omul rau, cu sufletul uscat de egoism, nu poate glumi fara intentia de a jigni. Iar spiritul e o podoaba si o arma interzisa prostilor".3
Nefiind un joc de umbre chinezesti, parodia presupune o atitudine. insa nu "cu necesitate, o atitudine ostila fata de autorii parodiati", preciza G. Topirceanu in prefata primei editii.
Ideea parodiilor originale ("imprumutari nelegitime, nascute pe urma unor legaturi de adulter spiritual cu muza altuia") trebuie pusa in legatura cu Caleidoscopul lui A. Mirea, fara de care G. Topirceanu si-ar fi descoperit poate mai tirziu vocatia parodistica. insa spumosul "caleidoscop", datorat colaborarii lui Anghel-Iosif, nu insuma parodii, ci cronici vesele, scinteietoare de verva si indeminare tehnica. Intentiile autorilor fusesera expuse succint in Crezul meu (unui poet):

Nu sint Miron Costin, nici domnul Miile;




Pretentii n-am s-ajung nemuritor.
Dar cred ca-i bine-n aste grave zile
Sa se auda risul meu sonor.

Voi ride dar in versuri saltarete,
Din care nici un vers nu va fi schiop,
Voi invirti in fel defel de fete
Al vietii noastre caleidoscop.

Voi ride cu intreaga mea dantura,
Far' sa pastrez un dinte nimanui,
Ca nici nu am atitia dinti in gura,
Iar altii falsi nici n-as dori sa-mi pui



Se aude, intr-adevar, risul "sonor". in oglinzile caleidoscopului se reflecta insa si instantanee triste.
Viata contemporana (1907-l910) oferea pretexte inepuizabile din sfera actualitatii sociale, politice, culturale etc. in cronici pline de nerv sint ironizati de repetate ori Mihail Dragomirescu si G. Bogdan-Duica, intrati apoi sub focurile lui G. Topirceanu. Se fac aluzii la Pagliaccio si Yorik, autorii caleidoscopului fiind uneori siliti sa rida printre lacrimi. Fantezia si luciditatea se intretes pe aceeasi pagina, in aceeasi strofa. Ireverenta fata de anumite personalitati nu exclude limbajul cel mai urban, caleidoscopul nefiind construit pe principiul pamfletului.
in 1909, in activitatea celor doi asociati se simtea oboseala. intr-o scrisoare semnata A. Mirea, ei ii marturiseau lui G. Ibraileanu dorinta de a curma jocul "bufonului Yorik". Era asteptat un urmas, care sa dea suflu in continuare cronicilor vesele din Viata romaneasca.
O Elegie de A. Mirea, aparuta in octombrie 1909 in revista ieseana, trezi in sufletul lui G. Topirceanu demonul parodiei. Amanunt elocvent pentru sensibilitatea tinarului poet: elegia scrisa de inaintatii sai deplingea soarta micilor functionari.

Ah, viata necajita de mici functionari,
Ce scrieti voi intruna in catastife mari?
Ce tacaniti intruna la masina Yost?
Ce-nseamna toate-aceste coloane fara rost
De cifre cu eterne totaluri si scaderi,
Far-a putea s-ajungeti mai bogati ca ieri?

Vedeti! Afara-i soare, si trec trasuri, cucoane
Ce gust aveti intruna sa forfecati cupoane
Si sa schimbati la politi ce nu sint ale voastre?.
Nu v-amintesc de ceruri hirtiile albastre?
Nu vi se pare voua cu sint bucati de cer?
De ce inchideti cerul in lazile de fier?



Compunind in acelasi diapazon cu ilustrii confrati Raspunsul micilor functionari, slujbasul de la Casa Bisericii inventase, fara sa vrea, parodia. Parodie inca anemica, fara nimic caricatural, oricum inceput de parodie. E sigur ca parodiile spiritualilor Paul Reboux si Charles Muller ii erau necunoscute. Despre unul din ei ii va da informatii (la 7 martie 1912) Alice Calugaru, de la Paris: "Ma intrebi ce s-a urmat dupa acel succes sau, mai bine, inceput de succes literar in Franta si cine este acel autor. Autorul este redactor la Le journal si a scris in colaborare cu Paul Reboux. Este Charles Muller. Numele asta poate nu va spune nimic, caci sint unii autori a caror celebritate este mai mult pariziana decit internationala. Totusi, este un autor cunoscut aici".'
Din logosul liric in numele micilor slujbasi, nu lipsesc aluziile autobiografice. Pe surisul trist, creste speranta:

Da, ni-i trista soarta si de nimeni plinsa, insa
Sa traiasca salvatorul "insa"!
Seara, cind cad lenesi fulgii de zapada,
V-ati oprit vreodata la un colt de strada,
- Cind lumini la geamuri, vesele, pe rind,
Una dupa alta se aprind, si cind "Centrul"
isi trimite catre mahalale,
in amurg, prisosul farmecelor sale?
E o-nvalmasala, un popor de fete
Rumene, vioaie, sprintene, cochete,
Care trec grabite, chicotind in soapte.

Sint "blonde ucenice", "oachese modiste". Micul slujbas le priveste cu intelegere, induiosat de soarta lor, in care si-o vedea, multiplicata, pe a sa:

Trec uitind pustiul ceasurilor triste,
- Cine le pricepe zimbetul fugar?
Numai oropsitul mic functionar!

Tineretea, fantezia, visul - iata remedii impotriva melancoliei.
Da, ni-i trista soarta, domnule A. Mirea, -
Dar avem Iubirea!
Dar noi sintem tineri, noi avem sperante!
Cind ne-nchidem visul in obscure stante
(Nu stiti ca noi facem si literatura?)

O, atunci se schimba vitrega natura:
Ne-aminteste teancul de hirtii albastre
Cit de larg e ceasul visurilor noastre:
In biroul umed soarele coboara,
Foarfecele cade, fantezia zboara,
Tacane masijia ritmul unui vers



Absorbind substanta cronicii lui A. Mirea, G. Topirceanu i-a dat o alta nuanta. Elegia s-a dizolvat, vechile trasaturi sclipind sub lumina umorului. Raspunsul e superior modelului.
Si alte parodii grupate in capitolul A. Mirea - Caleidoscop au aparut, initial, fara intentii parodistice, la cronica vesela a Vietii romanesti. Bustului meu e tot atit de putin parodie ca Oda sobei mele (aceasta ramasa in afara ciclului). Ambele comunica insa, cu referinte sociale, cite ceva din biografia poetului incepator.
Geneza Bustului meu trebuie pusa in legatura cu portretul sculptural pe care i-l facuse poetului fratele sau vitreg, Ion Mateescu. Viata sociala considera cronica vesela "vulgara ca idee" si mai putin elocventa decit creatiile anterioare.

Nemuritor si rece ca metalul,
Desi nu esti decit un "plagiat",
Vei fi mai mindru, mai apreciat
Si mai iubit decit originalul.

Versuri de tinerete, vizibil sub influenta unor modele, vor fi considerate mai tirziu parodii. Parodii - oarecum fara voie. Vechile Apostrofe la luna vor fi atribuite"unui incepator de talent"3, Tiganii lui G. Cosbuc, Sahara si Unei fosile lui A. Mirea, caruia la a treia editie a parodiilor i se vor adauga sonetele Unui romantic, La cinematograful mut si Sonet teatral, atribuite anterior lui Mihai Codreanu ("sonete parnasiene")'.
Cu sonetistul, poetul n-avusese alta consonanta decit respectul perfectiunii; altminteri, aproape totul ii despartea. Unul purtind toga de filozof ("lirismul meu e stapinit si rece"), reflexiv, dezabuzat -celalalt, de o dezinvolta naturalete, liric, discret si observator umoristic. Pe cind unul mediteaza in cadenta masurata a o suta cincizeci si patru de silabe, vizind impasibilitatea marmoreana si sfirsind in mizantropie, celalalt da curs anecdotei triste sau vesele, cauta natura si vibreaza uman pentru tot ce-i "mic si necajit". Nesatisfacut de primele parodii, G. Topirceanu recuza unele sonete atribuite odinioara confratelui. ii rezerva insa altele, in tonul specific parnasianului iesean. Toate ridica "probleme", toate sint impregnate de cugetare, uneori pornind de la citate celebre. Scamatorul e "fabricantul nostru de iluzii", Pagliaccio plinge "subt fardul de paiata", Samson se concretizeaza in atitudini caracteristice modelului:

Nepotilor le las instincte rele,
Dusmanilor, o dragoste de frate.
Si plec, rizind de propria-mi durere,
Ca tuturor va las aceasta lume
Dar tuturor va zic: la revedere

(Testamentul unui poet cunoscut)

Sonetele dupa Mihai Codreanu par variante in spiritul originalului, neavind nimic exagerat, parodia rezultind din paralelismul miscarilor. Aici se poate vorbi in mai mare masura de imitatie. in alte cazuri, se afirma contrastele, parodia implicind alternanta de planuri: de la prototip la jocul pe marginea acestuia. Antiteza si disonantele genereaza perspective noi.
G. Calinescu a vazut in umorul poetului "un derivat al tehnicii", autorul baladelor fiind "un extraordinar artist". Umorul lui G. Topirceanu "nu este o atitudine spirituala, ci numai una de inteligenta

Stapin la tine-acasa nu-i nimeni ca tine
Tu ai un domiciliu cum n-au nici imparatii,
- Cu parcuri de luceferi, gradini de constelatii,
Plutind pe cerul noptii din zare pina-n zare

formala, si nu este umor decit pentru ca autorul supune productia parodiata unei acute critici, dar peste criticism exista in parodie o adevarata consimtire la vibratia originalului, care, aceasta, este intr-adevar originala"1.
Primele versuri ale parodiei Chinurile lui Ulise confirma prin aerul lor serios consonanta cu originalul. Nucleul homeric insa nu-i decit un pretext, pentru a scoate in relief trasaturi noi, in viziunea unui modern. Sintem in atmosfera Odiseii grecesti, dar simtim mereu surisul complice al parodistului. Scapat de fascinatia frumoasei Calipso si "navigind la-ntimplare trei saptamini implinite", Ulise ii duce dorul:

Cine m-a pus sa te las si sa plec pe pustiile ape
Fara sa stiu incotro, nicipina cind rataci-voi?
Valul usor clipotind imi aduce zadarnic aminte
Sunetul glasului tau, blonda si dulce Calipso!

De-o parte, amintirea opulentei trecute, ospete cu Juncani fripti", de alta, aparitia salvatoarei Ino, "marea filantroapa". Asa-zisul epitet nobil sau homeric urca si coboara intr-o hula grotesca. Se vorbeste de "Calipso cea apriga-n solduri", de "Ino cu trupul gingas", de "Pallas Atena-nteleapta", dar mai ales de-un Ulise "prudent" si "neghiob".
in versiune parodistica, hexametrul ironizeaza prin stridente de limbaj traducerea elenistului George Murnu. Neologismul se invecineaza comic cu expresia rustica:

Jalnic striga peste valuri de dorul histericei nimfe
Care-l tinuse captiv, ca sa-l iubeasca cu sila:
Iat-am venit sa-ti aduc asadar un colac de salvare,
Zise si-n chip de pretext ii arunca o mica esarfa.

Ca si in antica poveste, in "stantele apocrife" la Infernul lui Dante tehnica e aceeasi: intervertirea de planuri. Mutatia personajelor de pe soclul lor genereaza raporturi false. insa, furat de stralucirea capodoperei dantesti, poetul se mentine mai durabil in ambianta originalului, de aceea tertinele parodistului sint inglobate nu in parodii, ci in Balade vesele si triste.
Mutatia planurilor cere si substituirea personajelor. Precum Virgiliu fusese calauza prin infern a marelui florentin, Dante (coborind "din vasta vremii perspectiva") serveste de Cicerone confratelui de la Pontul Euxin).

Trudit apoi, m-am asezat pe-o stinca.
La capatul calatoriei mele
Se deschidea f .agastie adinca.
Si strabatind a norilor perdele Cu-nveninate ace de lumina, Sclipeau in intuneric sapte stele.
Eu le simteam arsura pe retina
Si-n van ma aparam, cu fata-ntoarsa,
De raza lor caustica si fina.

Simtii atunci ca-njuru-mi se revarsa
Un pal amurg, ce umple de-ntristare
Vazduhul mirosind a piatra arsa.
Si-n aburi de pucioasa, pe carare,
Vazui venind spre mine fara graba
Un om cu nasul dezolat si mare.

Strainul acesta cu profil de "baba", cu "nasul dezolat si mare"1 intrerupe reveria. E de-a pururi intristatul Dante, "purtind pe cap o vesnica cununa". Gura celui care descrisese in amanunt lumea umbrelor reneaga totul: "Infernul nu exista"; fantomele de acolo nu pot fi vazute decit "cu ochii mintii"; "amorul este un ce banal" Dante destinase infernului pe toti inamicii personali. Evocatorul sau asaza in "patria eternelor suspine" citeva figuri contemporane: "un pudel gras si plin de panglicute" (critic samanatorist), "o lebada si citeva maimute" (cenaclul modernist), "un om cu alfabetul la spinare" (tipograful care i-a mutilat "trei strofe lapidare") etc.
"Sprijinit in bita", un confrate invidios se canoneste, in veci nesatisfacut":

De propria lui umbra vrea sa fuga,
Dar se trezea ca-njuru-i graviteaza,
Minat de-o oarba forta centrifuga.

O clipa se oprea si, cu emfaza,
Tintea-n pamint cautatura-i proasta,
Apoi din nou pornea ca o sfideaza.

Dintr-o parodie dupa Alfred de Musset, Noapte de august, se desprind citeva idei estetice caracteristice viziunii lui G. Topirceanu. Un indemn venit din partea muzei (care nu-i decit "un mit") exprima de fapt o aspiratie personala a poetului, partizan al puritatii clasice:

Sa-mbraci in haina noua simtirea ta bogata,
in versurile tale o inima sa bata,
Si lacrimi, din obscura durerii adincime,
Ca niste diamante sa straluceasca-n rime.
Cultiva stilul simplu si epitetul rar

insa in continuare Muza incearca sa-l atraga pe poet in sfera artei "impersonale", a asa-zisei "poezii pure", categoric antirealista:

Impersonal arata-ti durerea personala
Si-n sfera artei pure, uitindu-te pe tine

Riposta e taioasa. Datoria poetului e de a participa la viata sociala.

Si cind injuru-mi creste o larma nentrerupta
De glasuri de durere si strigate de lupta,
- Eu sa ramin deoparte, cu ochii catra stele,
in tumul de ivoriu al visurilor mele?
Mai bine piara-n germen imaculatul tom!

in van staruie Muza: "Dar nu uita, poete, ca esti poet". Raspunsul acestuia cade ferm: "Sint om!".
Luind ca punct de plecare un pretext legat de trecut, parodia se refera, precum se vede, la realitati contemporane. Reversul devine mai interesant decit efigia. in felul acesta ia nastere parodia critica, parodia polemica. Potul se pronunta explicit pentru o arta legata de realitatile contemporane, de lupta pentru progres. Credinta in oameni si simpatia pentru cauza celor asupriti merg impreuna, subliniind necesitatea unei arte cu baze populare. Latura critica la adresa artei si societatii burgheze e limpede. Izolarea in "turnul de ivoriu al visurilor" intime echivaleaza cu o grava dezertare. De aici tonul revoltat din final.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani