Batrinetile unui baiat cuminte - volum de poezii inedite de Traian T. Coşovei referat






BATRINETILE UNUI BAIAT CUMINTE
- Volum de poezii inedite de Traian T. Cosovei.

Aparut la Editura Pontica, Constanta, 1994.

Volumul se inscrie in linia funciar romantica a programului poetic instituit de gruparea "Cenaclului de Luni" inca de la primele afirmari ale membrilor sai (intre care Traian T. Coşovei reprezinta unul din numele cele mai importante): este vorba despre un romantism tipologic, mai profund decit teoretizarile contextuale ale poetilor respectivi pe marginea propriului program, rezistent chiar efortului vizibil al autorilor de a scrie impotriva unei mosteniri culturale pe care o resimteau ca oprimanta (sau, poate, ilustrat tocmai prin efortul respectiv, pentru ca el poate fi citii ca o versiune ad-hoc a "anxietatii influentei").

Acelasi neoromantism continua sa rosteasca, in volumul de fata, ultima criza a modernismului. Batrinetile unui baiat cuminte constituie un portret al autorului romantic la maturitate, o carte a "caderii in lume", jurnal liric al unei experiente de cunoastere in care limbajul poetic e "cale" si "obiect" totodata. Volumul se inscrie - semnalind constanta unor "ape linistite, dar adinci" - in continuarea proiectului fundamental care articulase toate precedentele culegeri de versuri ale autorului: este vorba despre cautarea vocatiei mesianice a actului poetic (adevarata obsesie, revelatorie pentru filonul romantic al lirismului optzecist, fie si in varianta sa extrem-lunista). Initiere, vinatoare ritualica, intoarcere la sine, cautarea se desfasoara adesea in formule alese tocmai pentru a numi principala dificultate a subiectului: aceea de a-si pastra identitatea, "marginile".

Acelasi lucru il mai incercase Traian T. Coşovei - intr-o formula insolita si acut interogativa - si prin volumul de cronici de poezie. Pornind de la un vers (Bucuresti, Eminescu, 1990), calatorie spre sine in oglinda celorlalti, care marturisea despre necesitatea schimbarii codurilor lirice: "etapei necuvintelor - scria el despre poezia lui Ion Stratan, dar diagnosticul se poate extinde, asupra intregii grupari - ii va urma un intens moment de cautare a unor nuclee de expresivitate noi, nedescoperite inca, sau poate deja pregatite in «laboratoarele» secrete ale Poeziei".

Accentele messianice reapar in definitiile poeticitatii din volumul de fata; tipurile de poezie circumscriu tara putinta de tagada aria neoromantismului in care eul poetic se ipostaziaza damnat: "Ar fi bine sa nu-mi vorbiti./ Ar fi mult mai bine sa treceti pe linga mine Iara sa ma vedeti./ Luati-va dupa dira de singe a cintecului meu de demult" (Calatoria). Messianismul e definit in antiteza cu intimismul:

"O viata intreaga i-am tacut semne omului meu din oglinda.


Cu un burete imbibat in otet, ani de zile
l-am tot sters lacrimile, ochii, adresa.
in lumina amiezei, chipul lui pare un imens ochi de peste,
o fiinta a adincurilor aruncata la tarm.
Acum oglinda s-a intunecat ca argintul
de pe vechiul nostru serviciu de ceai" (La lumina cu(ittdui)


Aluziile la patimile lui Cristos semnaleaza constant, in constructele metaforice ale lui T. T. C, ipostazierea eului, precum in Pina la capat ("Nimeni nu mai loveste cu picioarele in usa. In sfirsit, au plecat./ O ceata vorbitoare pe ochi,/ miini care se spala de singele cuvintului,/ resturi de aschii din cruce pe buze. Pina la capat/ mie mi s-au dat aripi din trestie ginditoare. Pina la capat/ eu am fost iertat pentru toti"). Masca a distantei, armura a vulnerabilei fiinte, ironia potenteaza tragismul scenariului astfel asumat:

"si cineva trebuia sa vina
cineva trebuia sa ma asculte
in tacerea cea mai asurzitoare.
Poale chiar tu care impletesti fulare din mila publica,
poate trupurile indragostitilor alcatuind o fraza;
poate briantina cu care nebunia isi netezeste parul,
tu, care imi arati pe masa ochelarii marelui orb al gainilor;
tu, care imi decupezi din hirtie de ziar
saruturi dulci intr-o lume de vipla.

Poate chiar tu, care spui: ironia, o fraza de dinsii inventata.,." (Maestrii rabdarii).


In buna traditie (deja!) lunista, ironia ("Byoriia soar-tei", in Masuri si greutati) imbraca un limbaj livresc, inlocuind trairea ("Ca intr-un vers care incepe cu «niciodata»/ unii au invatat sa-si numere simturile/ pe degetele de la miini si picioare", Poem pentru patru persoane); si aceasta nu doar pentru a semnala decaderea retoricii ("acum, cind metrul alexandrin e o esarfa zdrentuita la gitul sucit al elocventei/ mai astept un taxi care sa ma duca la marginea orasului,/ acum, cind numarul de aur e o veche sperietoare uitata pe cimp", Asteptind un taxi), ci chiar, in cele din urma, dislcxia ca disfunctie ontologica ("Ogubad - li se repeta - ogubad, ogubad, ogubad./ Acest poem este ogubad bentru badru bersoane", Poem pentru patru persoane) - de fapt, lipsa sensului. Poemul-arc poetica, ce da titlul volumului, defineste poezia ca aventura de cunoastere incheiata (dar incheiata cu o aluzie eminesciana!):

"Si eu am fost un adolescent rautacios de altadata.
Am fumat, am baut, am aruncat in geamuri de singe
cu inimi siarimate de piatra.


Eu am pus lanturi la porumbei, lanturi grele din fier la cuvinte si frumuseti,
Am avut obraznicia sa-mi ascult pina la capat
povestea celor o mie si una de vieti


Uitat de toti, in mansarda unui suris mi-am invatat
povestea celor o mie si una de morti pe de rost",






Ca si cum messianismul liricii lui Traian T. Coşovei (postmodern, prizonier al semnelor) s-ar naste din asumarea destinului (echivalat cu rostirea) ca repetitie. Spre deosebire de ceilalti lunisti, Traian T. Coşovei s-a folosit mult mai rar de artificiile intertextului; totusi, si pentru lirica sa, o sciziune fundamentala intre limbaj si obiectul sau e semnalata de ocurente intertextuale, iar poezia se scrie in obsesia cuvintelor care au fost spuse deja, dupa cum a scrie inseamna a traduce realul in semne, limbaj secund, copie imperfecta: "Nescris a ramas obrazul care se lipeste de geam,/ nerostita durerea,/ nescrisi ochii, ncrostit trupul indepartat in oglinzi./// Nescrise, cuvintele au ars mocnit toata noaptea/ Nescris, spre dimineata singele meu/ a cintat de trei ori" (Tacerea). Retorica, ascunsa sub mastile candide ale povestii ("inaugurate" cu Sine de tren, vieti paralele, in Aer cu diamante. Bucuresti, Litera, 1982) si ale unui stil cu aparente vag romantice, devine in prezentul volum o retorica a "narativitatii ce se doreste metaforica".

In fapt, tot o forma de revolta in/prin limbaj, care "povesteste" pentru a spune altceva, pentru a numi inefabilul. Narativitatea e o formula (prea putin mascata) aleasa de eul liric spre a se rosti ("Aceasta toamna a inceput intr-o joi./ Am avut vreme sa aprind focul, sa privesc fumul/ ridicindu-se peste cimp" etc, Capcane pentru lupi).

Pe ea o urmeaza si structura autoportretului ironic Bad boy (engleza functioneaza aici, ca pretutindeni in poetica lunista, drept o marca a cliseizarii limbajului, intrucit ea nu reproduce, cel mai adesea, decit sintagme "celebre" - din textele unor cintece, filme etc. - ale culturii mass-mediatizate, ceea ce permite traducerea lui "bad" prin "cumin-te'Me din titlu), text emblematic pentru stilul acesta, al autoreflexivitatii narativizate:

"Eu sint baiatul cel rau care a pus - in sfirsit - mina pe chibriturile casei,
Sint cel cu nasul bagat in punga de somnifere a familiei,
cel care


Am fost un copil rau. Cu ziare vechi mi-am impachetat sandvisul de la mama,
cu ziare vechi mi-am luminat viata ca sa -mi vad viitorul pina la capat


Sint copilul care a descoperit alcoolul si uitarea, singuratatea si robinetele ei de gaz.


Dar cind toti ai casei dorm si viseaza
eu fac sa se bilbiie moartea".


Masca povestii persista, dar aerul ei "inocent" (unde poetul era Micul Print a carui aparitie sacraliza realul) s-a pierdut: poveste profana despre sine ("Toata iarna am scris la povestea vietii mele,/ la poemul pe care trebuia odata si odata sa-l termin./ intr-o cafenea ieftina de cartier, pe acoperisul/ atelierului de bobinat", Omul care scrie), ea se "scrie" in scheme descriptive-dcfinitorii de tipul "/eu/ sint.,. care" (v. Bad boy). Comparatia (si functia sa gnoseologica in limbajul poetic romantic se vede astfel citita invers) coboara eul, constituindu-se intr-o greutate pe lantul de ocnas al poetului condamnat la real (eul e "ca un lacatus incovoiat, ca o bruta de ceasornicar", in Omul care scrie). La fel cum se construieste "povestind", poemul mai incearca a se constitui din tablouri, in ironice reluari de tipare clasicizante ("Soldatul de plumb de pe sosea este singur./ ingerului de pe acoperis ii este frig/ (aripile ii sint incurcate in suvite de par si frunze uscate)/ imbratisati, indragostitii plutesc si a-cum/ peste cazarma pompierilor, flutura pe la geamuri/ Eu mi-am cistigat viata taind sare, descarcind saci/ din salinele lacrimilor tale", Cruda poveste de dragoste).

Vulnerabila, o atare poetica nu poate sa nu expuna vederii/citirii riscurile "narativita-tii metaforice": aluziile circumstantiale, stilul sententios, explicitarile excesive, care incetinesc rostirea metaforei. Caci narativitatea se asuma greu ca metafora (cock-tail ciudat in sine, vorbind despre "slirsitul retoricii" si epuizarea limbajului poetic), liindu-i greu sa pastreze echilibrul pe "lama de cutit" ce desparte construirea subiectului de explicarea sa, pe intelesul tuturor (avatar al formulei, messianica si ea, "adevar zic voua..,"), in fapt, ceea ce traduc asemenea incercari de innoire a formulei poetice este sentimentul de insecuritate al eului ("in ochii lui stinsi am vazut luminile din insula Elis/ si hoardele matasurilor invirtind imensa ruleta a noptii./ in ochii lui stinsi am vazut sticlirea apocalipsei/ si datoriile mele neplatite", Plimbarea de dimineata); el explica si violenta imaginilor, dar si toposul de-culpabilizarii ("Nu eu am atins firma azilului de batrini,/ nu eu am scos colti la luna plina,/ nu mie mi-au crescut aripi din trestie", intoarcerea in Ithaca). Solutia eului (din nou, de sorginte romantica) e revolta.

Ca expresie a revoltei, poezia lui Traian T. Coşovei se construieste pindita de spectrul esecului (ce ameninta chiar - in clipiri ironice - aparitiile messianice), pe care-l provoaca intr-un gest coerent ansamblului poeticii astfel circumscrise. Dupa cum se cuvine unei a-venturi romantice, volumul se incheie cu despartirea de poezie ("Dar acum ramineti cu bine/ tu, cer albastru din scari de metrouri si tu// Ramineti cu bine, voi, insule judecate de valuri, - / voi, eterni, deliciosi pacienti care n-ati mai apucat cloroformul,/ voi, funii extatice care n-ati mai apucat/ sa va scrieti memoriile", Despartirea de muze, ultim poem al volumului), o despartire a carei rostire poarta in subtext presiunea modelului romantic prin excelenta al poeziei romanesti: "Ramineti dara cu bine".



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani